Capitolul XV.

Cu toate acestea, Samson rămase supraveghind strada, ascuns în spatele unui copac şi fără să piardă din vedere uşa principală a hotelului Walden. Se scurse o oră. Zgomotul unei trăsuri se auzi şi imediat colosul recunoscu livreaua baronetului. Vizitiul spuse să i se deschidă poarta şi trăsura dispăru de partea cealaltă a grilajului. Atunci Samson fugi pe alee şi făcu să se audă strigătul unei bufniţe. Apoi aşteptă. Jean de Franţa nu răspunse.

„Acesta este, probabil, în interiorul hotelului”, gândea Samson, a cărui inteligenţă nu ţinea cont de mijlocul utilizat de către Jean de Franţa pentru a intra în grădină, atunci când el refuză ajutorul umărului său pentru a forţa poarta.

Samson începu să umble încoace şi încolo. Gigantul, se ştie, era înzestrat cu o răbdare deja dovedită, şi el se plimbă timp de o oră, aşteptându-l pe Jean de Franţa, care nu se întorcea. Dintr-o dată, piciorul său lovi cu piciorul un obiect negricios care se rostogoli pe sol. Samson se opri şi înţelese că avea de-a face cu un om beat sau un cadavru. El se aplecă tremurând, temându-se că putea să fie Jean de Franţa; dar el imediat îl recunoscu pe Lionel. Lionel pierdea sânge picătură cu picătură şi era nemişcat. Samson îi puse mâna pe piept. Trăia încă. Gigantul avea o inimă de aur, el nu se întrebă la început de ce Lionel era acolo sângerând şi lipsit de viaţă; nu s-a mai gândit că poate era opera lui Jean de Franţa şi că trebuia să respecte voinţa stăpânului său. Îl încărcă pe Lionel pe umerii săi şi fugi spre St. Gilles unde era un post de soldaţi şi paznici. Greutatea unui om pe umerii săi nu îl împiedica pe Samson să alerge. El ajunse la acel post în câteva minute, intră dând buzna şi depuse corpul lui Lionel pe un pat de campanie.

— Iată un om pe care l-am găsit în stradă; el încă trăieşte, salvaţi-l, spuse el, este datoria voastră.

Şi el fugi înainte ca celor de faţă să le treacă prin gând să-i solicite vreo explicaţie. Când au vrut să alerge după el, acesta era deja departe şi, astfel, au fost nevoiţi să se întoarcă la postul lor. Dar, în zadar repeta Samson strigătul său de bufniţă, nici un strigăt nu-i răspundea, iar micuţa poartă a grădinii rămase închisă. Atunci Samson se gândi că Jean de Franţa ieşise în timp ce el îl transporta pe Lionel la postul gardienilor de noapte şi decise să se întoarcă în Wapping, sperând să-l găsească lângă patul lui Elspy. Bolton şi Dinah erau acolo singuri, şi căzu pradă unei puternici anxietăţi.

— Unde este stăpânul? Întrebă Samson în timp ce intra în cameră.

— Noi nu l-am văzut, răspunse Bolton.

Samson le povesti atunci despre expediţia lor expunând toate detaliile. Bolton ascultă cu o uimire amestecată de nelinişte. Când Samson termină, Bolton exclamă:

— Dacă mâine, în zori, Jean nu va reapare, voi merge acasă la sir Robert Walden, şi el îmi va spune ce s-a întâmplat cu Jean.

Dar Samson avea o mare încredere în puterea, în abilitatea şi resursele infinite ale regelui ţiganilor.

— Oh! Nu vă faceţi griji, spuse el, Jean va reveni!

Într-adevăr, a doua zi de dimineaţă, cum Elspy se trezi după ce petrecuse o noapte destul de liniştită care o puse în afara pericolului, Bolton, după ce-i dăduse instrucţiuni lui Dinah pentru a doua zi, îşi luă haina şi se pregăti să meargă acasă la sir Robert Walden. Bravul chirurg era dispus să se poarte cu o violenţă extremă ca să afle ce s-a întâmplat cu Jean de Franţa, dar atunci când încercă să iasă, se auzi o bătaie la uşă.

