Capitolul XIV.

Miss Ellen se întoarse împreună cu marchizul Roger. În timpul călătoriei, ei schimbară cele mai dulci jurăminte; dar perfidia tinerei, încercând să-şi stăpânească mânia, nu a ratat ocazia de a-l face să creadă că avea un inamic în persoana lui sir Robert Walden. Ajungând în Londra, marchizul a urcat-o într-o trăsură şi se despărţi de ea, după obţinerea promisiunii unei întâlnire viitoare. Miss Ellen sosi la hotelul Walden cu puţin timp înainte de miezul nopţii. Ea se dezbrăcă şi îşi puse un frumos halat de culoare închisă, îşi înfăşură capul într-un capişon din caşmir şi îşi încălţă picioarele ei delicate în papuci mici turceşti. Ulterior, ea îşi puse la cordon un micuţ pumnal cu lama triunghiulară, decorat cu o perlă pe mâner, primit în dar de la baiadera Daď-Natha, de care nu se despărţea, de când cu lupta cu Jean de Franţa. Miss Ellen era prudentă. Ea ştia că îşi risca viaţa în fiecare clipă cu un adversar ca Osmany, dar ea avea curajul oferit de o ambiţie fără limite.

Miss Ellen îl ura pe Jean de Franţa şi jurase ca el să piară de mâna ei, mai devreme sau mai târziu. Nepoata lui sir Robert coborî în grădină. Ora întâlnirii se apropia. Grădina hotelului Walden era vastă, plantată cu arbori seculari, şi decorată, în mijlocul său cu o peşteră artificială şi de o micuţă cascadă. Peştera era destul de adâncă şi servea ca anticameră a unei subterane care avusese diferite destinaţii cu care proprietarii hotelului nu au fost niciodată de acord.

Hotelul era o clădire veche datând de pe vremea lui Cromwell şi a revoluţiei engleze. Conform tradiţiei, această reşedinţă găzduia pe unul dintre cei mai fideli şi cei mai pasionaţi partizani ai monarhiei. Proscris fiind, omul fugea, apoi el revenea deghizat ca un cerşetor şi reintra în hotelul său. Acesta a fost cel care a săpat această subterană a cărei intrare era ascunsă de un bloc de granit, care se deschidea având balamale invizibile, ca o adevărată uşă când se exercita o presiune puternică asupra unei pietricele care de pe pavajul solului. Atunci când blocul era deplasat, se putea vedea o gaură neagră, din care ieşea un aer umed şi nesănătos. Era subterana, săpată în formă de puţ şi în care se cobora cu ajutorul unei scări. Lord Shaffstesbury era numele lui de regalist; acesta îşi ascunse acolo armele, muniţia de război, documentele compromiţătoare, şi subterana era de multe ori refugiul său. După moartea sa, când reveni dinastia Stuart, hotelul a fost cumpărat de unul din strămoşii lui sir Robert Walden, şi din acel moment hotelul aparţinu întotdeauna familiei. Trecură aproape şaizeci de ani de când existenţa acestei subterane fusese uitată. Sir Robert nu a descoperit-o decât din întâmplare, într-o zi, când se repara peştera pentru a amenaja un spaţiu verde destinat să-i servească retragerii dragei sale miss Ellen în timpul zilelor fierbinţi de vară.

Ei avură fantezia de a coborî în puţ. În timp ce urca, miss Ellen îi spuse unchiul ei:

— Trebuie să reparăm balamale blocului de granit.

— La ce bun? Exclamă baronetul.

— Bah! Spuse excentrica fată, cine ştie dacă nu va fi o nouă revoluţie.

Dorinţele lui miss Ellen erau întotdeauna ordine pentru sir Robert. Gentlemanul făcu să se restaureze temniţa, nici mai mult, nici mai puţin ca şi cum ar fi fost un obiect feeric aflat sub scena unui teatru utilizat în timpul unor reprezentaţii.

În acea noapte, ieşind în grădină pentru a-l primi pe Lionel, miss Ellen se apropie de peşteră.

Cascada făcea să se audă şopotul său monoton. Noapte era calmă şi tăcută. Toţi dormeau în hotel, cu excepţia valetului de cameră al lui sir Robert Walden, care aştepta, căscând, ca stăpânul său să reîntoarcă de la club. Miss Ellen îşi aminti de temniţă, şi îşi spuse:

— Acesta este locul potrivit unde ar trebui să fie închisă Cynthia.

