CONCLUZII

Din cele expuse până aici – precum şi din arătările izvoarelor istorice, ni se pare că se desprinde neîndoios concluzia că în dezvoltarea sa evolutivă statul maghiar a urmat două direcţii, determinate de cele două influenţe mai pronunţate, pe de o parte, de influenţa Occidentului catolic şi în special a germanilor – catolici şi ei până la reforma religioasă – şi, pe de altă parte, de influenţa Orientului ortodox, în special a elementului latin de sub înrâurirea Bizanţului.

        Căci, de fapt, în fosta Ungarie întâlnim, în trecutul ei, două state, unul de apus, adică regatul ungar propriu zis, cu o organizaţie imitată din Germania, pe bază de comitate, şi al doilea stat, cel de răsărit, voievodatul ardelean, prefăcut cu timpul în Marele Principat al Ardealului, dependent de regatul din Apus. Voievodatul ardelean, constatat în documente înaintea voievodatelor din Ţara românească şi din Moldova şi având o organizaţie indentică cu cea a acestora, era o continuare a fostelor ducate găsite aici, după spusa lui Anonymus, la venirea ungurilor. Statul de răsărit care niciodată în decursul vremurilor nu s-a contopit pe deplin cu cel din apus ^* , deşi atârnând de el, a ştiut în anumite împrejurări grele să se afirme cu mai multă tărie chiar decât regatul din apus. Este cazul gloriosului voievod al Ardealului, Ioan Huniade.

De altfel, ţara ungurească, cu cele două părţi ale sale, n-a alcătuit niciodată un stat naţional care să se fi dezvoltat în mod organic prin forţele sale interne, ca o expresie a rasei maghiare, ci a fost un stat compozit, polinaţional, ca reprezentant al puterii bisericeşti de la Roma şi susţinut de elemente străine: germani, slavi, români, evrei etc. Străinii aceştia au format în toate timpurile pătura intelectuală şi de conducere a ungurilor, iar nu elementele finoungrice, a căror descriere, ca fire, ne-a lăsat-o cronicarul Regino din veacul al X-lea ^* * şi, ca exterior, episcopul Otto din Freising, din secolul al XII-lea ^* **.

Însuşi regele Ştefan cel Sfânt, organizatorul ţării, pare că era convins de caracterul statului său polietnic atunci când ne spune în “Instrucţiunile” ce i se atribuie a fi lăsat fiului său Emeric: Uniusque linguae, uniusque moris regnum imbecille et fragile est – Ţara de o singură limbă şi de un singur caracter este slabă şi şubredă.

Dovezi neîndoielnice despre constituirea statului unguresc din apus din elemente de conducere străine ne dau, în mare număr, cronicele şi în special cronica lui Simon de Keza, în capitolele De nobilibus advenis şi în De udvornicis, iar despre alcătuirea din elemente de conducere străine a voievodatului şi mai târziu a principatului ardelean, precum şi despre formarea chiar a unui popor întreg, poporul secuiesc, socotit astăzi ca unguri, ne procură dovezi din belşug capitolele precedente. (n.e. 36)