— Cine e acolo? Întrebă Samson care i se aşeză în cale.

El văzu un necunoscut care depuse o hârtie sub uşă, strigându-i ţiganului:

— Maďde evoy banty! 9

Apoi el fugi, înainte ca Samson să-i vadă faţa şi să-l recunoască ca pe un frate din tribul său.

Samson se aplecă şi luă hârtia care era îndoită într-un anume fel utilizat numai de către ţigani, şi îşi aruncă privirea. Hârtia conţinea aceste rânduri scrise în zingari: „Nu mă căutaţi şi aşteptaţi-mă cu răbdare, Cinci sau şase zile.

Totul este bine.”

Hârtia pe care erau scrise aceste cuvinte, observă Samson, fusese ruptă din carnetul pe care Jean de Franţa îl purta, de obicei, asupra lui; colosul recunoscu scrisul de mână al regelui ţiganilor. El se întoarse bucuros spre Bolton şi-i traduse biletul. Bolton respiră uşurat, apoi începu să se gândească la împrejurările în care Jean de Franţa fusese obligat la această absenţă neaşteptată; dar nici el, nici Samson n-au presupus o singură clipă că nu era mâna regelui ţiganilor cea care scrisese acele rânduri.

Să vedem acum cum miss Ellen îşi încheiase acea seară bogată în emoţii tragice. După ce ieşi din peştera care îi servea drept sicriu lui Jean de Franţa, frumoasa ţigancă începu să se gândească la Lionel. „De ce nu venise? Cum procurase Jean de Franţa cheia pe care ea i-o dăduse lui Lionel?” Aceste două întrebări păreau fără răspuns, admiţând veridicitatea cuvintelor lui Jean de Franţa: „Asiguraţi-vă că nu l-am ucis pe Lionel”. Dar dacă nu l-a ucis, cum ar fi putut Lionel să-i dea cheia?

Primul gând al lui miss Ellen a fost de a alerga spre acea stradă şi de a o explora, dar prudenţa o împiedică. În mod evident, Jean de Franţa, în eventualitatea că cineva ar fi atentat asupra lui, a trebuit să-şi plaseze oamenii în imediata apropiere a hotelului, şi, în special, pe stradă. Teama de a cădea în mâinile lor, au făcut-o să se întoarcă din drum. Dar, în timp ce se întorcea, piciorul său lovi un mic obiect ce se culcă pe pământ.

Miss Ellen se aplecă şi văzu un carnet. Era carnetul lui Jean de Franţa care-l scăpă din buzunarul său, în timp ce o strângea de gât pe miss Ellen, somând-o să-i spună unde este Cynthia. Miss Ellen luă carnetul, se înapoie la hotel, fără să aprindă lumina, şi intră în camera sa, fără a face nici un zgomot. Acolo, ea reaprinse o lumânare şi începu să examineze carnetul regelui ţiganilor. Acesta conţinea câteva cuvinte în creion, în zingari, limba maternă a lui Topsy, pe care niciodată nu o uitase; aşa că putea să descifreze caracterele bizare scrise pe aceste foi; dar aceste cuvinte vorbeau despre afacerile externe ale marchizului Roger, şi i se păru să n-aibă nici un interes pentru ea. Doar analiză cu răbdare scrisul alungit şi ferm al lui Jean de Franţa, luă un creion şi o foaie de hârtie şi începu să imite acest scris, cu răbdarea şi tenacitatea unui falsificator. După o oră, ea rupse o foaie albă dintr-un carnet şi scrise cu o mână sigură biletul pe care am văzut că l-a primit Samson. După care se duse la culcare, puţin îngrijorată de soarta lui Lionel, dar bucuroasă la gândul că Jean de Franţa era acum în puterea ei. A doua zi, la scurt timp înainte de revărsatul zorilor, miss Ellen se ridică fără zgomot şi merse să trezească pe unul din cei doi servitori pe care sir Robert Walden i-i puse la dispoziţie. Acest bărbat se întoarse târziu în noapte, după ce i-a lăsat pe baiadera Daď-Natha ţi pe valetul Black la căsuţă să o supravegheze şi să o ţină prizonieră pe Cynthia.