Apoi, ea îşi continuă drumul pe o alee întunecată ce ducea la micuţa poartă. Ea auzi un zgomot uşor şi se opri. Era poarta care se deschise şi apoi se închise cu prudenţă.

„Este de o punctualitate minunată, viitorul marchiz d'Asburthon”, gândea miss Ellen cu un zâmbet batjocoritor.

Un om se apropie, înfăşurat într-o mantie. Miss Ellen crezu că este de datoria ei să se oprească şi să aştepte pe nocturnul său vizitator. Cu toate acestea, acela care avansa încet, întorcea capul spre dreapta şi spre stânga încercând să se orienteze. Această manevră îi păru lui miss Ellen destul de suspectă. Lionel ştia atât de bine intrările hotelului şi ale grădinii.

— Eşti, tu, Lionel! Spuse ea încet.

Omul cu manta merse ferm în faţa ei. La trei metri se opri.

— Sunt eu! Spuse el.

Miss Ellen rosti un strigăt de groază; ea îi recunoscu vocea lui Jean de Franţa. La început ea încercă să fugă şi să cheme după ajutor, dar acest gând a fost mai mult ca o străfulgerare. Ea se opri şi îşi aşteptă inamicul.

— Haide, apropiaţi-vă! Spuse ea, vă aştept.

Şi vocea ei trecu brusc de la emoţie la o inflexiune batjocoritoare. Jean de Franţa făcu trei paşi spre tânăra fată şi îi puse mâna pe umăr. Miss Ellen nu se încruntă şi nu făcu un pas de retragere, doar mâna dreaptă mângâia mânerul pumnalului pe care ea îl ţinea ascuns sub faldurile plutitoare ale rochiei. Jean o ţintuia cu o privire strălucitoare.

— Dacă aţi venit să mă omorâţi, îi spuse miss Ellen cu răceală, acum aveţi ocazia, Jean. Unchiul meu lipseşte şi servitorii dorm.

Pe regele ţiganilor, acest sânge rece îl deconcertă.

— Asta depinde, spuse el.

— Ah! Sunteţi încă nehotărât? Ei bine! Care-i cauza? Aţi venit să-mi aduceţi ştiri despre frumoasa Elspy?

Un fulger de ură izvorî din ochii lui Jean de Franţa la auzul cuvintelor lui miss Ellen; dar aceste cuvinte batjocoritoare care aveau menirea să-l provoace îl făcură să-şi amintească de jurământul lui Elspy: „N-o omorî, Jean, îi spusese tânăra ţigancă. Este datoria mea!”.

Şi Jean îşi aminti că Bolton, răspundea acum de viaţa prietenei lui.

— Miss Ellen, spuse el cu seriozitate, am jurat să nu vă ucid; depinde de d-ta să nu încalc acest jurământ.

Miss Ellen îşi spuse în sinea ei: „Lionel va veni, şi-l va ucide pe Jean de Franţa şi voi fi eliberată! Să trag de timp.”

Şi ea îi răspunse:

— V-am oferit pacea, d-ta vrei război.

Ea aruncă în timp ce vorbea astfel, o privire pe furiş spre mica poartă a grădinii. Jean de Franţa înţelese privirea aceasta.

— Dacă-l aşteptaţi pe Lionel, spuse el, veţi aştepta în zadar, miss Ellen. Lionel nu va veni, deoarece cu cheia sa am putut intra aici.

O picătură de sudoare îi apăru pe fruntea lui miss Ellen.

— Înseamnă că l-aţi ucis? Strigă ea, pierzându-şi calmul.

— Nu, spuse Jean de Franţa, dar pe sângele rasei noastre, jur că nu va veni. Astfel, nu contaţi pe el.

Miss Ellen îşi recuperă prezenţa sa de spirit.

— Ei bine! Spuse ea, ce doriţi de la mine?

— Vreau să mi-o daţi pe Cynthia, spuse Jean ai cărui ochi aruncau flăcări.

— Cynthia! Spuse miss Ellen. Cine este Cynthia?

— Oh! Nu vă bateţi joc de mine şi răspundeţi-mi! Mă grăbesc…

— Deci, vă rog să vă explicaţi.

