b) Colonizarea judeţelor Trei Scaune, Ciuc şi Mureş

Este însă cert, că în secolul al XII-lea într-o epocă ce deocamdată nu se poate determina, ungurii au ajuns cu stăpânirea lor până în mijlocul judeţului Odorheiu şi că prin anul 1150, ceva mai înainte sau câţiva ani mai târziu, au fost colonizaţi secuii până la poalele Carpaţilor, cuprinzând înăuntrul regatului arpadian şi actualele judeţe Trei Scaune şi Ciuc.

Căci, în afară de primejdia ce ameninţa din partea cumanilor, ungurii puteau să fie loviţi atât de ruşi, care se găseau la Halici, adică în Galiţia, cât şi de împăraţii bizantini care, îngenunchindu-i pe bulgari, se găseau cu hotarele lor la Dunăre. Şi, de fapt, în 1151, regii unguri au luptat cu ruşii, iar în 1166 Ardealul este jefuit de trupele împăratului din Bizanţ, Manuel, care intră în ţară pe la Bran.

Dar, pentru apărarea Ardealului nefiind îndestulătoare forţele maghiare, regii care, de altfel, îşi luaseră asupra lor şi misiunea de a fi reprezentanţii Sfântului Scaun al Papilor de la Roma şi de a răspândi catolicismul în Orient, se hotărăsc să colonizeze şi cu germani ţara. Colonizările aveau în vedere, pe de o parte apărarea graniţelor, iar, pe de altă parte, ridicarea ţării din punct de vedere economic.Nu ştim când vor fi început aceste colonizări. În Ungaria propriu-zisă, germanii erau foarte numeroşi, încă din timpul regelui Ştefan cel Sfânt, a cărui soţie era, precum se ştie, o germană şi la curtea căruia erau mai toţi funcţionarii cavaleri nemţi.

Documentele cele mai vechi care ne vorbesc despre germanii din Ardeal, datează abia din anul 1191, iar cele despre secui din 1210. În documentul din 1191, papa Celestin al III-lea confirmă înfiinţarea Prepoziturei din Ultra-silvania către arhiepiscopul din Strigoniu-Gran, pentru germani, iar documentul din 1210 ne vorbeşte despre expediţia ce comitele sas din Sibiu, Ioachim, o întreprinde asupra Vidinului, împreună cu saşi, valachi, secui şi pecenegi - associatis sibi saxonibus, olacis, siculis et bissenis.

De la aceste două date înainte, informaţiile ce le găsim în documente sunt din ce în ce mai numeroase. Dar, dacă în documentele citate se face menţiunea de saşi şi de secui, nu urmează că Ardealul a fost la această dată colonizat cu saşi şi cu secui, ci se constată, neîndoit, în aceşti ani, existenţa sigură a lor. Stabilirea acestor popoare în Transilvania, fără îndoială, s-a petrecut cu mult înainte, după cum, pe de altă parte, ca să ia secuii parte într-o expediţie războinică, alături de români, saşi şi pecenegi, aceasta presupune o constituire a masei acestei populaţii, ceea ce n-ar fi de admis că s-a făcut în primul an al colonizării lor. De asemenea, pentru ca Gregorius, cardinal delegat, să dezlege o ceartă între Prepozitură şi Episcopatul Ardealului, între anii 1192-1196, aceasta presupune existenţa coloniei săseşti în Ardeal, ca fiind stabilită de mai de mult. Dar, deoarece punctele cele mai primejduite ale ţării erau pasurile Bran, Buzău, Oituz, Bicaz şi Tulgheş, regii arpadieni s-au gândit să întărească mai ales aceste trecători. Şi, în primul rând, trecătoarea Bran, pe unde intrau de obicei cumanii şi pe unde a intrat şi împăratul bizantin, Manuel, în expediţia sa de jaf, avea să fie punctul asupra căruia trebuia să se fixeze grija regală. Şi, fiindcă epoca aceasta este, în acelaşi timp, şi epoca Cruciadelor, mişcarea popoarelor dinspre apus spre răsărit a ocazionat cunoaşterea ţărilor din sud-estul european şi regele Ungariei, Andrei al II-lea, el însuşi conducător de cruciadă, a chemat colonişti în ţara sa nu numai pe germanii din ţările apusului, dar chiar şi pe germanii ce se întorceau din Orient, rugându-i să se stabilească în Ungaria. Şi astfel, din 7 mai 1211 avem cel mai important document, prin care Andrei al II-lea cedează Ţara Bârsei unui ordin german. În acest moment, saşii erau deja stabiliţi în regiunea Sibiului.

