INTERPRETAREA DATELOR STATISTICE ŞI EXPLICAREA HǍRŢILOR

Din cele expuse pânǎ aici rezultă lămurit că deznaţionalizarea românilor de către secui s-a produs sub influenţa evenimentelor ce caracterizează cele trei epoci principale ale istoriei ungare şi anume regalitatea (1000-1526), principatul ardelean (1526-1691) şi dominaţia habsburgică în cele două faze ale sale: dominaţia Vienei (1691-1867) şi dualismul austro-maghiar (1867-1914). În prima perioadă, deznaţionalizarea s-a făcut prin înnobilarea românilor, sub influenţa bisericii catolice; în a doua, epoca principatului ardelean, pe lângă influenţa bisericii şi în special a calvnisimului, a intervenit şi năzuinţa românilor de a scăpa de sclavia la care îi redusese “unio trium nationum” şi legiuirile neomenoase ale lui Verböczy; în perioada a treia, deznaţionalizarea s-a făcut, în prima fază, cea a dominaţiunii Vienei, sub presiunea conversiunii obligatoare şi în a doua, în epoca dualismului, prin deznaţionalizarea conştientă şi maghiarizarea forţată.

Nu putem avea pentru toate timpurile date statistice – statistica fiind o ştiinţă recentă, numai de vreo sută de ani. Totuşi şematismele şi recensămintele bisericeşti ne dau informaţii preţioase asupra trecutului neamului românesc din fosta Ungarie. Începând cu secolul al XVIII-lea şi anume cu anul 1733, ni s-au păstrat mai multe recensăminte. Cel dintâi este cel al episcopului Ioan Inocenţiu Micu Klein, din 1733, recensământ care cuprinde, la cererea Cancelariei din Viena, numărul preoţilor şi al credincioşilor greco-catolici ^* . Urmează apoi cel al vicariului episcopesc, Petru Aron, cuprinzând de asemenea numărul greco-catolicilor uniţi cu biserica din Roma ^* *. Apoi recensământul din 1760 îmbrăţişând pe toţi românii, atât pe cei ortodocşi cât şi pe cei greco-catolici, recensământ oficial stabilit din ordinul Curţii din Viena şi pus sub direcţia şi supravegherea generalului von Bukkov, comandantul trupelor imperiale din Transilvania ^* **; şi, în sfârşit, recensământul românilor neuniţi, făcut în 1805 şi publicat sub titlul de Regulatio Diocesis Transilvanicae Disunitae de Eugeniu Gagyi de Etéd ^* .

Din secolul din urmă posedăm mai multe registre ale parohiilor, dintre care am citat patru, între cele mai vechi, două ale bisericii greco-catolice din anii 1835 şi 1871 şi două ale bisericii ortodoxe, mai recente, din anii 1903 şi 1912 ^* *.

Neavând la îndemână toate statisticile oficiale ale statului maghiar, am luat spre a compara cifrele, datele ce ni le procură, în 1868, pentru judeţele secuieşti, scriitorul ungur, bine cunoscut, Orbán Balász, deşi ideile sale şoviniste sunt de notorietate publică ^* **.

Am comparat cifrele cu cele ale statisticei oficiale maghiare din 1910 şi cu datele din dicţionarul statistic al lui C. Martinovici şi N. Istrati, din 1921. Ambele acestea din urmă păcătuiesc prin aceea că, statistica maghiară din 1910 este făcută pe baza limbii vorbite de locuitori, iar nu după naţionalitate, iar dicţionarul statistic din 1921 a fost făcut prea în pripă.

Dintre cele patru conscrieri bisericeşti, mai multă încredere trebuie să dăm conscrierii din 1760, mai întâi fiindcă ea are un caracter oficial mai pronunţat şi, în al doilea rând, fiindcă ea cuprinde pe credincioşii ambelor confesiuni româneşti. Dar, din faptul că celelalte trei recensăminte bisericeşti mai vechi ne indică numărul de familii ale unei singure confesiuni, nu urmează că n-au putut să existe chiar în aceleaşi comune şi credincioşi de cealaltă confesiune românească. Prin Urmare şi numărul ce-l găsim indicat în recensământul din 1750, bunăoară, nu este numărul tuturor românilor, ci numai numărul românilor de o singură confesiune.

Deoarece recensămintele bisericeşti – în afară de cel din 1750 al lui Petru Aron – ne dau numărul familiilor din fiecare sat, spre a stabili termenii de comparare, am înmulţit numai cu cinci numărul familiilor spre a obţine numărul de locuitori.

În regiunea numită ţinutul secuilor avem aproximativ 426 comune; printre acestea recensămintele nu constată existenţa românilor numai în 31. Dar şi în acestea erau locuitori români. Dovada o avem în faptul că în toate celelalte sate întâlnim mai târziu români, cu excepţia a două cătune, trecute cu vederea din cauza numărului neînsemnat de locuitori: Nicoleni-Székelyszentmiklos, jud. Odorhei, cu 159 locuitori şi Sânsimon-Nyáradszentsimon, jud. Mureş cu 234 locuitori.

Statistica maghiară, din 1910, nu semnalează români, după cum am spus, în 175 de comune. În realitate în aceste 175 comune, românii au fost deznaţionalizaţi. Ei şi-au uitat limba, nu însă şi naţionalitatea şi au fost înscrişi în numărul secuilor spre a face să se creadă în existenţa unui bloc secuiesc în mijlocul românilor. Statistica românească din 1930 nu semnalează români în 72 comune.

Se mai constată apoi că în numeroase comune în care statisticile nu găsesc români deloc sau într-un număr cu totul neînsemnat, aceştia se află într-un număr considerabil, fie ca greco-catolici, fie ca ortodocşi.

În cele două hărţi anexate am marcat cu un cerc roşu, în prima, toate satele în care au fost altădată români, singuri sau împreună cu secui şi în a doua, toate satele din care românii au dispărut cu totul după statistica maghiară din 1910.

Scriitorul ungur Paul Balogh constată, în 1902, în cartea sa ^* publicată sub auspiciile Ministerului Instrucţiunii Publice şi al Cultelor din Budapesta, dispariţia, prin maghiarizare, şi în mai puţin de cincizeci de ani a circa două sute de comune maghiaro-române şi anume din judeţul Ciuc au fost desnaţionalizate 18 sate, din judeţul Trei Scaune 60 sate, din judeţul Odorheiu 55 sate şi din judeţul Mureş 59 sate.

Aşa de mari şi repezi progrese făcea deznaţionalizarea românilor în mijlocul secuilor şi în epoca maghiarizării forţate. (n.e. 35)