Capitolul XVIII.

Să ne întoarcem acum în sanctuarul clubului Hermina, cu câteva minute înainte de sosirea celui care urma să devină membru, cu alte cuvinte, marchizul Roger d'Asburthon. Era o cameră rotundă, tapetată cu satin alb până în tavan şi iluminată de o lustră şi de candelabre de argint. În mijlocul camerei, pe o masă de marmură albă, era un sicriu deschis, un ciocan şi cuie. Lângă sicriu era un butuc şi, în picioare lângă butuc, stătea un om mascat îmbrăcat în roşu ce se sprijinea pe o uriaşă sabie cu două tăişuri; butucul şi călăul se aflau într-un fel de bazin pătrat umplut cu tărâţe. Pe o scenă circulară doisprezece bărbaţi, îmbrăcaţi în toge lungi de hermină şi cu capul acoperit cu cagule de mătase albă, stăteau nemişcaţi ca nişte statui de marmură. În partea de sus a podiumului şi în faţa unei mese de cristal stătea în picioare un al treisprezecelea personaj, îmbrăcat ca şi ceilalţi membri ai clubului, cu o togă din hermină şi cu cagulă de mătase, dar purtând ca semn distinctiv, un colier de mărgele mari din jad alb. El avea înaintea lui, pe masă, câteva hârtii risipite, o micuţă baghetă de fildeş şi, pe un suport, o hermină de argint ai cărei ochi de rubin proiectau două raze sângeroase. După trecerea în revistă a documentelor plasate în faţa lui, bătu uşor pe masă cu bagheta sa de fildeş pentru a comanda atenţie şi spuse:

— Domnilor, v-am convocat pentru a vă pronunţa în legătură cu cererea de admitere adresată nouă de către un domn care are o mare reputaţie de curaj şi eleganţă.

Aceste cuvinte dovedeau din plin faptul că personajul care a deschis în acest fel sesiunea era preşedintele clubului Hermina. Unul din membri răspunse:

— Ştim că este vorba de primirea unui nou membru, dar nu ştim încă numele lui.

— Domnii mei, răspunse preşedintele, numele lui este marchizul Roger d'Asburthon.

Urmă un murmur printre membrii adunării, care putea fi luat drept aprobare.

— Dacă marchizul Roger vrea să ni se alăture, spuse un al treilea membru, cred că putem scurta dovezile; curajul său este atât de bine cunoscut…

Preşedintele impuse tăcere printr-un gest de întrerupere.

— Domnii mei, spuse el, înainte de a începe discuţia, trebuie să vă reamintesc, în câteva cuvinte, scopul asociaţiei noastre.

Cei doisprezece membri ai comitetului se plecară, în semn de aprobare. Preşedintele continuă:

— Ne-am impus sarcina de a pedepsi greşelile de etichetă ale aristocraţiei engleze, de urmărire a delictelor de lčse-élégance, de demascare a falţilor gentilomi, de a proteja pe adevăraţii nobili de duşmanii lor şi, în cele din urmă, pentru a ne asigura că legile nobleţii nu sunt încălcate.

— Da, acesta este textul de lege, spuseră mai multe voci.

— Ei bine, domnilor, spuse preşedintele, un fapt foarte grav, o crimă, îndrăznesc să folosesc acest cuvânt, vă vor fi raportate. Este vorba de un aventurier, un ţigan care a reuşit să se substitue unui pair al Engliterei.

La aceste cuvinte izbucni o explozie de indignare în cameră. Preşedintele continuă:

— Am primit în această dimineaţă, în timp ce eraţi convocaţi pentru admiterea marchizului Roger d'Asburthon, o scrisoare al cărei conţinut vi-l voi comunica.

El începu să caute printre documentele plasate pe masă şi luă un bilet pe care începu să-l citească cu voce tare: „Până în prezent, clubul Hermina s-a ocupat de probleme secundare care nu justificau numele său decât pe jumătate. Alungarea din Strand a lui Epsom, gentlemanul care a folosit viclenia pentru triumful calului său; împiedicarea unui lord să facă o mezalianţă; interzicând, în lumea modei, să se pretindă a fi membri ai clubului Frumoşilor cei care poartă bijuterii false şi-şi cârpesc dantelele, sunt cu siguranţă acte extrem de meritorii, dar clubul Hermina are lucruri mai bune de făcut.

Se pune următoarea întrebare: „Ce pedeapsă merită omul care a abuzat de buna-credinţă a unei întregi naţiuni, care, purtând titlul şi numele unui nobil mort în leagăn, s-a folosit de averea lui şi a avut îndrăzneala să stea în scaunul unui pair al Engliterei?”…”

Preşedintele întrerupse lectura.