— Aţi răpit-o pe sora mea Cynthia în seara asta.

— Eu?

Şi, în acest singur cuvânt, nepoata lui sir Robert Walden a fost capabilă de a pune un astfel de accent de uimire, încât convingerea lui Jean fu zdruncinată. Cu toate acestea el continuă:

— Aţi răpit-o pe Cynthia. Trăsura în care aţi urcat-o a avut ca destinaţie căsuţa d-tale. Am căutat-o la căsuţă.

— Şi nu aţi găsit pe nimeni?

— Pe nimeni. Cynthia este aici.

— Nu ştiu ce vreţi să spuneţi.

Dar Jean era tenace, el aruncă mâinile în jurul gâtului lui miss Ellen:

— Ei bine, spuse el atunci, cu atât mai rău dacă am greşit, cu atât mai rău dacă fac sarcina lui Elspy.

Şi el strânse gâtul alb şi suplu al lui miss Ellen.

— Vezi tu, spuse el cu mânie, pentru a scăpa de o viperă ca tine, Topsy, nu este nevoie de pumnal, este suficient doar să te sugrum.

Miss Ellen ţinea deja stiletul în mână şi căuta locul unde să-l lovească pe Jean şi totuşi, ea îşi retrase stiletul fără ca Jean de Franţa să fi observat această mişcare, şi îngăimă cu o voce slabă cuvântul „Iertare!”

Regele ţiganilor avu un fior de dezgust, el împinse ţiganca şi spuse cu o voce înăbuşită:

— Vorbeşte, atunci!

— Jean, spuse ea cu un accent implorator, eu sunt în puterea ta, eu nu pot scăpa şi viaţa mea este în mâinile tale. Mă voi supune, voi vorbi, îţi voi spune unde este Cynthia.

Faţa fetei exprima atât de bine teama, că Jean de Franţa se lăsă înşelat.

— Recunoşti, prin urmare, că ai răpit-o pe Cynthia?

— Nu am fost eu, a fost sir Robert Walden.

— Dar tu eşti complicea lui?

— Da.

— Deci, ştii unde este?

— Da.

— Ei bine! Spune-mi.

— Am să-ţi spun, Jean, continuă miss Ellen cu o voce din ce în ce mai rugătoare, dar fie-ţi milă de mine, tu mă vei salva de mânia lui sir Robert Walden.

Aceste ultime cuvinte îl uimiră pe Jean de Franţa.

— Uite, continuă ea, am vrut să mă lupt împotriva voastră a tuturor, dar văd bine că lupta îmi depăşeşte puterea mea. Îmi recunosc înfrângerea. Doar încercând de a-ţi face rău, mi-am făcut rău mie însămi învăţând totul de la sir Robert. I-am spus că eşti un ţigan ca mine, că şi Roger este un ţigan, şi sir Robert a făcut din mine un instrument. Dacă ţi-o dau pe Cynthia, sir Robert care se va simţi trădat, mă va alunga!

Lacrimile curgeau din ochii ei frumoşi în timp ce vorbea astfel. În ciuda isteţimii şi previziunii lui, Jean de Franţa fu înşelat de această durere. El o crezu văzând pe această tânără fată, ajunsă, în fine, în lumea bună, alungată dintr-o dată din casa unde şi-a petrecut tinereţea, marcată cu numele de ţigancă şi ajunsă într-o poziţie umilitoare şi mizerabilă.

— Eh, bine, spuse el cedând datorită naturii sale generoase, dacă vei fi alungată de sir Robert, noi îţi vom ura bun venit, noi pe care tu ne-ai renegat.

Miss Ellen clătină din cap.

— Ah! Nu ştii, spuse ea, cât de greu îmi este, Jean, pentru că am trăit până acum ca o moştenitoare. Eu am luptat împotriva voastră, acum îmi pare rău; am vrut să devin soţia lui Roger, acum îmi pare rău, dar nu mă ucide, ai milă de mine. Eu nu voi mai întreprinde nimic împotriva ta.

— Eu trebuie să o iau pe Cynthia, unde este?

— Este aici, spuse miss Ellen. Ei bine! Ai o armată misterioasă la dispoziţia ta. Cheamă-i, escaladaţi aceşti pereţi, asediaţi hotelul: astfel, o veţi găsi şi sir Robert nu mă va acuza că l-am trădat.