Documentul dat de Andrei al II-lea este cu atât mai interesant, cu cât ne vorbeşte despre terra deserta et inhabitata, ţară pustie şi nelocuită, cu toate că se vorbeşte despre veniturile acestei ţări, despre târgurile ei, despre aurul şi argintul ce se va fi găsit aici. Dintr-o ţară pustie şi nelocuită? Este evident că este vorba aici numai despre o ţară neorganizată, lipsită de stăpânire, lipsită de armată, o ţară care era o gyepü-elve, adică dincolo de prisăci, o ţară în care teritoriul forma un loc de apărare prin închiderea drumurilor, prin zăgăzuirea apelor, prin desfundarea iazurilor şi prin tăierea copacilor pentru baricadarea căilor.

Este momentul istoric când frontierele ţării stabilite prin prisăci-gyepü-uri care duceau de la Crizbav până la Harghita şi de aici, probabil, spre munţii Călimanului, se mută la Întorsătura Buzăului, la Oituz, la Ghimeş, la Bicaz şi poate şi la Tulgheş; iar, în sud, aceste gyepü-uri se mută de pe Olt în Carpaţi.Ca dovadă că faptele s-au petrecut astfel, rezultă şi din diploma regală din 1222 a lui Andrei al II-lea prin care se măreşte posesiunea acordată ordinului german, cu teritoriul numit Cruceburg-Teliu ^* .

Din document se vede că hotarul dinspre răsărit al Ţării Bârsei nu-l formau secuii, ci brodnicii, populaţie română sau, poate slavo-română, care a lăsat o sumedenie de cuvinte de origine slavă, ca, Boroşinău, Sacsva, Zagon, Osdola, Cernat, Răchitiş ş.a care numai ungureşti nu pot să fie.

Secuii din acest ţinut al Trei Scaunelor sunt colonizaţi, fireşte, relativ mai târziu.Ei provin din coloniile stabilite mai întâi în regiunea din stânga Mureşului, între apele Secaş şi Strii, adică între Orăştie şi Sebeş ^* .

Traiul coloniştilor secui, de la Orăştie şi Sebeş, nu va fi fost tocmai uşor, căci ei aveau să înfrunte concurenţa românilor, pe care îi găsim constituiţi ca popor aparte în anul 1210 şi a saşilor care erau protejaţi de autoritatea regală.

Regele, în anul 1225, cu prilejul alungării din Ţara Bârsei a ordinului teuton, a fost sprijinit, se pare, de saşii de la Sibiu şi în certurile dintre saşi şi secui, dreptatea o câştigau, mai întotdeauna, saşii. Secuii, fiind puşi sub ordinele comitelui sas din Sibiu, pe de o parte, situaţie care nu le prea convenea, iar, pe de altă parte, găsind condiţii economice mai avantajoase în alte ţinuturi, au emigrat spre răsărit şi s-au stabilit în regiunea Sebus Sepsi, din judeţul Trei Scaune de astăzi.

Ungurii care nu vor fi emigrat se vor fi germanizat, desigur, căci în această regiune de la Orăştie-Sebeş, în care, prin anul 1280 găsim o puternică masă de români, secuii au dispărut, aproape cu totul; iar ungurii care îi întâlnim astăzi în aceste ţinuturi sunt colonii ungureşti, din veacul trecut, din epoca maghiarizării forţate, şi foarte puţini din epoca medievală.

Amintirea secuilor o întâlnim însă în numiri ca Székelysuly, un pârâu, apoi Vârful Zekului, din comuna Luncani şi câteva reminiscenţe în satele Hăsdat şi Zăicani. De asemenea Binţinţi, satul natal al lui Aurel Vlaicu, pare a-şi trage numele de la Benczencz-Vincentius, fiul secuiului Acadas, care, precum ne spune un document, a emigrat într-un teritoriu mai spre răsărit.

Din diploma andreiană, din 1224, rezultă că secuii, în scaunul numit mai târziu Sepsi, s-au stabilit numai după acest an. De asemenea, în celelalte două scaune, în Kizdi şi Orbai, există documente care ne fac dovada că secuii s-au stabilit aici numai după 1224. În aceste regiuni, întâlnim ius regium, dreptul regelui de a dispune, deşi istoricii unguri contestă că ar fi existat acest drept în ţinutul secuiesc.

Mai îndepărtată de centrul ungurimii şi mai apărată prin înalţii munţi ai Carpaţilor Răsăriteni, Câmpia Ciucului a fost ceva mai puţin expusă atacurilor din afară, şi deci, întrucâtva mai scutită de invaziile duşmanilor. Năvălirile de barbari s-ar fi putut face asupra Ciucului numai pe la pasul Ghimeş şi pe la pasul Bicaz, dar trecerea prin amândouă aceste pasuri este împreunată cu mari greutăţi, mai ales pentru popoarele barbare care veneau călare. Ceva mai lesnicios este drumul pe Valea Oltului şi, de fapt istoria înregistrează mai multe războaie făcute în inima Ciucului pe această poartă a Oltului.