— Clubul să-mi permită, spuse el, de a vă pune această întrebare ca şi corespondentul nostru anonim.

Şi el se adresă acelui bărbat care găsi că erau inutile dovezile pe care trebuia să le prezinte marchizul Roger:

— Ce pedeapsă aţi cere pentru acest om?

Cel întrebat răspunse:

— Îmi doresc să fie dat jos din scaunul său, în timpul şedinţei Camerei Lorzilor şi târât prin jgheaburile de scurgere ale Londrei.

— Şi d-ta? Întrebă preşedintele pe un al doilea afiliat.

— Aş vota pentru deportare.

— Da, Botany-Bay! Strigară mai multe voci.

Apoi, un alt membru se ridică şi spuse:

— Eu, domnilor, am o altă opinie.

— Vorbeşte, spuse preşedintele.

— Prima condiţie pentru a face parte din asociaţia noastră este de a fi un gentleman.

— E adevărat.

— Rectificatori ai greşelilor făcute nobilimii engleze, suntem cu toţii solidari unul cu celălalt. Dacă un lup este prins într-o stână, lupul va fi omorât, dacă printre nobili se strecoară un impostor, un hoţ de blazon, nobilimea va trebui să-şi facă dreptate.

— Bravo! Bravo!

— Dacă faptul raportat este adevărat, continuă oratorul, cer ca vinovatul să fie pedepsit cu moartea.

La aceste cuvinte, un fior străbătu adunarea şi toate privirile se îndreptară spre acel sicriu gol care părea că aşteaptă un cadavru pe care călăul mascat părea că este pregătit să i-l dea.

O tăcere de moarte dăinui timp de câteva secunde în această adunare de fantome; apoi, preşedintele luă iar scrisoarea şi continuă lectura: „Infracţiunea semnalată va fi dovedită. Noi dorim doar ca problema pedepsei să-i fie prezentată solicitantului pe care clubul se pregăteşte să-l primească, adică marchizului Roger d'Asburthon. După ce marchizul îşi va spune părerea, preşedintele clubului va putea deschide o a doua scrisoare sigilată care va fi depusă pe masa de cristal de către un membru al comisiei. Această scrisoare va conţine numele vinovatului, care se găseşte printre membrii clubului Hermina.”

Aceasta ultimă propoziţie ridică un murmur general.

— Este o farsă! Strigară mai multe voci.

— Ştim cu toţii! Spuse altul.

— Domnii mei, spuse preşedintele cu gravitate, mi se vorbeşte despre dovezi.

— În cazul în care aceste dovezi sunt convingătoare, spuse un afiliat al clubului, cer ca cel vinovat să fie judecat imediat.

— Da, da, spuseră mai multe voci.

— Şi sabia să îi aducă sfârşitul! Adăugă cel care se impuse ca acuzator public.

În acel moment, se auziră trei bătăi la uşă.

— Iată beneficiarul, spuse preşedintele; tăcere, domnii mei!

Când Roger îşi auzi strigat numele, uşa se deschise şi tânărul bărbat se opri în prag.

Roger privi surprins la această sală îmbrăcată în alb, la aceşti oameni mascaţi şi zâmbi văzând butucul, sicriul şi purtătorul de sabie. Apoi, el înaintă cu un pas ferm şi salută de trei ori.

— Cine sunteţi, repetă preşedintele, dvs. care aţi avut îndrăzneala de a pătrunde în acest loc?

— Numele meu este Roger, marchiz d'Asburthon, şi sunt colonel al dragonilor regelui.

— Ce vreţi?

— Vă solicit onoarea de a face parte din clubul Hermina.

— Apropiaţi-vă.

Roger, cu capul descoperit, făcu încă trei paşi.

— Sunteţi gentilom?

— Da, milord.

— Nu v-aţi pierdut onoarea?

— Niciodată.

— Este bine. Acum, răspundeţi la această întrebare: „Ce pedeapsă credeţi că merită un om care, atribuindu-şi un nume şi o calitate care nu-i aparţin, ar fi minţit toată nobilimea engleză?”

— Un astfel de nenorocit nu ar putea exista.

— El există, spuse preşedintele.

Şi îi citi lui Roger scrisoarea al cărei conţinut clubul deja îl luase la cunoştinţă. Roger ascultă cu evlavie. Atunci când preşedintele termină, el îşi ridică vocea şi spuse:

— Acest om merită moartea.

