Capitolul XVI.

La ora zece, chirurgul Bolton se prezentă la casa marchizului d'Asburthon. El venise deja de dimineaţă, dar i se spuse că marchizul doarme şi că nu putea să-l primească. De această dată, Bolton îl găsi pe Roger stând pe scaun, cu faţa zâmbitoare, cu o expresie de fericire plină de mister vizibilă în ochii lui. Bolton venise pentru a se asigura de progresul înregistrat de remediul lui Josua. Roger întinse braţul gol. Compresa produsese o umflătură uşoară, dar ea făcu să dispară complet semnul de ţigan. În timp ce Bolton îndepărta pansamentul, Roger spuse:

— Aţi auzit de clubul Hermina?

— Niciodată, spuse chirurgul. Ce este acesta?

— Este o asociaţie misterioasă, care are o singură misiune.

— Care?

— Cea de a pedepsi greţelile de lčse-élégance11 ţi de a urmări excesele nobililor care îşi încalcă îndatoririle rangului lor.

— Nu înţeleg foarte bine, spuse Bolton.

— Nu l-am înţeles nici eu de la început, dar mi s-a explicat cum stau lucrurile în toate detaliile.

— Atunci, o rog pe Excelenţa Voastră să-mi facă acelaşi serviciu.

— Ascultă, spuse Roger. Se pare că această asociaţie s-a format în Londra, cu un an în urmă, un fel de tribunal secret al nobilimii şi al modei, ale cărui hotărâri sunt definitive.

— Dar pe cine condamnă?

— Pe orice gentleman care încalcă legile nobilimii. Iată, de exemplu, un gentilom care a participat la cursele de alergări şi care a folosit un truc oarecare pentru a câştiga premiul: l-a cumpărat pe jocheul adversarului său şi a trişat în legătură cu greutatea care trebuia să fie pe calul lui.

— Ei bine, spune Bolton.

— Într-o dimineaţă, intrând în grajd, îngrijitorii au găsit calul câştigător sugrumat pe aşternutul său de paie. Clubul Hermina a ordonat şi a pus în aplicare această sentinţă.

— Asta e o metodă originală, spuse Bolton.

Roger continuă:

— Să zicem că un om de casă mare, duce sau pair, s-ar gândi ca, pentru a-şi recâştiga reputaţia, să se căsătorească cu fiica unui negustor milionar; altul şi-ar încredinţa ultimele sale guinee unui negustor care ar deveni în secret asociatul său.

— Şi ce ar face clubul?

— În primul caz, speculatorul nobil vede venind la hotelul său un camion încărcat cu butoaie de melasă şi cutii de săpun, pe care clubul pictează semnele vinovăţiei.

— Şi în al doilea caz?

— Comerciantul intră în faliment în câteva luni.

— Ah, deci aşa! Spuse Bolton, râzând, iată o asociaţie foarte excentrică.

— Da, dacă aceasta există, spuse Roger.

— Ah! Nu sunteţi sigur de existenţa sa?

— Toată lumea vorbeşte despre asta de ceva timp, dar nimeni nu s-a lăudat să facă parte din acest club, nimeni încă nu a putut spune unde-şi are sediul, care este statutul său, numărul de sesiuni, etc.

— Domnule marchiz, spuse Bolton cu un zâmbet, cred că acest lucru este un roman fantastic inventat în mod expres pentru a seduce imaginaţia inactivă.

— Aceasta este ceea ce voi şti în curând, spuse Roger.

— Cum aşa?

— În această noapte, la clubul Frumoşilor (Clubul Frumoşilor), se va vorbi despre această misterioasă asociaţie.

— Ah!

— Desigur, printre cele treizeci sau patruzeci de persoane care vor fi acolo, va exista cel puţin un membru al clubului Hermina, dacă nu mai mult, admiţând că acel club există.

— Este sigur, spuse Bolton, că, dacă există într-adevăr un club Hermina, el a recrutat o parte dintre membrii clubului Frumoşilor. Asta e ceea ce cred.