Colonizarea secuilor în această regiune s-a făcut ceva mai târziu şi, poate, tocmai din această pricină, nu sunt prea mulţi secui în partea locului; ba din contră, întâlnim aici sate întregi numai de români. Că vor fi trecut munţii Carpaţi mulţi moldoveni, aceasta este sigur; dar nu este mai puţin adevărată constatarea că judeţul Ciuc este mai puţin populat de secui.

Tot faptului că secuii sunt aici mai îndepărtaţi decât ceilalţi unguri din capitala ţării, trebuie să atribuim şi împrejurarea că aceşti secui din Ciuc au păstrat mai mult timp organizarea lor veche, bazată pe familie şi instituţiile lor de drept.

Într-adevăr, instituţia judecătorului, iudex terrestris şi a sublocotenentului, adică a reprezentantului puterii armate, maior exercitus o găsim aici fiinţând, timp mai îndelungat, chiar şi după ce s-au format, în veacul al XV-lea, scaunele secuieşti.

Când vor fi fost aduse aici, în judeţul Ciuc, coloniile secuieşti, nu putem şti precis. Desigur însă, că şi în Ciuc avem de-a face cu o colonie a regilor arpadieni şi că aşezarea secuilor aici a fost făcută din aceleaşi preocupări militare ca şi aiurea.

Însăşi numirea de Ciuc, ung.csik, ung. vechi Csuk, pare a fi sinonimă cu cuvântul prisacă, gyepü. Cuvântul se regăseşte în turcescul csig, care înseamnă zăgaz, gard de nuiele, prisacă.

Noi însă suntem înclinaţi să credem că numirea de Csik, rom. Ciuc nu este de origine turco-maghiară, ci mai degrabă slavo-română. Căci csik, vechiul csúk se întâlneşte în limbile slave, în sârbă, bulgară şi cehă, sub forma de čuka, însemnând vârf de munte, cacumen sau vertex montis. Cea mai tânără colonie din jud. Ciuc este Giurgeul.

*

* *

Tot o colonie relativ târzie sunt şi secuii din Valea Nirajului, din judeţul Mureş, după cum ne dovedeşte un document din anul 1264 al regelui Ştefan al V-lea, dux Transilvanensis, de când domnea împreună cu tatăl său Bela al IV-lea. Pe această vreme, ţinutul de la Teremia şi Teremioara, făcute danie de regii arpadieni, precum şi castrul de la Veţa (Vécs), castrul regal, nu făceau parte din ţinutul secuilor.

În general, localităţile secuieşti din judeţul Mureş, fiind numite anume secuieşti, ne dovedesc tocmai originea nesecuiască a regiunii. Prin faptul că Tg. Mureş se numea odată Székely Vásárhely este o dovadă indirectă că regiunea de acolo nu era secuiască, căci, altfel, nu s-ar explica epitetul de secuiesc.

În dicţionarul geografic Martinovici şi Istrati, întâlnim nu mai puţin de 48 localităţi care poartă numele desecuiesc şi 81 care poartă numele de unguresc. Fără îndoială, un atribut se dă pentru a specifica, pentru a caracteriza o localitate. Ne-am putea oare închipui că un sat din judeţul Dolj, bunăoară, să se numească "românesc" . Iar dacă Olahfalu s-a numit satul de astăzi Vlăhiţa, aceasta s-a făcut desigur fiindcă acest sat s-a format ca o colonie, sau că, spre deosebire de celelalte sate dimprejur, care erau secuieşti, în acest sat se găseau, la un moment dat, mulţi români. Şi, fără îndoială, satele de la marginea judeţului Odorheiu: Székelyfalva, Székelyszállás, Ujszékely s-au format mai târziu prin colonizare între români. Şi, ţinând seama, că aceste sate erau populate de iobagi, şi că secuii n-au fost iobagi, colonizarea lor nu poate fi pusă la îndoială.

De asemenea, ţinutul Telegd, unde, precum se ştie, a fost odinioară un protopopiat şi o episcopie care a dăinuit vreun secol şi jumătate, şi negăsindu-se în scaunul Odorheiului nici o localitate care să poarte numele de Telegd, se crede că numirea au adus-o coloniştii secui din Bihor, unde se întâlneşte localitatea Telegdt, Mezötelegd, azi Tileagd.