— Iată, spuse preşedintele, aici este sicriul care îi este destinat şi călăul care-i va tăia capul.

O anxietate vizibilă puse stăpânire pe toţi membrii. Fiecare îşi privea vecinul şi părea să-şi spună: „Este el, cel care are a doua scrisoare?”

În cele din urmă, membrul care votase pentru condamnarea cu moartea, se ridică încet şi se urcă pe platforma unde era preşedintele, el înmână cu respect un plic sigilat. Preşedintele îl deschise în mijlocul unei tăceri solemne şi citi cu o voce fermă, următoarele rânduri.

„În urmă cu trei zile, o femeie s-a prezentat unui ofiţer de poliţie şi spunea că se numeşte Cynthia. Această femeie a venit să facă o dezvăluire importantă. Ea se acuza că a înlocuit copilul unui pair englez cu copilul său. Acest copil este bogat; poartă numele şi titlul copilului mort; el este considerat în Londra drept un gentleman adevărat.”

Preşedintele întrerupse brusc lectura.

— Marchizul Roger d'Asburthon, spuse el cu asprime, persistaţi în opinia d-voastră că acest impostor merită moartea?

— Da, spuse Roger cu calm.

Preşedintele îşi înăbuşi un oftat.

— Atunci, spuse el, ascultaţi: „Copilul care a luat locul copilului legitim, fiul Cynthiei ţiganca, poartă numele de marchiz Roger d'Asburthon.”

Roger scoase strigătul unui om lovit de moarte.

— Nu este adevărat! Spuse el întinzând mâna dreaptă spre preşedinte.

Dar, în acelaşi timp, odată cu strigătul lui Roger, se auzi strigătul unei femeie, strigătul unei mame. O poartă tocmai se deschise şi o femeie înnebunită de durere, cu părul răvăşit, cu faţa scăldată în lacrimi, se îndreptă spre Roger şi-l acoperi cu corpul ei.

— Iertare! Iertare! Strigă ea, iertare pentru fiului meu!

Şi, cum Roger, lovit ca de trăsnet, o privea buimac, această femeia spuse plângând:

— Nu, bunii mei domni, nu-l condamnaţi pentru că el este nevinovat. Singura vinovată sunt eu; eu, care am consimţit să mă despart de el pentru totdeauna.

Si ea îl acoperi pe Roger de mângâieri, îi făcu o pavăză din corpul ei şi părea să-l sfideze pe omul îmbrăcat în roşu care apucă de mâner sabia lui grea.

— Să-mi ucizi fiul! Strigă ea, vrei să-mi ucizi fiul! Pe fiul meu iubit, Amri. Oh! Dar nu v-aţi gândit, bunii mei domni. Priviţi-l cât este de tânăr şi frumos.

Era în delir în timp ce vorbea aşa şi îşi trecu ambele braţe în jurul gâtului lui Roger, palid şi stupefiat. Dintr-o dată el îşi ridică privirea înflăcărată şi împinse ţiganca, rămasă în picioare, întunecat şi ameninţător ca o divinitate infernală. O tăcere mormântală se lăsă în jurul lui.

— Domnii mei, spuse el, în cazul în care femeia a spus adevărul, dacă ea poate dovedi ceea ce spuse, dacă eu nu sunt fiul lordului d'Asburthon, ci un ţigan, cred că sentinţa pe care chiar eu am pronunţat-o poate fi executată imediat.

Şi el făcu un pas spre butuc, se lăsă în genunchi şi zise calm:

— Tu, care pretinzi a fi mama mea, dovedeşte-o; şi tu, care ţii sabia, fii gata pentru a lovi!

Dar, în timp ce vorbea aşa, un sunet se auzi de afară – bătăi puternice în uşă.

— În numele legii, deschideţi! Striga o voce.

Membrii clubului, deja profund impresionaţi, se priveau cu uimire.

— Deschideţi, în numele legii! Se repeta de afară.

— Deschideţi! Strigă preşedintele.

Un om, îmbrăcat în haine de procuror districtual, apăru pe prag. În spatele lui erau alte trei persoane: un bărbat îmbrăcat ca de oraş şi doi infirmieri de la spitalul Bedlam.

— Domnii mei, spuse procurorul înclinându-se, iertaţi-mă că am venit astfel să perturb această şedinţă, dar misiunea mea este paşnică şi eu nu vă voi întreba pentru cine aveţi nevoie de serviciile acestui călău şi de acest sicriu.

