DEZNAŢIONALIZAREA ROMÂNILOR DE CĂTRE SECUI SUB HABSBURGI ŞI ÎN TIMPUL DUALISMULUI

Nu putem avea documente pentru toate vremurile din trecutul românilor. Când însă ne lipsesc dovezile istorice, vine logica să înlocuiască această lipsă. Şi e logic ca ceea ce vom constata pentru ultimele două secole, din anul 1700 şi până astăzi, să presupunem că se va fi întâmplat şi pentru penultimele două veacuri, de la dezastrul de la Mohaci, din 1526, până la diploma leopoldină din 1691.

Nu ştim ce pierderi de pouplaţie românească vom fi avut, nici în primele secole ale formării statului ungar, nici în epoca principatului ardelean. Cunoaştem însă, într-o mai mare măsură, pierderile suferite de români în ultimele două secole. Din acest timp începând, secuizarea românilor poate fi urmărită cu dovezi istorice ce nu pot fi negate.

Vom da numai câteva:

Din statisticile ce le avem la îndemână rezultă că numai în ultimele două secole, numărul românilor care în regiunea secuiască se ridică la 30% din întreaga populaţie, a scăzut astăzi la 5%. Restul de 25% s-a pierdut în masa secuiască, ceea ce reprezintă la o populaţie totală de aproximativ 500.000 de suflete, o pierdere de 125.000 la 130.000 români. (n.e. 11)

Pe statisticile ungureşti nu putem să punem nici un temei. Ele sunt făcute după limba ce o găsesc locuitorii. Ori, se ştie că în ţinutul secuiesc, toată lumea vorbeşte ungureşte şi chiar acei români, care se recunosc ca atare, graiul lor comun şi obişnuit este limba maghiară. Dăm o singură dovadă: în judeţul Odorhei, statistica oficială din 1910 ne dă numai 2.840 de români, deşi numărul credincioşilor greco-catolici şi greco-orientali este de 5.528. Iată ce bază se poate pune pe o astfel de statistică.

Comune întregi, în care statisticile de azi nu mai înregistrează nici un român, au fost secuizate într-un timp de mai puţin de 170 de ani. Astfel, în judeţul Odorhei, care numără aproximativ 133 sate, statistica bisericească din 1733 sau cea din 1750, 1760 şi 1805 constată români în 121 comune. În 72 dintre ele nu se mai găsesc deloc români; în alte 41, populaţia românească este mult mai scăzută şi numai în 8 comune creşterea populaţiei este normală.

În judeţul Trei Scaune sunt vreo 100 comune. Statisticile confesionale constată, în 1733, 1750, 1760 şi 1805, români în 94 de comune. Astăzi, în 26 de comune nu mai este nici un român, în 46 de comune populaţia românească este mult scăzută şi numai în 22 de comune creşterea ei este normală.

În judeţul Ciuc, statistica ne arată o stare ceva mai bună. Statisticile bisericeşti din 1733, 1760 şi 1805, din 64 de comune găsesc pe români în 59. Din acestea, nu se mai găsesc români decât în 20 comune; în 17 comune populaţia este scăzută, iar în 22 comune creşterea este normală.

În judeţul Mureş - numai partea sudică a acestui judeţ se ţinea istoriceşte de ţinutul secuilor - din 129 de comune, statisticile confesionale din 1733, 1750, 1760 şi 1805 constată români în 121. În 26 din acestea, românii au fost secuizaţi cu desăvârşire, în 40, populaţia românească este scăzută, şi numai în 55, sporul de populaţie românească este normal.

Peste tot, s-au pierdut în ţinutul secuiesc 144 de sate, alte 144 aproape pierdute şi numai în 107, creşterea populaţiei române este normală. (n.e.12)

Deznaţionalizarea prin biserică

Deznaţionalizarea românilor s-a făcut pe diferite căi şi cu diferite metode. Lovitura s-a dat mai ales celor două bastioane ale românismului din Ardeal, bisericii şi şcolii. Dar, secuizarea s-a intensificat - când maghiarizarea s-a prefăcut la Budapesta în dogmă de guvernământ - prin toate mijloacele: prin armată, prin administraţie, prin justiţie, şi mai ales, prin mijloace economice.