— Ei bine? Spuse chirurgul.

— Aşa că am aruncat o provocare pe care am înscris-o în cartea pairilor, după cum urmează: „Marchizul Roger d'Asburthon spune că nu crede în existenţa clubului Hermina, şi se angajează să doneze o sută de livre săracilor din parohia din Saint-Gilles, dacă presupusul club Hermina este de acord să-şi dezvăluie existenţa; în acest din urmă caz, marchizul d'Asburthon solicită onoarea de a fi admis printre membrii săi.”

— Şi clubul nu a dat nici o veste?

— Nu încă.

În timp ce marchizul vorbea aşa, valetul său intră şi îi prezentă pe un platou din argint aurit un bilet învelit cu un petec mare din satin alb, imprimat cu semne argintii. Această misivă ciudată avea semnul unei hermine imprimat pe un sigiliu din ceară albă.

— Oh, oh! Spuse Roger arătându-i sigiliul lui Bolton, cred că săracii din Saint-Gilles au câştigat pariul de o sută de livre.

Şi el deschise mesajul, care nu conţinea decât aceste câteva rânduri:

Clubul Hermina acceptă provocarea marchizului d'Asburthon, şi-l va primi în această noapte printre membrii săi, dacă el va consimţi să se supună testelor la care va fi supus.

— Ce veţi spune? Întrebă curios chirurgul.

— Mă întreabă, spuse Roger râzând, dacă sunt destul de curajos să mă supun testelor pe care trebuie să le trec pentru a intra în sanctuar.

— Şi v-aţi decis?

— O plimbare pe un râu de foc, continuă marchizul, şi să mă arunc cu capul înainte într-un abis cu ţepi din lame de seceră.

Bolton clătină din cap, în timp ce inhala încet o priză de tutun.

— Deci, spuse el, vă aşteptaţi că vin să vă caute în seara asta?

— Desigur.

— Ei bine, domnule marchiz, cred că aţi comis o imprudenţă şi că acum veţi face o nebunie.

— Este posibil, spuse Roger, dar dacă aş refuza, ar fi o laşitate din partea mea, ceea ce ar fi mult mai grav.

Bolton îşi luă bastonul şi pălăria şi strânse mâna pe care i-o întinse tânărul lord.

— Pe mâine, doctore.

— Pe mâine, milord, răspunse acesta din urmă făcând o plecăciune.

„Această poveste a clubului Hermine mă îngrijorează puternic, spuse medicul în timp ce ajunse la casa lui, trebuie să fie „mâna„ lui Topsy!”

Roger rămase la masa sa de lucru, răsfoind o broşură politică. O oră trecu fără să audă cel mai mic zgomot în hotel. Nerăbdarea începea să pună stăpânire pe el.

„Mi se pare o impertinenţă, spuse el în cele din urmă în şoaptă, că mă lasă să aştept atât.”

Şi el începu să se plimbe prin cameră, sperând în orice moment să audă sunetul clopotului care anunţa sosirea unui vizitator. Dar clopotul rămase mut. Numai când acul pendulei plasate pe cămin ajunse în dreptul orei doisprezece, o uşă se deschise în tăcere ca şi cum ea ar fi fost împinsă de mâna unei fantome; niciunul dintre funcţionarii hotelului nu se arătă să anunţe un vizitator; dar un personaj mascat, înfăşurat din cap până-n picioare cu o mantie mare neagră, apăru în prag, punând un deget la buze pentru a impune tăcerea tânărului marchiz. Roger făcu doi paşi spre omul mascat, invitându-l cu un gest să intre. Acesta închise uşa la fel de tăcut cum o deschise şi veni, tăcut şi serios, înaintea lui Roger.

— După modul misterios în care aţi intrat în casa mea, spuse tânărul, îmi dau seama cine sunteţi.

Omul mascat făcu o reverenţă.

— Sunteţi mesagerul clubului Hermina; vă aşteptam, dar cum aţi ajuns până aici?