La aceste cuvinte, membrii clubului Hermina începură să respire uşuraţi.

— Dar, continuă procurorul, am venit să-l asist pe doctorul Bolton pe care iată-l, chirurgul şef al spitalului de nebuni din Bedlam, care este în căutarea unei nebune nefericite, a cărei nebunie constă din a spune că este mama Onoarei Sale, marchizul Roger d'Asburthon.

Aceste ultime cuvinte au fost ca o lovitură de tunet şi Cynthia, dezamăgită, aruncă în jurul o privire pierdută, înnebunită de durere. Ea înţelese, în cele din urmă.

— Domnilor, spuse Bolton în timp ce avansa, am fost medicul răposatului marchiz d'Asburthon, guvernator general al Indiei, am asistat la naşterea şi la creşterea fiului său. Cu toate acestea, trebuie să vă gândiţi bine că atunci când această nefericită femeie a fost adusă la mine de către un paznic, nu mi-a trebuit mult timp să înţeleg că mintea sa nu era sănătoasă. Trilby, fă-ţi treaba, băiatule.

Infirmierul, căruia Bolton îi făcu un semn, avansă cu siguranţă spre Cynthia; ţiganca îl recunoscu pe Samson. Atunci, nefericita mamă avu o atitudine eroică; ea avu curajul de a începe să râdă şi sărind în jurul gâtului lui Samson, spuse:

— Ah! Tu eşti, milord? Tu eşti, lord Asburthon? Nu-i aşa, că acesta este fiul nostru?

Şi arătă spre Roger, adăugând:

— Lord Asburthon, ai făcut bine că ai venit. Îţi vine să crezi că toţi aceşti bărbaţi au susţinut că Roger nu este copilul nostru?

Şi ea izbucni într-un nou hohot de râs care-i îngheţă de frică pe membrii clubului Hermina.

— Vedeţi, domnilor, spuse Bolton, cred că v-aţi convins acum.

Apoi, se adresă infirmierilor:

— Luaţi-o pe această nefericită şi, în cazul în care supravieţuieşte, puneţi-o într-o cămaşă de forţă.

— Milord, spuse preşedintele marchizului Roger, încă palid şi tremurând atunci când procurorul, chirurgul Bolton şi infirmierii săi plecară luând pretinsa nebună după scena teribilă care tocmai se petrecuse şi care era rezultatul unei întâmplări oribile. Noi nu solicităm să mai treceţi un alt test. Vă considerăm vrednic să faceţi parte din rândurile noastre şi, ca atare, eu vă numesc membru al clubului Hermina.

Roger se plecă în tăcere şi omul mascat, pe care-l lăsă la uşa mormântului, veni spre el şi îi înapoie sabia.

Între timp, preşedintele făcu un semn şi toate cagulele se îndepărtară. Roger îşi înăbuşi un strigăt; el recunoscu majoritatea membrilor clubului Frumoşilor.

— Ah! Spuse el, cred că am avut un coşmar.

— Ar fi fost chiar mai rău, spuse preşedintele, care nu era altul decât sir Arthur Rood, dacă n-ar fi venit doctorul Bolton.

— Domnilor, spuse un alt membru, tânărul duce de Clives, voi face o propunere clubului.

— Vorbeşte, spuse preşedintele.

— Eu propun să ne angajăm toţi prin jurământ să nu dezvăluim vreodată ceea ce s-a întâmplat aici.

— Adoptat! Adoptat! Răspunseră toţi membrii clubului Hermina.

— Domnii mei, spuse marchizul încă palid, vă sunt recunoscător.

— Următoarea şedinţă este în trei zile, spuse preşedintele.

Şi îşi repuse cagula de mătase şi ieşi primul, dându-i braţul său tânărului său rival sir Edward Jonhson, care simţea, ca şi el, o dragoste profundă pentru miss Ellen Walden.

— Dar de unde naiba a apărut această nebună? Spuse sir Arthur tovarăşului său.

— Din cabinetul a cărui cheie i-aţi dat-o lui miss Ellen, răspunse sir Edward în timp ce se aplecă la urechea membrului Frumoşilor.

Preşedintele făcu o grimasă oribilă sub cagula sa.

— Este încă un truc al acestui copil drag, spuse el forţându-se să râdă.

— Nebunie care ar putea să vă coste colierul de preşedinte, spuse tăios sir Edward jubilând pe urmele lui.

— Atunci, denunţă-mă, dragul meu.

— Să mergem! Sper doar să nu vă mai întâlnesc timp de şase luni la hotelul Walden.