Vom da numai câteva exemple:

În sud-estul judeţului Odorhei, în regiunea Vârghişului, avem astăzi parohia din Băţanii Mari. Înainte de războiul mondial, parohia era laVârghiş şi de ea se ţinea filiile din Herculian, Băţanii Mici, Biborţeni, Bodoş, Baraolt, Aita Seacă şi Valea Zălanului, numită şi Glăjeria. În toate aceste sate se găsesc, pe lângă românii ortodocşi sau greco-catolici şi familii ungureşti romano-catolice sau reformate. Greco-catolici din Aita Seacă şi ValeaZălanului au fost ortodocşi până în 1866. Însă reformaţii şi romanii-catolicii sunt în mare parte de origine română. În timpul marelui război, ortodocşii din Aita Seacă au fost trecuţi cu forţa la calvinism – câţiva au fost în urmă reduşi – iar în alte părţi, au trecut la aceeaşi confesiune în timpul campaniei române la Budapesta.

Căci s-au dat anume ordine, ca să nu fie înrolaţi din Ardeal, în acest război, decât numai românii de naştere, nu şi minoritarii. Şi, cum limba nu putea fi un criteriu de recunoaştere a naţionalităţii române, ci numai religia, foarte mulţi români, ca să scape de riscurile unei campanii, s-au declarat de-a dreptul reformaţi. Iar, după război, la instigaţiunea preoţilor, n-au mai revenit la legea strămoşească.

Maghiarizarea românilor s-a făcut, în mare parte, din pricina sărăciei. Neavând confesiunile româneşti să plătească preoţi, în fiecare comună, iar, în acelaşi timp, celelalte confesiuni, favorizate de cârmuire, putând să lucreze prin diferite metode, nestânjeniţi de nimeni, s-a făcut ca mulţi români să-şi părăsească legea strămoşească. Pentru o înmormântare, în loc să fie adus preotul român, de la mari depărtări, fără ca să primească ceva în schimb de la sărăcia românilor, se dădea aprobare ca înmormântarea să o facă preotul reformat sau romano-catolic. Pe calea aceasta, preotul ungur îşi îndeplinea, indirect, propaganda sa.

În viaţa omului sunt anumite momente de reculegere. Sunt zile în care creştinul simte nevoia de comunicare cu divinitatea. O naştere, o căsătorie, o boală, o moarte în familie, ne sileşte să alergăm la intermediul dintre noi şi Dumnezeu. Acest intermediar nu este decât preotul; în lipsa preotului român, creştinul alerga la un preot, de orice confesiune ar fi fost. Şi astfel, şi astăzi, ca şi altă dată, trebuinţele sufleteşti au făcut ca românii, săraci şi lipsiţi de preot, să treacă la confesiuni străine.

Trecerile la confesiunile ungureşti, din lipsă de documente, le putem vedea din numele româneşti ce le poartă secuii:

În Herculian: Bogdan, Florea-Virág, Codrea, Apra, Roman, Muntean etc. În Băţanii Mici: Roşu-Vereş, Bogdan, Ticuşan-Tigosi, Şerban, Ciorba, Sasu, Olar-Fazekas, Galiţă. În Băţanii Mari: Roşu-Vereş, Verzea-Zöld, Seceta-Szecdusete, Roman-Olah, Bărduţ-Bardocz. În Bodoş: Galiţa, Bogdan, Roşu-Vereş. În Aita Seacă: Bârsan-Berszány, Grozea, Suciu-Szöcs. În Biborţeni: Roşu-Vereş, Roman, Tăut-Thot, Afra, Agya. În Baraolt: Radu-Raduly, Ciorba, Bogdan, Tomşa, Coroian, Rusu-Rusz, Roman, Parati, care se recunosc de români.