Omul mascat spuse cu o voce solemnă:

— Noi ştim să trecem prin uşile cele mai ferecate, prin cele mai groase ziduri, şi putem, la nevoie, să ne facem invizibili!

Această voce îi era necunoscută lui Roger.

„Iată o punere în scenă convenabilă”, gândi el.

— Să vedem, cum stau lucrurile? Ar trebui să chem să mi se păzească uşa? Adăugă el, privindu-l pe mesager.

— Domnia Voastră, spuse omul mascat, dacă veţi trage de cordonul soneriei, nimeni nu va veni.

— Deci, dispuneţi de oamenii mei?

— Nu trebuie să mă explic pe acest subiect.

— Fie! Spuse Roger întinzându-i un scaun. Aştept!

Mesagerul rămase în picioare:

— Milord, spuse el, clubul Hermina nu caută să facă prozeliţi, dar salută pe cei care îndrăznesc să accepte încercările prin care a trecut fiecare din membrii săi…

— Testele repetate ale St. Vehme din Dortmund! Îl întrerupse Roger râzând.

— Domnia Voastră a vrut să ştie dacă acest club există; clubul vă răspunde. Dacă Domnia Voastră vrea să se oprească aici, este încă timp.

— Nu, nu, repetă Roger: în cazul în care clubul există, doresc să mă alătur!

— V-aţi decis?

— Da.

— Domnia Voastră bănuieşte că va fi supusă unor încercări teribile.

— Le voi îndura.

— Aceasta reflectă faptul că, cine devine membru al clubului, va trebui să se supună ordinelor care i se vor da.

— Fie! Spuse Roger.

— Sunteţi decis, milord?

— Da.

Mesagerul tăcu pentru câteva secunde.

— Atunci, Excelenţa Voastră va trebui să-mi facă un jurământ.

— Care?

— Veţi jura pe acest pumnal că veţi păstra tăcere profundă în legătură cu întrevederea noastră.

Şi mesagerul îşi scoase braţul drept de sub mantou, întinse lui Roger un pumnal din oţel lustruit cu o formă ciudată.

— Pe onoarea mea de gentilom, jur! Spuse marchizul.

— Şi pe ceea ce am convenit între noi, adăugă omul mascat.

— Pe blazonul Asburthonilor, strămoşii mei, jur! Spuse în continuare Roger.

Apoi, omul mascat repuse cuţitul într-o teacă din piele de capră, suspendată de gât şi îi spuse lui Roger:

— Mâine, la aceeaşi oră, voi veni pentru a vă conduce la clubul Hermina.

— E bine, spuse Roger, voi fi gata.

Omul mascat făcu un pas înapoi. Roger încercă să-l conducă:

— Nu mă urmaţi, spuse el: nu trebuie să ştiţi nici de unde am venit, nici încotro mă duc.

Şi merse încet spre uşă, o deschise şi părăsi sala. Roger îşi forţă degeaba urechea: el nu auzi decât sunetul paşilor săi; nici o mişcare nu se auzea pe scări sau în curtea hotelului, şi uşa principală, care scârţâia din balamalele sale, nu se deschise.

„Am avut dreptate, îşi spuse Roger, să pretind că acesta pare mult a fi un roman.”

Şi se duse la culcare fără ajutorul valetului său de cameră.

A doua zi, la aceeaşi oră, marchizul Roger d'Asburthon aştepta cu nerăbdare pe mesagerul clubului Hermina. Scopul ciudat al acestei asociaţii, misterul în care era învăluită îi întărâtă în cel mai înalt grad curiozitatea lui Roger şi îi seducea tânăra sa imaginaţie. Fidel jurământului pe care-l făcu, marchizul nu spuse nimănui de discuţia sa cu omul mascat, nici de întâlnirea pe care urma să o aibă. Bolton venise în timpul zilei, dar nu îi puse nici o întrebare. Marchizul plecase la clubul Frumoşilor, aproape de la ora cinci, şi jucă şah. Acolo, se vorbi mult despre provocarea lui, dar el rămase tăcut pe acest subiect. În cele din urmă, el îşi petrecu seara acasă, numărând la început orele, apoi minutele… Când ceasul anunţă miezul nopţii, uşa dormitorului se deschise, ca şi mai înainte, fără nici un zgomot. Omul mascat era pe prag. El făcu un semn lui Roger, care voia să spună: „Veniţi! Vă aşteptăm”.

Roger se ridică, îşi luă mantia şi sabia, şi se îndreptă spre uşă.

Spre mirarea lui, marchizul văzu pe omul mascat traversând anticamera şi îndreptându-se spre un coridor care ducea la o scară de serviciu.

„Iată, îşi spuse el, un personaj care cunoaşte la fel de bine ca mine hotelul d'Asburthon.”

Scara era în întuneric, dar omul mascat înaintă primul şi coborî cu un pas ferm până la ultima treaptă ajungând în grădina hotelului. Acolo, el o luă pe o alee care ducea la o poartă ascunsă. Roger îl urma pas cu pas. Poarta era deschisă şi de cealaltă parte a pragului, Roger văzu, o trăsură fără blazon, cu doi cai. Necunoscutul deschise portiera şi spuse:

— Urcaţi!

Roger îl ascultă şi străinul se aşeză alături de el. Miezul nopţii era anunţat de toate orologiile din Londra. Necunoscutul scoase apoi o eşarfă de mătase din buzunar şi-i spuse marchizului:

— Trebuie să vă leg la ochi.

— Fă-o! Spuse Roger.

— Şi veţi jura, că orice s-ar întâmpla, nu veţi da jos legătura de la ochi.

— Jur.

Imediat ce Roger avu ochii acoperiţi, trăsura plecă la trap. Au mers aşa mai mult de o oră şi, la unele hopuri, marchizul înţelese că trăsura se întorcea adesea la coturile străzilor. În timpul călătoriei, omul mascat nu rosti nici un cuvânt. În cele din urmă, trăsura se opri.

— Am ajuns? Întrebă atunci Roger.

— Da, răspunse străinul.

Şi el deschise portiera, coborî primul şi îi zise marchizului:

— Luaţi-mă de mână.

Roger coborî şi simţi sub picioare un nisip fin cum ar fi pe o alee dintr-o grădină. În acelaşi timp, auzi zgomotul trăsurii care se îndepărta şi acela al unei porţi care se închise în spatele lui.

— Acum, spuse străinul, puteţi să vă scoateţi legătura de la ochi.

Roger înlătură eşarfa care îi acoperea ochii şi începu să analizeze, cu curiozitate nestăpânită, locul în care se găsea.

Era un teren vast, înconjurat de ziduri înalte care limitau vederea şi, plantate ici şi acolo, erau pâlcuri de copaci. O rază a lunii alunecă printre doi nori şi îi dezvălui câteva pietre albe acoperite de cruci negre, aşezate din loc în loc, păstrând o anumită distanţă între ele. Marchizul se afla într-un cimitir. Oricât de curajos ar fi un om, el nu putea fi luat dintr-o dată pe timp de noapte şi dus în cimitir, fără a simţi o bătaie puternică de inimă.

— Iată, spuse el însoţitorului său, un loc ciudat de întâlnire.

Străinul nu răspunse şi începu să traverseze locul unde se aflau mormintele, urmat îndeaproape de marchiz. Noaptea era tăcută, cimitirul era atât de mare că Roger nu-i putea observa marginile. Dintr-o dată se opri şi câteva picături de sudoare îi apărură pe frunte. O formă albă alunecă ca un abur pe sub frunzişul întunecat al brazilor.

— Ce aveţi? Spuse omul mascat.

— Nu aţi văzut? Murmură Roger arătând spre locul unde acea formă albă dispăruse.

— Este un mort care a venit să se plimbe la lumina lunii şi care s-a întors în mormântul său, răspunse necunoscutul. Dacă vă e frică, să ne întoarcem.

— Nu! Strigă Roger, nu mă tem nici de morţi, nici de vii.

Şi el merse cu hotărâre. În faţa lui era o mică movilă pe care se afla un monument de marmură care avea forma şi înălţimea unui cavou de familie.

— Acolo este, zise omul mascat, arătând spre uşa cavoului.

— Ah! Făcu Roger cu indiferenţă.

În timp ce vorbea, uşa cavoului se roti din balamalele sale şi se deschise fără zgomot. Instantaneu, lampa de fier suspendată de tavan aruncă o strălucire fosforescentă şi cele trei ramuri se aprinseră succesiv.

— Trebuie să intraţi singur, continuă necunoscutul. Veţi trece printre cele două morminte de alături; apoi veţi găsi o scară pe care trebuie să coborâţi. Când veţi simţi ultima treaptă sub piciorul dvs., veţi ajunge într-un coridor subteran.

— Şi apoi? Întrebă Roger.

— Apoi, veţi continua să mergeţi la dreapta în faţa dvs., până ce veţi găsi a doua scară pe care veţi urca.

— Şi la sfârşitul acestei scări?

— Veţi găsi o uşă închisă. Apoi, veţi bate scurt de trei ori în timp ce vă veţi spune numele.

— Bine, spuse Roger.

— Acum, spuse omul mascat, îmi veţi da sabia.

— De ce?

— Acestea sunt cerinţele din statutul nostru.

Roger îşi desfăcu centura şi îi întinse sabia cu o supunere pasivă.

— Nu aveţi alte arme la dvs., nici pistoale, nici pumnal?

— Nu, spune Roger.

— Deci, mergeţi, spuse omul mascat postându-se în faţa uşii cavoului, în interiorul căruia pătrundeau razele lunii.

Roger intră. El văzu de fapt două morminte de marmură neagră peste care erau culcate două statui de marmură albă, care semănau cu două cadavre; dar el parcurse drumul fără a se tulbura şi găsi scara indicată. Roger coborî, una câte una şi în întuneric, treptele scării, numărându-le mecanic şi avansă cu precauţie. Scara avea şaptezeci şi nouă de trepte. La ultima, marchizul simţi un nisip ud sub picioarele sale. Făcu trei paşi înainte; deodată o mână de gheaţă din umbră îi atinse încheietura mâinii.

— Unde mergeţi? Spuse o voce înăbuşită.

— Unde sunt aşteptat, răspunse tânărul fără emoţie.

— Treceţi! Spuse vocea.

Roger îşi continuă mersul pe jos. Astfel, el îşi urmă drumul preţ de cinci minute, păşind la întâmplare, cu mâinile întinse înainte, întrebându-se uneori, dacă nu va ajunge cumva la buza unei prăpăstii. În cele din urmă, întâlni un obstacol: era prima treaptă a celei de-a doua scări despre care îi vorbise omul cu mască. El începu să urce, numărând din nou treptele. La a treizecea, auzi un sunet înăbuşit destul de asemănător cu huruitul îndepărtat de roţi. El se opri şi ascultă. Zgomotul slăbi în intensitate şi se îndepărtă într-o direcţie opusă. Roger înţelese că era sub o boltă şi că, deasupra acestei bolte, era o stradă. Sunetul care se auzise nu era altceva decât zgomotul unei trăsuri în mers. După ce zgomotul se opri, Roger îşi continuă marşul. A doua scară avea, la fel ca prima, şaptezeci şi nouă de trepte. La ultima, mâinile marchizului întâlniră o poartă masivă. Roger bătu încet de trei ori, la acelaşi interval de timp.

— Cine e acolo? Spuse o voce care părea să vibreze de deasupra capului său.

— Acela pe care-l aşteptaţi.

— Numele d-voastră?

— Marchizul Roger d'Asburthon.

Poarta se deschise şi o lumină strălucitoare îl lovi în faţă.