Capitolul XIII.

Vântul se schimbă şi iola lui Jean de Franţa, împinsă de o plăcută adiere, îşi reluă repede cursa. Jean, sumbru şi tăcut, stătea în faţă, punând la cale planuri teribile de răzbunare.

— O voi ucide pe miss Ellen sub loviturile biciului, murmură el. Trupul său de sirenă va fi plin de răni. Vai de cel care-mi va sta împotrivă, vai de cel care trădează cauza ţiganilor!

— Stăpâne, cu toate acestea, spuse Samson, am postat, aşa cum mi-aţi ordonat, pe unul dintre ai noştri în apropierea hotelului lui sir Robert Walden. El trebuie să fi văzut dacă miss Ellen a intrat sau a ieşit.

— Cine stă de pază?

— Gotlieb, armurierul.

— Gotlieb este un băiat vigilent, murmură Jean, şi este în stare să ghicească imediat un lucru important la cel mai mic indiciu.

— Gotlieb a trebuit să-şi petreacă noaptea trecută pe micuţa alee la care are ieşire grădina hotelului, şi, în mod sigur, a văzut-o pe miss Ellen plecând.

— De ce nu te-ai întâlnit cu Gotlieb astăzi.

— I-am spus să stea de pază până la ora opt. Dar ştiţi că această oră deja a trecut.

— Este adevărat, spuse Jean de Franţa.

Iola continua să lunece pe valurile Tamisei. Curând lumina roşiatică a felinarelor de pe docuri se zări prin ceaţă, şi cei doi ţigani îşi acostară ambarcaţiunea lângă The Fowler care era amarată în faţa bazinelor Companiei Indiilor; după ce îmbarcară un marinar care avea sarcina de a rămâne pe iolă, ei săriră pe chei. O trăsură închisă care trecea şi n-avea călători i-a condus în Fore Street. O jumătate de oră după aceea, ei intrară pe această străduţă îngustă spre care grădinile hotelului Walden aveau o poartă. Apoi Samson, puse două degete pe buze şi scoase un strigăt de bufniţă. La acel strigăt, un om ascuns în apropierea unei uşi veni în întâmpinarea celor doi ţigani. Acest om se apropie în linişte. Purta cizme de fetru cum purtau hoţii bandei de la Georges Priée, şi se sprijinea într-un baston lung din stuf.

— Tu eşti, Gotlieb? Întrebă Samson.

— Eu sunt, răspunse ţiganul.

— Vorbeşte în limba noastră, spuse Jean de Franţa, care rămase în urma lui Samson.

— Stăpâne, spuse el.

— Spune, ce ştii?

— Fata a sosit ieri şi era într-o trăsură, dar nu am urmărit-o pentru că nu am avut ordin.

— La ce oră s-a întors?

— La miezul nopţii.

— Şi ea nu a mai ieşit?

— Nu, dar a primit o vizită.

— La ora asta?

— Da, un tânăr a cărui faţă nu i-am putut-o vedea, pentru că îi era acoperită cu haina, a venit, a scos o cheie din buzunar şi a intrat în grădină.

„Este Lionel!” gândi Jean de Franţa.

— Şi a rămas mult timp?

— Aproape o oră. Eram ascuns foarte aproape de poartă când a ieşit, şi am auzit pe lady spunându-i: „Pe mâine!”

— Şi astăzi, ea a mai ieşit?

— A ieşit la prânz cu trăsura, prin uşa principală a hotelului.

— La ce oră s-a întors?

— De acum o oră.

— Singură?

— Da.

— Şi era într-o trăsură?

— Da.

Jean de Franţa rămase gânditor un moment, apoi el îi spuse lui Gotlieb, luându-i bastonul pe care acesta din urmă-l avea sub braţul stâng:

— Acesta este un baston-sabie, similar cu cel pe care l-ai făcut pentru mine?

— Da, stăpâne.

Jean de Franţa trase mânerul bastonului şi flutură în aer o lamă triunghiulară lustruită din oţel.

— Răspunzi pentru asta? Spuse el introducând lama în baston.

— Ca de lama care l-a ucis pe căpitanul Maxwell.

— Este bine, spuse Jean, ţi-o voi da înapoi mâine. Poţi pleca acum.

Şi se adresă lui Samson, în timp ce Gotlieb se îndepărta:

— Tu, spuse el, vei face un tur şi vei rămâne în zonă, cu ochii la uşă.

— Bine, stăpâne.

Jean de Franţa îşi scoase ceasul.

— Sir Robert Walden niciodată, spuse Jean, nu vine acasă de la clubul său înainte de ora două dimineaţa, aşa că am timp.

Apoi, el îi spuse lui Samson:

— Dacă-l vei vedea pe Robert că se întoarce, vei veni repede să mă anunţi şi dacă nu sunt pe alee, vei folosi strigătul de bufniţă.

— Da, stăpâne, spuse Samson.

Apoi, înainte de a pleca:

— Nu te duci în grădină?

— Poate.

— Vrei să sparg poarta cu o lovitură de umăr? Zise Samson care avea o pasiune pentru acest tip de exerciţiu.

— Nu, răspunse Jean de Franţa cu un zâmbet, voi folosi un alt mod.

Şi se strecură sub pridvorul întunecat în care Gotlieb stătuse ascuns. Samson dispăru după colţul străzii. Apoi, Jean, în timp ce aştepta, îşi spuse:

— El va reveni!

Şi el începu să se gândească: „Miss Ellen vrea să devină soţia lui Roger, cu toate acestea, bărbatul pe care l-a aşteptat nu poate fi decât locotenentul Lionel! Care este scopul său, şi de ce se foloseşte de dragostea acestui tânăr?”

Jean de Franţa, care avea atâtea secrete şi care sondase deja atâtea mistere, nu aflase încă secretul legat de ziua naşterii lui Lionel. Dintr-o dată, un pas măsurat, deşi estompat, un pas milităresc se auzi la un capăt al aleii. Jean rămase în picioare nemişcat, dar privirea sa scruta întunericul, recunoscând imediat silueta lui Lionel. El avansa cu prudenţă, privind spre dreapta şi spre stânga, întorcând uneori capul pentru a vedea dacă nu era urmărit. Când era aproape de a ajunge la micuţa poartă a grădinii hotelului Walden, Jean de Franţa, care până în acel moment rămase nemişcat ca o statuie, făcu trei paşi înainte şi se plasă între el şi uşă. Uimit de această bruscă apariţie, Lionel îşi duse mâna la garda săbiei.

— Un cuvânt, vă rog, domnule, spuse Jean de Franţa, care-şi puse o mască pe faţă.

Viaţa aventuroasă a regelui ţiganilor îl obliga de multe ori să-şi ascundă faţa; el avea întotdeauna în buzunarul său o mască de catifea. Dar prin găurile acestei măşti, Lionel văzu sclipind doi ochi strălucitori.

Lionel era curajos: el o dovedi imediat.

— La o parte, spuse el.

— Scuzaţi-mă, spuse Jean de Franţa care nu se clinti, trebuie să vă vorbesc, domnul meu.

— Mie?

— Dvs, locotenente Lionel.

— În cazul în care punga mea este cea pe care o doreşti, prietene, te avertizez că nu vei avea o mână norocoasă în seara asta, dar cum sunt grăbit, nu-mi voi apăra această comoară.

Şi el îşi aruncă punga la picioarele ţiganului.

— Bah! Făcu Jean cu o voce răutăcioasă, miss Ellen vă aşteptă de un sfert de oră!

Acest răspuns îl făcu pe Lionel să sară:

— Cine sunteţi? Spuse el cu mânie, cum vă permiteţi să-mi vorbiţi aşa?

— Eu sunt un om care vrea să vă dea un sfat bun.

— Bun sau rău, nu am obiceiul să-l primesc de la oameni care-şi ascund feţele.

— Te înşeli, domnule: un sfat bun nu trebuie să fie dispreţuit.

— Ei bine! Atunci vă ascult, murmură Lionel care începu să-şi piardă răbdarea.

— Aveţi în buzunar o cheie care deschide această poartă; predaţi-mi-o, şi duceţi-vă la culcare, la căldură; promit să v-o returnez mâine dimineaţă, printr-o slugă de-a mea.

— Sir, spuse Lionel cu dezgust, n-aş vrea să vă străpung cu această sabie, pentru că sunteţi dezarmat, dar…

— Dar, îl întrerupse Jean care-şi trase lama de oţel din baston, dacă aveţi o sabie, vă voi face onoarea de a vă provoca la lumina felinarului acelei taverne… Asta aţi vrut să spuneţi?

— Domnule, spuse Lionel care-şi recuperă sângele rece, sunteţi foarte îndrăzneţ şi încep să cred că vă voi ucide.

Jean înfăşură o batistă în jurul mânerului săbiei lui pentru a-i preveni alunecarea.

Ei au ajuns la capătul străzii şi s-au postat sub felinar.

— Domnule, spuse Lionel, vă rog, scoateţi masca ce vă face să arătaţi ca un arlechin de la teatrul Adelphi.

— Îmi pare rău că vă refuz această satisfacţie, dar pielea mea este foarte delicată şi ceaţa nopţii ar putea să-mi crape tenul.

— Deci, spuse Lionel atacându-şi adversarul, voi încerca să vă omor fără a vă strica tenul trandafiriu.

— Eu, domnule, replică Jean de Franţa, am gusturi mai modeste.

— Serios?

Cele două lame se încrucişară în umbră pentru un minut. Lionel atacă cu mânie, dar sabia întâlnea mereu acea lamă care şuiera şi se încolăcea în jurul ei ca un şarpe. Ambii adversarii se opriră pentru câteva secunde. Lionel era uimit de furie şi oboseală.

Jean de Franţa continuă cu ironie rece:

— Nu am pentru d-ta nici un sentiment de ură şi Dumnezeu mi-e martor, că dacă n-aş fi avut nevoie de cheia pe care o aveţi în buzunar, nu mi-aş încrucişa sabia cu d-ta, dar eu nu vreau să vă ucid. Eu pur şi simplu mă voi mulţumi să vă dau o lovitură secretă de sabie, care, fără nici un pericol, vă va lăsa în stare de inconştienţă cam o jumătate de oră, doar atât timp cât am nevoie.

— Ah! Câtă insolenţă! Strigă Lionel exasperat de această ultimă bravadă a adversarului său, şi, uitând de precauţie, el se aruncă în atacurile sale, înaintând către ţigan, care-i răspundea cu prudenţă.

Trei secunde mai târziu, Lionel scoase un strigăt slab, sabia îi căzu din mână şi căzu la pământ.

— Bietul băiat! Murmură Jean de Franţa, ştergându-şi lama cu batista şi introducând-o înapoi în baston.

Aplecat peste tânărul căpitan, el caută şi găsi cheia de la poarta grădinii.

„Ei, miss Ellen, acum, spuse el, cred că va dura mai mult timp până voi regla conturile.”