Trecerile la secui s-au făcut pe două căi: individual sau în masă. Individual s-au făcut în toate timpurile şi, mai ales, prin căsătoriile mixte. Ele erau totdeauna în defavorul românilor, fie că bărbatul, fie că soţia era de origine ungară. Trecerile în masă s-au făcut mai ales în ultimele decenii de stăpânire maghiară.

Astfel acum vreo 40 de ani, din comuna Joseni, jud. Ciuc, au trecut la confesiunea ungurească treizeci de familii.

Din comuna Frumoasa, jud. Ciuc, au trecut 35 de familii; în 1912 au părăsit pe români 12 familii din comuna Şoimeni, filială a Frumoasei; în 1912 au trecut la confesiunile ungureşti vreo 450 de suflete din parohia Lăzăreşti şi filialele sale; vreo 20 de familii din Aita Mare jud. Trei Scaune: 5 familii din Aita Medie; 48 de familii din Micloşoara; 15 familii din Chepeţi. Din 700 de credincioşi de confesiunea ortodoxă n-au mai rămas în comuna Poian decât 140 şi la Turia din 650 de suflete n-au mai rămas astăzi decât 200.

Bisericile ungureşti erau patronate de magnaţii unguri şi sprijinite de stat, cele româneşti erau avizate numai la contribuţia credincioşilor. (n.e. 13) Românii, când treceau la o confesiune maghiară erau scutiţi de orice plată către biserică sau cantor. Nu numai atât, dar când cineva făcea trecerea, primea şi bani de la preot, 5-10 coroane. În comuna Bicsad, din jud. Treiscaune, sistemul s-a practicat până în timpul din urmă. Mai trăiesc, poate, în această comună, şi astăzi români secuizaţi care au primit acest preţ al vânzării; ei se numesc öt (tiz) koronas magyar – porecla „unguri de cinci (zece) coroane” era acordată de colectivităţile româneşti renegaţilor care primeau la convertire un modest ajutor bănesc (n.ed.).

În comuna Bicsad, bunăoară, până la anul 1859 n-a fost nici un secui: astăzi ei sunt numeroşi. În matricole se găsesc numiri ca Schiopul-Santa, Suciu-Szöcs, Niţă-Niczuy, Mocan-Mokány, Neagu-Nyáguly, Orzea-Orza, Dogariu-Kádár.

În com. Lăzăreşti, jud. Ciuc, biserica este părăsită, iar credincioşii trecuţi la biserica romano-catolică.

În comunele Căluşeri şi Săbed, din jud. Mureş, au existat biserici ortodoxe; astăzi toţi locuitorii sunt unitari.

Neputând expune situaţia fiecărei comune – deşi posedăm un material documentar extrem de bogat – ne mulţumim să arătăm ceea ce s-a petrecut numai într-una din ele.

Comuna Bodogaia, din jud. Odorhei, odinioară comună curat românească, (n.e. 14) avea, înainte vreme, două parohii, una ortodoxă şi alta greco-catolică, ceea ce se dovedeşte prin cele două bisericuţe, care există şi astăzi, aşezate amândouă una lângă alta, pe o coastă la marginea satului, ca două surori orfane.

Aceste două bisericuţe sunt singurele amintiri ale trecutului românesc în această comună; satul acesta este astăzi pierdut cu desăvârşire pentru neamul nostru.

Până la anul 1919, parohiile româneşti din Bodogaia aveau şi preot cu locuinţă în parohie şi credincioşi români, care, deşi nu vorbeau româneşte, mărturiseau totuşi că erau români.

Murind în 1919 ultimul preot, nu s-a mai îngrijit nimeni, de atunci încoace să se completeze posturile cu preoţi care să stea în comună şi să ţină contactul sufletesc cu românii desnaţionalizaţi. De atunci, toţi credincioşii şi necredincioşii, au trecut la confesiunea reformată.

Multe treceri la confesiunile maghiare s-au făcut în decursul războiului mondial, la intrarea în Ardeal a armatelor române. Din cauza terorizărilor maghiare, mulţi români s-au lepădat de credinţa strămoşească. (n.e. 15)

b) Deznaţionalizarea prin şcoală

Pe o scară mai întinsă s-a făcut secuizarea românilor prin şcoală. Căci şcoala, fiind servitoarea bisericii, ancilla ecclesiae, cum se spunea odinioară, preoţii aveau mână liberă de a dispune în şcolile lor, care toate erau confesionale. Şcolile de stat s-au înfiinţat mai târziu, în urmă, după epoca absolutismului şi mai ales de miniştrii Trefort şi apoi de Apponyi.

În regiunea secuiască, noi aveam puţine şcoli confesionale, căci confesiunile noastre, sărace şi neajutorate de stat, nu aveau mijloace îndestulătoare ca să susţină şi şcolile. De aceea elevii, fii de români, erau obligaţi să frecventeze şcolile confesionale ungureşti, unde nu auzeau nici un cuvânt românesc, decât doar de la catichet, două ore pe săptămână, dacă se afla cumva preot ca să caticheze. De cele mai multe ori lipsea cu totul şi catichetul, nu numai în filii, dar şi în parohiile centrale, şi astfel întâlnim anomalia că cercuri parohiale, de câte 15-20 sate, erau lipsite, de multe ori, cu totul de preot, nu numai de la biserică, ci şi de la catehizare. Şi atunci catehizarea era firesc să fie lăsată, în regiunile secuieşti, în sarcina învăţătorului ungur care nu ştia, foarte adeseori, nici o boabă românească.

Nu numai atât, dar dacă un tânăr dorea să treacă în şcoli mai înalte, nu o putea face decât dacă era de confesiune ungurească. Şi nu trebuie să ne mirăm de aceasta, când însuşi marele dascăl Gheorghe Lazăr de la Făgăraş, a fost înscris în clasa I-a a gimnaziului, ca fiind de confesiune romano-catolică.

Apoi, este îndeobşte cunoscut, că în statul maghiar învăţătorul român nu era admis, la şcoala comunală sau la şcoala de stat, înainte de a fi dat dovadă despre sentimentele sale pronunţat ungureşti. Iar, spre a dovedi aceste sentimente, era trimis în ţinuturi cu populaţie curat ungurească şi numai după ce dădea probă de atitudinea sa, era trimis, ca agent al maghiarismului, în localităţile cu populaţie românească.

Pentru desnaţionalizarea românilor, prin şcoală, ungurii urmau anumite planuri sistematice şi politica şcolară maghiară avea ca prim obiectiv realizarea ideii de stat unitar unguresc.

Oraşul Cristur, jud. Odorheiu, era între altele un centru însemnat pentru maghiarizare. Cunoaştem un caz de la liceul din Cristur, un caz tipic, şi ca el vor fi fost multe altele nenumărate. Înainte de marele război, locuitorul Gheorghe Sibiceanu, astăzi Szebeni, din Aita Mare, avea doi fii la liceul din Cristur, unul în clasa a V-a şi altul într-a VIII-a. În preajma examenelor, directorul liceului îl cheamă pe părintele elevilor în biroul său şi-l ameninţă că, în caz că în timp de 30 de zile nu va produce act că şi-a părăsit religia, îi va lăsa repetenţi şi îi va elimina pe ambii lui copii. Şi tatăl, necăjit, s-a executat.

Iată care era situaţia şcolilor româneşti din secuime sub regimul maghiar.

În cele 3 judeţe, zise secuieşti, Trei Scaune, Ciuc şi Odorhei, precum şi în judeţul Mureş, partea secuiască, adăugată numai pentru „rotunjire” la judeţele secuieşti, românii n-aveau nici o şcoală secundară sau profesională, pe când ungurii aveau 10 licee, 15 şcoli civile, 4 şcoli normale, 2 şcoli profesionale, 20 de ucenici, 2 de agricultură şi 2 conservatoare, în total 55.

Şcoli primare, noi românii, aveam, în afară de cele câteva din judeţul Mureş, 9 în Trei Scaune, 13 în Ciuc, 5 în Odorhei, în total 27, faţă de 430 de şcoli primare ungureşti de toate categoriile. În total ungurii aveau 485 de şcoli secundare şi primare, faţă de 27 de şcoli româneşti, şi acestea funcţionând în satele de la periferia judeţelor. (n.e. 16)

Şi fiindcă această cercetare a noastră asupra problemei secuieşti, o bazăm, precum am spus de la început, numai pe fapte, vom da câteva fapte precise aşa precum ele rezultă din acte oficiale sau din date care se pot controla.

O anchetă a Ministerului Instrucţiunii, făcută de inspectorul şcolar G. Şerban, trimis să cerceteze cererea locuitorilor din Micfalău, jud. Trei Scaune, de a se înfiinţa, pe lângă şcoala primară de stat, o secţie maghiară, constată o surprinzătoare stare de lucruri. Procesul-verbal încheiat cu această ocazie ne spune textual: „Subsemnaţii declarăm că am fost prezenţi, toţi deodată, în cancelaria comunei Micfalău, jud. Trei Scaune, în ziua de 16 Octombrie 1929 şi împreună am discutat numele şi originea celor înşiraţi mai sus, pe cele două foi aici cusute, pe şapte pagini prevăzute cu sigiliul comunei Micfalău, judeţul Trei Scaune şi am spus despre fiecare nume înşirat mai sus, tot ce-am ştiut, în privinţa originei lui. Această declaraţie a noastră o susţinem şi întărim cu iscăliturile noastre, precum că cele cuprinse în aceste două şcoli sunt deplin adevărate. Acestea le-am iscălit, după ce ni s-a citit cele cuprinse în ele de d. Inspector Şcolar G. Şerban şi ni s-au tradus în ungureşte, în faţa noastră a tuturor de către d. Părinte romano-catolic, Peter Emeric, din Micafalău.

Micfalău, 16 Octombrie 1929. Semnaţi G. Şerban, L.S. Peter Emeric preot român-catolic, Ştefan Ciutak, preot român-ortodox, Nicolae Ursu, primar, indescifrabil, notar comunal, D. Morariu, subrevizor şcolar şi încă 14 notabili din comună printre care Nyegrea György, Şorban Iános etc.”.

Iată acum, pe nume, românii secuizaţi în Micfalău, în timpul unei singure generaţii:

Karácsonyi Ferenc, născut din tată român ortodox; el însuşi câţiva ani român ortodox; are doi copii romano-catolici; Karácsonyi Iános, din tată român ortodox; el însuşi câţiva ani român ortodox; azi secui romano catolic; Karácsonyi Istvan, din tată român ortodox; el însuşi câţiva ani român ortodox; azi secui romano catolic; Gabor Miklos, din tată român ortodox; el însuşi ortodox până la 23 de ani; are 2 copii romano- catolici; Gabor Géza, din tată român ortodox; acum secui romano catolic; Kicsi Albert, din tată rom. ortodox; ortodox până la căsătorie; Kicsi László, din tată român ortodox; ortodox câţiva ani; are 2 copii romano catolici; Kicsi Iosif, din tată român ortodox; el s-a născut reformat; Kicsi Mihalyi, din tată român ortodox; el a trecut la secui; Kicsi Gyula, din tată român ortodox; el a trecut la secui; Keresztes Iános, din tată român ortodox; el a trecut la secui; are 2 copii romomano catolici; Keresztes Ferenc, frate, din tată rom. ortodox; el a trecut la secui; este romano catolic; Keresztes Karolyné, are bărbat român ortodox; ea este catolică. Văduva Bartos Györgyné a avut bărbat ortodox; are copii romano catolici; Boer Lajos, din tată rom. ortodox; el a trecut la secui, este romano catolici;

