ORIGINEA SECUILOR

Cine va fi vizitat vreodată promuntoriul de la Caliacra din Cadrilaterul Dobrogei şi va fi văzut acolo mormanele de pietroaie cioplite, îngrămădite unele peste altele, îşi va da seama, desigur, de ce înseamnă o invazie de barbari şi ce cumplită distrugere lăsau ei în urma lor. Când toate hoardele de stepă invadau o regiune deschisă, o regiune de câmp, nimiceau totul şi nu lăsau nimic după ei. Când însă, invazia se făcea prin regiuni greu de străbătut de caii lor, prin regiuni cu munţi şi cu păduri, populaţiile localnice erau mai scutite de dezastre prea înspăimântătoare. Căci, după sistemul de apărare, cunoscut încă din lumea veche şi pe care noi, cei de astăzi nu-l apreciem îndeajuns, observatori, speculatores care spionau drumurile şi intrările peste frontierele ţării, dădeau semnale, prin focuri, prin sunete sau alte mijloace, de apropierea puhoiului. Localnicii se retrăgeau pentru câtva timp în adăposturile lor ferite, în anumite locuri ştiute, şi nu se întorceau pe la sălaşurile lor decât odată cu primejdia trecută.

Până acum, nu de mult, în lumea cărturarilor se formase convingerea că invaziile de barbari din Evul Mediu s-ar fi făcut întotdeauna de popoare întregi care năvăleau împreună cu femei şi cu copii şi cu tot avutul şi cuprinsul lor şi că se stabileau în ţara în care ajungeau, gonind pe vechii ei locuitori. Astăzi, însă, se ştie că barbarii erau organizaţi în echipe volante - aceasta a fost, o ştim precis, şi cazul ungurilor pe când se aflau în Atelcuz - echipe care dădeau raita prin ţările asupra cărora îşi puneau ochiul lor prădalnic şi că, având în vedere numai jaful, n-aveau nici un interes să nimicească cu totul neamurile asupra cărora cădeau.

Populaţiile vechi ale Daciei, obişnuite cu sărăcia lor tihnită şi cu traiul lor greu, nu vor fi făcut excepţie şi, după cum, toate ţările, masa cea mare a poporului, fie în Galia, Germania sau din alte părţi, a rămas pe loc, cu toate vicisitudinile vremurilor, tot astfel şi neamurile antice din Dacia, stratul trac şi stratul daco-roman, vor fi rămas pe loc, înfruntând urgia năvălililor, cultivându-şi pământurile şi, mai ales, crescându-şi vitele, principala lor ocupaţie. Rodul muncii lor era, de altfel, şi spre folosul cuceritorilor vremelnici. (n.e.6)

Dintre toate popoarele barbare, care s-au abătut asupra Daciei, numai ungurii au avut norocul să fie favorizaţi de soartă. Căci, după înfrângerile de la Merseburg (933), de la Lech (955) şi de la Adrianopol (970), pustiirile şi jafurile ungurilor au încetat cu desăvârşire, sub influenţa germanilor, afirmată în special prin căsătoria fiului lui Geiza, Ştefan cel Sfânt cu Gizela din Bavaria. Şi, în loc de a continua cu distrugerea operei civilizatoare a lui Carol cel Mare, maghiarii se fac, tocmai din contră, propagandiştii civilizaţiei apusene, în Evul Mediu, prin puterea lumească a Papilor. Din acest moment, contactul ungurilor cu poporul român a devenit inevitabil şi simbioza maghiaro-română a trecut astăzi de un mileniu ca vechime.

Simbioza aceasta va fi fost, poate, câteodată fatală elementului unguresc; ea însă, şi aceasta este sigur, a fost fatală românilor din răsăritul Ardealului, unde, deşi pare a fi fost mai natural ca secuii, vecinii noştri, să fi fost românizaţi, au fost totuşi, din cauza unor împrejurări speciale, deznaţionalizatorii românilor.

Problema românească din ţinutul ocupat de secui este o problemă foarte complicată. Ea este complicată, mai ales, fiindcă este strâns legată de alte două probleme şi ele tot nedezlegate: de problema persistenţei elementului daco-roman în Dacia şi de problema originei înseşi a secuilor. În ce priveşte prima problemă, a dăinuirii elementului daco-roman în Dacia, istoricii maghiari nu se pot împăca cu ideea că românii ar fi autohtoni în regiunile de la Nordul Dunării. Lor le-ar plăcea, mai degrabă, ca românii să fie nişte venetici pe aceste plaiuri, sosiţi din regiunile balcanice, după venirea ungurilor.

Chestiunea aceasta a persistenţei elementului daco-român la nordul Dunării a fost susţinută, de altfel, cu mult succes încă din secolul trecut de istoricii români, ca răspuns la teoria contrară, reprezentată prin Roesler-Hunfalvy şi alţii.

Dar, iată că, în timpurile mai recente, scriitorii maghiari caută să aducă noi argumente împotriva acestei stăruinţi a românilor în Dacia, răstălmăcind adevărul prin dovezi care, spre nenorocul lor, sunt tot atât de şubrede, ca şi cele aduse mai înainte.

Căci, cercetând mai cu deamănuntul şi cu mai mult simţ critic documentele şi cronicile vechi, istoricii noştri au ajuns la constatarea că la sosirea ungurilor în Pannonia se găsea o masă vastă şi întinsă de români nu numai în regiunile de astăzi ale Ardealului, dar şi în nordul Ungariei, prin judeţele Ung, Bereg şi altele şi chiar dincolo de Tisa şi Dunăre, români care s-au menţinut numai dincoace de Tisa; iar aceia care trăiau prin Pannonia, la venirea ungurilor, s-au împrăştiat, unii apucând calea pribegiei, alţii maghiarizându-se şi îngroşând masa cuceritorilor.

Nu putem aduce aici toate probele. Vom da numai rezultatele cercetărilor noastre şi cele ale istoricilor români. Căci, nu este locul de a expune aici în detaliu dovezile despre existenţa populaţiilor şi organizaţiilor teritoriale româneşti, de pe la sfârşitul veacului al IX-lea.

Problema românilor din ţinutul secuiesc este complicată în al doilea rând, după cum am spus, de problema originei înseşi a secuilor, problemă ce a rămas, şi ea, până astăzi, încă tot nedezlegată.

Pornind de la ideea preconcepută că secuii trebuie să fie consideraţi ca poporul care, prin vechimea sa, are cele mai multe drepturi istorice asupra Ardealului, după principiul prior tempore, potior iure - venirea secuilor în Ardeal se cunoaşte aproape precis - scriitorii maghiari nu pot admite în ruptul capului, că românii ar putea fi mai vechi, că ar putea fi ei băştinaşi, în ţara aceasta, şi de aceea se găsesc chiar câteodată într-o mare încurcătură.

Pe de o parte, ei ar vrea ca secuii să fie cel mai vechi popor din Ardeal, iar pe de altă parte, nu le prea convine ca aceştia să fie o naţie deosebită de unguri, şi care să se fi maghiarizat numai în decursul vremurilor. Căci, dacă secuii ar fi huni, după cum susţin cronicarii sau ar fi rămăşiţele gepizilor, cum susţine preotul Karácsonyi, ori resturile avarilor, după părerea lui Sebestyén, unde ar mai fi atunci unitatea sufletească maghiară şi cum ar putea ungurii pretinde omogenitatea rasei lor.

În timpul din urmă, un istoric ungur, secuiul Sándor Imre din Sânmihaiul Ciucului (Mihăileni) caută să apropie cele două teze, a descendenţei secuilor din huni şi a colonizării lor cu elemente aduse din Ungaria, într-o scriere mai recentă, publicată sub auspiciile Ministerului de culte din Budapesta, deci o scriere care poartă oarecum pecetea oficialităţii maghiare.

Pornind de la informaţiile care ni le dă cronicarul ungur Simon de Keza, că trei mii de huni au scăpat cu fuga în urma războiului ce s-a dat între fiii lui Atilla, şi că s-au stabilit în câmpia de la Csigla, istoricul secui ajunge la concluzia că secuii sunt într-adevăr urmaşii hunilor, dar că rolul lor în Ardeal începe abia după anul 1210, ca şi cum ar fi cu putinţă ca trei mii de oameni, barbari, fără nici o profesie şi trăind numai din jaf, să fi putut vieţui, timp de 450 de ani, ca naţiune, până la venirea cetelor lui Arpad.