— Unde este Cynthia? Reluă ţiganul cu o voce imperativă. Trebuie să aflu. Vorbeşte, altfel, va fi vai de tine, Topsy.

Ţiganca ştia cum să joace rolul unei femei înspăimântate, devenind palidă.

— Ah! Spuse ea, mai bine să trăiesc în continuare mizerabil şi ca o vagaboandă decât să mor la douăzeci şi doi de ani. Vino, îţi voi arăta unde este Cynthia închisă.

— Mergi înaintea mea, ordonă Jean de Franţa, şi dacă îndrăzneşti să ţipi, gândeşte-te că va fi ultimul tău strigăt, pentru că te voi înjunghia înainte de a-l scoate pe al doilea.

Miss Ellen îşi ridică ochii care înotau în lacrimi.

— Din păcate! Spuse ea, eu sunt cea aspru pedepsită, cred că nu voi rezista!

Şi ea se îndreptă spre peşteră, care era situată la celălalt capăt al grădinii. Jean de Franţa o urma la un pas distanţă. Când ea fu pe prag, se întoarse:

— Jean, spuse ea, cel puţin îmi vei face o favoare?

— Vorbeşte.

— După ce o vei găsi pe Cynthia, să-mi legi mâinile şi picioarele şi să-mi pui un căluş la gură. Cel puţin sir Robert va crede că n-am cedat decât după ce am fost forţată.

— Fie, spuse Jean Franţa, îţi promit.

Intrarea în peşteră era destul de întunecoasă.

— Unde mă conduci? Întrebă Jean care făcu o mişcare de sfidare.

— Ascultă-mă, spuse miss Ellen, există în fundul acestei peşteri o cameră spaţioasă, care nu este cunoscută decât de mine şi de sir Robert. Este camera în care am închis-o pe Cynthia. Un singur servitor ştie despre acest secret. Ia-mi mâna şi urmează-mă. După ce vom intra, ne vom procura lumină. Ai un amnar?

— Da, zise Jean de Franţa.

Fata îl luă de mână şi el se lăsă îndrumat. Dar el ţinea tot timpul pumnalul său pregătit să lovească la cea mai mică surpriză. Atunci când erau în peşteră, miss Ellen se opri:

— Aici este, spuse ea.

Jean de Franţa întinse spre ea fitilul său şi amnarul.

Fitilul ardea, regele ţiganilor aruncă repede o privire în jurul lui. Peştera era goală şi nu era nici o uşă.

— Ţi-ai bătut joc de mine deci? Spuse el în căutarea Cynthiei.

— Dimpotrivă, spuse ea. Priveşte acest bloc de granit care se află în fundul peşterii. Ei, bine! Acest bloc ascunde intrarea în sala subterană în care Cynthia este închisă. Dar eu nu sunt suficient de puternică pentru a face ca această piatră să se mişte pe pivotul care-i stă la bază. Ne-ar trebui umărul lui Samson.

— Bah! Spuse Jean de Franţa, şi eu sunt destul de puternic.

Şi el se propti în blocul de piatră.

— Împinge cu putere! Spuse miss Ellen, care îi făcea lumină cu fitilul.

Jean de Franţa îşi luă pumnalul în dinţi şi, cu ochii fixaţi pe miss Ellen, îşi propti un umăr de blocul de granit.

— Hai, curaj! Repetă miss Ellen.

Jean, care se aştepta la o rezistenţă foarte mare, dădu o viguroasă lovitură cu umărul, dar, dintr-o dată, blocul de granit se răsuci brusc, ca şi cum ar fi alunecat pe caneluri unse cu grijă, şi Jean de Franţa, îşi pierdu echilibrul, căzu cu capul în prăpastia care tocmai se întredeschise.

Miss Ellen auzi un strigăt teribil, un blestem de moarte care se ridică din adâncul acelui abis, apoi blocul, ascultând de un mecanism ingenios inventat de lordul Shafftesbury, îşi reluă locul său obişnuit. Atunci, ţiganca stinse fitilul şi ieşi liniştită din peşteră spunând:

— Dacă Jean de Franţa nu a fost ucis în cădere, sigur el va muri de foame în cel mult trei zile.