În general, secuii au fost colonizaţi relativ mai târiu, după încreştinarea lor. Aceasta rezultă şi din faptul că în regiunea secuiască întâlnim peste 57 de sate care poartă numele unui sfânt: Szent-András, Szent-György, Szent-Lászlo, Szent-Martón etc.

ROMÂNII DIN ŢINUTUL SECUIESC.

ORGANIZAŢIA LOR PRIMITIVĂ

Existenţa românilor în Ardeal şi în special în ţinutul secuilor, la venirea ungurilor, ne este atestată, în scris, numai de cronici, nu şi de documente. Acestea încep să apară într-o epocă relativ târzie. Dar, chiar şi în documente, când îi întâlnim pentru întâia dată pe secui, îi întâlnim alături de români.

Dăinuirea, însă, a elementului românesc, în Dacia, se constată printr-o serie întreagă de probe, pe care nu e locul să le expunem aici.

Prin faptul, însă, că numirile antice din epoca greco-romană, de localităţi şi de râuri, au fost primite în limba ungurilor şi a saşilor, ele au trebuit să fie transmise de cineva, de nişte intermediari. Aceşti intermediari nu puteau fi decât populaţiile găsite în ţară ca păstori, cultivatori de pământ, negustori, mineri etc.

Scriitorii unguri, neputând nega faptul existenţei acestor populaţii, se încăpăţânează să creadă că ele n-au fost decât slave, nu şi române.

Noi nu contestăm că slavii n-ar fi locuit cândva în vechea Dacie şi că n-ar fi lăsat urme vizibile asupra noastră.

Nu numai atât, dar, după ce bulgarii s-au slavizat şi s-au încreştinat, au avut asupra populaţiilor române o influenţă extraordinar de mare, iar limba slavă, ca limbă a bisericii, a fost considerată de români, o limbă sacră, prin care se putea mai uşor dobândi harul divin.

Şi, astfel, limba slavilor a ajuns să fie izvorul de îmbogăţire al limbii noastre şi chiar instituţii curat româneşti să fie botezate cu numiri slave.

Românii, plămădiţi din fuziunea elementului roman cu cel dac, deşi, în epoca lor primitivă, care coincide cu invaziile barbarilor, nu vor fi avut, în afară de viaţa lor de familie, o organizaţie de stat, totuşi n-au putut fi lipsiţi de anumite rudimente de instituţii, fără care, traiul omului în societate nu e posibil. O conducere, ducatus, şi o distribuire a dreptăţii, iudicia, n-au putut să le lipsească niciodată românilor, şi, de fapt, în pragul istoriei noastre naţionale, întâlnim aceste primitive instituţii. Ele poartă nume străine de voievod, chinezat şi boeronat, numiri de origine slavă, cu toate că la slavi aceste instituţii s-au dezvoltat deosebit, decât s-au dezvoltat ele la români.

Acestea le-am impus şi ungurilor, după ce am fost cuceriţi de ei, şi, deşi, organizaţia dată ţării, mai târziu, de Ştefan cel Sfânt, după modelul împrumutat de la germani, a fost introdusă şi în Ardeal, totuşi, secole întregi s-au păstrat chinezatul, voievodatul şi scaunele de judecată, şi mai departe în Ardeal. Nici chinezatul, nici voievodatul, şi nici, mai ales scaunele de judecată nu le găsim în partea de apus a Ungariei, iar acele scaune, Stühle, adoptate şi de saşi, nu sunt aduse nici din Germania, unde nu se întâlnesc, nici de la unguri ^* .

Cneazul, ca şi voievodul, era conducător de oaste, dar, în acelaşi timp, şi conducător de popor, care se cârmuieşte după dreptatea ce se dă, de cele mai multe ori, în scaunele de judecată, adică în centrele unor unităţi teritoriale, numite judeţe, de la iudicia sau comitate, după un termen medieval din apus.

Boeronatul şi boierii au fost înlocuiţi cu numele unguresc denemeş, adică de neam, din ung. nem, când maghiarii, sub influenţa catolicismului, s-au constituit în clasă provigeliată; numele de “boer” n-a rămas decât în ţara Oltului care, fiind multă vreme domeniul feudal dat Munteniei, a păstrat acest nume, după cum s-a păstrat şi la clasă privilegiată, a boierilor, de dincoace de Carpaţi.

În Ardeal întâlnim o sumedenie de voievozi şi cneji români. În anul 1326 Negul, voievod din Hodoş, în 1335 Bogdan voievod, care e pe cale de a trece la catolicism, în 1345 sunt cinci voievozi: Ivan, Bog şi Balc din Beiuş. Voievozi români întâlnim în judeţul Bereg, în Ung, apoi în Beiuş, Cluj, Caraş, