Scena 2 

ACEIAȘI, 
PĂRINTELE ILIE urcă scările. 

COANA SOFICA: Cine-o fi? (Părintele intră.) 
CONU GRIGORE: El era! În sfirșit, te-a adus Dumnezeu, lua-te-ar dracu, rablă neagră în cerul gurii! Și mă rog, cum îmi intri tu în ogradă, ca în ogorul lui tată-tău? Să fi stat acasă la tine, să prinzi mucegai, nu să mai îndrăznești să calci pragul casei mele! 
COANA SOFICA: Grigore! Bre Grigore, dar astâmpără-te! 
CONU GRIGORE: Ce să mă astâmpăr, cucoană? Lasă-mă-n pace să-mi vărs năduful, că de două luni aștept să-mi vie apa la moară. 
COANA SOFICA: Dar pricepe, Grigore... 
PĂRINTELE ILIE: Lasă-l, cumătră, să spuie până o osteni... 
CONU GRIGORE: D-apoi că nu ostenesc eu așa de repede! Că astea n-au fost două luni astea... astea două veacuri au fost!... 
PĂRINTELE ILIE: Așa-i, Grigore, veacuri au fost! Și n-au fost numai pentru tine! 
CONU GRIGORE: Așa! Îi fi având pretenția că au fost și pentru tine? Nu? De aceea mi-ai fugit și ai sărit gardul, când n-am mai putut și am venit să ne împăcăm? De aceea? Hai? Câine ai fost, nu prieten! Câine, nu prieten! 
PĂRINTELE ILIE: Nici nu ți-s prieten, Grigore! 
CONU GRIGORE: Așa? Atunci ce cauți aici? Pleacă! M-auzi ce-ți spun eu? Pleacă! 
COANA SOFICA: Grigore! 
CONU GRIGORE: Pe mine să mă lași tu în pace! Eu nu-s muiere să mă topesc de dorul lui... Ducă-se! Să plece!... Să plece de tot și să nu-l mai văd, că-l zvârl pe scări și dau drumul câinilor din lanț. Să plece! N-am, la urma urmei, nevoie de nimeni... De nimeni, așa să știi tu... Nici de tine... nici de tabinetul tău... (Furia îi dă în lacrimi, îl îneacă și cum nu mai știe ce să mai zică, iese.)