— Joe, spuse miss Ellen, ai o memorie bună?

— Excelentă.

— Vei ţine minte aceste trei cuvinte pe care ţi le voi spune?

— Eu aşa sper, miss.

— Ascultă, atunci.

Şi miss Ellen rosti aceste trei cuvinte: „Maďde evoy banty”.

— Maďde evoy banty! Repetă Joe.

— Scrie-le, dacă te temi să nu ţi le aminteşti.

— Oh! Este inutil, miss.

— Asta înseamnă, spuse miss Ellen, în limba ţiganilor: „Aceasta este pentru tine”.

— Ah! Spuse Joe, acesta este o limbă ciudată.

— Ştii casa din Wapping?

— Unde locuia Cynthia? Da.

— Vei merge până acolo, vei bate la uşă, apoi vei băga această hârtie pe sub uşă, spunând cele trei cuvinte pe care le-ai învăţat; după care vei fugi imediat, şi să ai grijă să nu ţi se vadă faţa.

Joe se înclină şi plecă. În timp ce el se achita de îndeplinirea sarcinilor legate de acel mesaj, fiind destul de abil să nu-i arate lui Samson că el avea de-a face cu un adevărat ţigan, sir Robert Walden o rugă pe nepoata sa să fie suficient de bună să-l primească.

— Ah! Spuse miss Ellen, dacă mi-a urmat instrucţiunile punct cu punct, înainte de trei zile toată Londra va şti că Roger este fiul unei ţigănci.

Sir Robert intră la nepoata sa, cu o faţă zâmbitoare.

— Ei bine! Spuse el, totul a mers bine, această noapte?

— Din partea mea, cel puţin, spuse miss Ellen. Noi o avem pe Cynthia.

— Ah! Spuse sir Robert cu un aer indiferent.

— Şi d-ta, unchiule, ce-ai făcut?

— I-am invitat la cină pe cei trei bărbaţi pe care i-ai numit, adică, sir Arthur Rood, sir Alberic Berny şi sir Edward Janson.

— L-ai văzut pe marchiz?

— El a venit la club la ora unu dimineaţa.

— Bine.

— Am adus în conversaţie vorba despre celebrul club Hermina10, această asociaţie misterioasă, care pare un mic tribunal secret al modei.

— Ce a făcut marchizul?

— El a susţinut că acest club nu există. După această remarcă, câţiva oameni au zâmbit, apoi marchizul a exclamat: „Ei bine! Domnilor, în cazul în care clubul Hermina există, vreau să mă alătur membrilor lui!”

— Victorie! Exclamă miss Ellen.

— Acum, spuse sir Robert Walden, am făcut ceea ce ai vrut, îmi vei explica ce se întâmplă?

— Nu, unchiule.

— Ah! Într-adevăr? Spuse sir Robert, vrei să păstrezi secretul?

— Da, doar v-am promis că vă voi dovedi, ţie şi doamnei Cecily, că Roger este fiul Cynthiei şi voi demonstra acest lucru!

— Când?

— Probabil că mâine seară, şi nu veţi fi singurii care vor afla.

— Ah! Spuse sir Robert, despre cine vorbeşti?

— Despre toţi reprezentanţii modei engleze.

Sir Robert se încruntă.

— Dar, spuse el, nu ar fi mai bine să fie evitat un scandal?

— Acest scandal este necesar.

— De ce?

— Deoarece Roger nu va fi de acord cu demascarea sa.

— El este loial, cu toate acestea.

Miss Ellen zâmbi ironic.

— El nu va ceda altfel scaunul de pair englez; apoi, adăugă ea, ştiţi bine că lady Cecily refuză să creadă că Roger nu este fiul ei.

— Adevărat! Spuse sir Robert resemnându-se să se încreadă în geniul machiavelic al lui miss Ellen.