17. Miska Lajos, din tată romano catolic; moşul său a fost român ortodox;

18. Miska Albert, frate, din tată romano catolic; moşul său a fost român ortodox;

19. Ilyes Lajos, din tată român ortodox; el însuşi în tinereţe ortodox; acum reformat;

20. Várga Lajos, din tată român ortodox; romano catolic din 1928;

21. Várga Albert, din sus, din tată român ortodox; el însuşi ortodox până la căsătorie;

22. Várga Albert, din sus, din tată român ortodox; acum secui romano catolic;

23. Tamás Mihaly, din tată român ortodox; el însuşi ortodox până la căsătorie;

24. Ferenc Mihaly, din tată român ortodox; tatăl său a trecut la romano catolici; el e secui romano catolic;

25. Ferenc Istvan, frate, din tată român ortodox; tatăl său a trecut la romano catolici; el e secui romano catolic;

26. Ferenc Lajos, din moş rom. ortodox; tatăl său a trecut la romano catolici; el e secui romano catolici;

27. Nedelea Ferenc, din moş şi mamă români ortodocşi; acum e secui romano catolic;

28-42. Se mai enumeră încă 14 familii mixte secuizate.

Iată deci o întreagă listă de secuizări făcute în timpul unei singure generaţii şi numai într-o singură comună. Lista ar fi fost, fără îndoială, şi mai completă, dacă s-ar fi putut face după matricolele bisericeşti.

De altfel, numiri ca Nyegrea şi Şorban, date unor secui pretinşi secui de baştină – secuii n-au fost niciodată şerbi sau iobagi – ne vorbesc chiar mai lămurit decât declaraţiile notabilităţilor din Micfalău. (n.e. 17)

c) Deznaţionalizarea românilor prin armată

Pe când românii din celelalte judeţe româneşti erau trecuţi în regimentele lor, în care limba de instrucţie era limba germană, tinerii recruţi din ţinutul secuiesc erau vărsaţi în regimentele ungureşti de honvezi.

Dar, chiar şi după serviciul militar, foştii soldaţi care doreau să se reangajeze - în timpul dominaţiei ungare (n.ed.) - fie în armată, fie în jandarmerie, erau obligaţi să-şi schimbe religia; altfel nu erau primiţi.

Iată câteva cazuri destul de recente:

În Aita Seacă, jud. Trei Scaune, Bârsan Petru şi Bârsan Niculae n-au fost primiţi ca plutonieri de jandarmi până ce n-au trecut la religia reformată, primind numele de Berszány Péter şi Berszány Miklos.

În Valea Zălanului, Mihail Suciu, numai trecând la religia romano catolică a fost admis ca plutonier-jandarm, sub numele de Szöcs Mihály.

În Bodos, Ion Galiţa n-a ajuns plutonier la trupă decât trecând la reformaţi.

În Băţanii Mari, Ioan Simion a ajuns plutonier jandarm după trecerea la romano catolici, iar Achim Suciu, Ioan Olah şi Ioan Verzea n-au fost primiţi plutonieri, decât după ce au trecut la reformaţi.

Nu mai amintim că în timpul războiului, în locurile cele mai expuse erau trimişi tinerii români, tocmai fiindcă erau români.

Secuizarea românilor prin armată s-a făcut în timpurile vechi, pentru ca românii să beneficieze de privilegiile secuilor, iar mai târziu ea s-a făcut în timpul funcţionării regimentelor grănicereşti – românii din judeţul Făgăraş erau recrutaţi în regimentul de cavalerie din secuime – şi s-a făcut, mai ales, prin înfiinţarea honvezimii. (n.e. 18)

Unii dintre românii secuizaţi au ajuns la grade înalte şi au ajuns chiar să fie reprezentanţii cei mai de seamă ai ungurilor.

Este tipic în această privinţă cazul generalului Czecz Iános, şeful armatelor lui Kossuth, la anul 1848. Fiu al maiorului Czecz din Ghidfalău, jud. Trei Scaune, a avut o activitate deosebită în timpul revoluţiei, iar, după înfrângerea de la Şiria-Villágos s-a refugiat în republica Argentina, unde de asemenea îl găsim ca şef al marelui stat major al armatei din Buenos Aires.

Acest Czecz nu era secui; el era fiul unui grănicer din satul Săsciori, jud. Făgăraş, care, deşi nu ştia româneşte, a avut grijă ca, trecând în timpul revoluţiei din 1848 prin Ţara Oltului, să nu se atingă de satul părinţilor săi, din Săsciori. Din graiul părintesc nu ştia decât să spună „Nu ştiu româneşte”.

Printr-o scrisoare semnată ce o posedăm îşi recunoaşte originea.

d) Desnaţionalizarea prin administraţie

Secuizarea românilor s-a făcut, mai ales, prin administraţie. Căci, de când ideea de stat unitar maghiar a devenit o dogmă pentru guvernele de la Budapesta, maghiarizarea românilor, în genere, şi secuizarea lor, în special, n-a mai întâlnit nici o jenă, iar puterea administrativă şi-a manifestat în acest sens toată energia.

Unirea principatului ardelean cu Ungaria, înfăptuită la anul 1848, pentru mulţi cârmuitori ai ţării, nu părea prea sigură şi, de aceea, în epoca aceasta de maghiarizare forţată, s-a căutat să se întărească elementul secuiesc din Ardeal; iar, pentru favorizarea acestuia, împotriva celorlalte naţionalităţi, ungurii nu s-au dat înapoi de la nici o samavolnicie. Trebuia creată, pentru secui, o situaţie privilegiată, după cum au avut şi în trecut, spre a rezista concurenţei, mai ales a românilor.

De aceea, s-a făcut în secuime proprietatea composesorală. Composesorate erau şi mai înainte, însă numai de păduri, înfiinţate în urma introducerii regimentelor grănicereşti ale împărătesei Maria Tereza. Alături de composesoratele de pădure, s-au creat acum, după încheierea dualismului din 1867, şi composesoratele de câmp.n Prin introducerea cadastrului, adică a cărţilor funduare, dintre anii 1870-1880, composesoratele de pădure au fost decretate ca proprietate particulară, deşi foştii grăniceri au avut numai dreptul de a se folosi, ius fruendi, nu şi dreptul de a dispune, ius abutendi.

Printr-o măsluire a dreptului, cum se exprimă un judecător, magistraţii unguri, care ar fi avut obligaţia să apere averea statului, nu să o înstrăineze, au introdus, desigur în urma unui ordin tainic al cârmuirii, în cărţile funduare, ca proprietari ai pădurilor, aceste composesorate secuieşti, în loc de a fi introdus statul, care singur era proprietar de drept. Prin aceasta a fost păgubit, pe de o parte statul, iar, pe de altă parte, s-a creat o situaţie privilegiată secuilor.S-au format, în urmă, şi composesoratele de câmp, în care nu puteau să intre românii, decât dacă îşi lepădau legea şi naţionalitatea.

Iată cum s-au petrecut lucrurile:

În anul 1901, Ministerul de Agricultură din Budapesta a fost înştiinţat că o mulţime de secui au început să-şi părăsească căminurile şi să emigreze în alte ţări; că, drept urmare a acestui fapt, populaţia secuiască slăbeşte, iar proprietăţile lor ajung în mâini străine. În urma acestei reclamaţii, Ministerul înfiinţează în Tg. Mureş o comisie care să studieze problema şi să propună mijloace de ajutorare.

În baza raportului acestei Comisii, Ministerul aprobă creditul de 300.000 coroane pentru înfiinţare de izlazuri comunale, iar pentru reproducerea vitelor, 30.000 de coroane. Aceste sume erau numai pentru judeţele secuieşti. Dar, fiind informat că românii din secuime, în majoritatea lor, se ocupă cu oieritul şi creşterea de vite, pe care le pasc în izlazurile comunale, deci că avantajele acordate sunt folosite de români, şi nu de unguri, Ministerul, în anul 1902, aprobă noi fonduri pentru înfiinţare de composesorate comunale, din care puteau face parte numai secui.

În anul 1903, Ministerul aprobă 940 de oi pentru locuitorii din judeţul Odorheiu, 998 de oi pentru cei din judeţul Trei Scaune şi 508 oi pentru cei din judeţul Ciuc. Evident, beneficiari au fost numai secuii. (n.e. 19)

Se iau apoi măsuri ca lucrătorii manuali secui să fie primiţi în întreprinderile industriale. Românii nu erau primiţi decât dacă erau înscrişi ca membri într-o confesiune ungurească. S-au format, apoi, cooperative de tot felul, pentru valorificarea produselor; acestora li se dădeau bani cu împrumut, cu o dobândă minimă. Institutul „Székely Kirendelcség” a avut apoi menirea să acapareze averile românilor pe seama secuilor. Dăm un singur caz:

Pe hotarul comunei curat româneşti Laureni, proprietarul Gegö Carol şi-a scos la vânzare, în anul 1911, moşia sa de aproximativ 280-300 iugere. Comuna Laureni a vrut să o cumpere. Aflând despre acest lucru conducerea „Székely Kirendelcségui”, în timp ce delegaţia comunală pertracta cauza, a cumpărat telegrafic întreaga avere pe seama ungurilor din satul vecin Maiad, constituiţi în composesorat (obştie).

Urmarea a fost că un sfert din locuitorii români din satul Laureni au fost nevoiţi să-şi ia lumea în cap, pentru a-şi câştiga în altă parte pâinea de toate zilele.Ca şi composesoratele, a avut o influenţă dezastruoasă asupra românilor comasarea pământurilor. Locurile cele mai bune au fost atribuite secuilor, cele mai îndepărtate, pe râpe sau pe coaste, au fost date românilor, chiar şi dacă, înainte de această comasare, pământurile româneşti ar fi fost în apropierea satelor. În unele părţi li s-a interzis chiar românilor de a-şi cumpăra pământuri, înainte de a produce un certificat de la oficiul parohial maghiar că şi-au părăsit confesiunea românească. Locuitorul Ion Negrea din Aita Mare, ca să dau un singur exemplu, cumpărându-şi o casă n-a putut, la intervenţia avocatului dr. Ferenczi Géza să facă transcrierea pe numele său, până nu şi-a lepădat religia şi nu şi-a schimbat numele în Fekete János.

Secuizarea se făcea, după cum am mai spus, prin diferite metode şi între acestea cea care a dat mai prompte şi mai evidente rezultate a fost constrângerea pe cale economică. În comuna Biborţeni, din jud. Trei Scaune, era pe la anul 1600 un mare proprietar, nemeşul Tibor, a cărui curte se numea Tibor-udvar, după care se crede că s-a numit şi comuna Tiborcz, apoi Biborcz, azi Biborţeni. Acest Tibor a adus la curtea sa o sumedenie de robi şi lucrători singuri. Împrăştiaţi prin satele vecine, aceştia au format un puternic nucleu de desnaţionalizare românească.

Familia contelui Mikes din jud. Trei Scaune favoriza trecerile românilor în sânul secuimii prin tot felul de înlesniri şi danii, ca lemne de construcţie, unelte etc. Astfel, s-a secuizat între multe altele, familia Dogariu-Kádár.Conţii Zethál şi Bernath, din comuna Miklosoara, au interzis românilor să lucreze pe moşia lor, dacă nu-şi vor schimba religia. Urmarea a fost că 48 de familii s-au secuizat. În anul 1855, românul G. Sibianu a cumpărat, cu toate formele legale, o moşie de 10 iugere de la Ştefan Maurer şi a intrat în folosinţă. Care însă nu i-a fost mirarea, când, la anul 1891, în urma unui ordin de la Budapesta şi în temeiul unei reclamaţii a moştenitorilor lui Maurer, a fost deposedat. În chipul acesta, puterea de stat a lucrat pe toate căile, legale şi ilegale, în detrimentul românilor care şi-au părăsit încetul cu încetul şi limba şi legea strămoşească, îngroşând numărul secuilor.Şi astfel, la fiecare pas, întâlnim azi, în toate oraşele şi în toate sateke, români secuizaţi, conducători ai vieţii publice maghiare: aici, ca fruntaşi ai baroului, dincoace ca distinşi membri ai învăţământului, în altă parte ca şefi ai organizaţiilor politice ungureşti etc, nevoind să mai ştie de obârşia din care se trag. (n.e. 20)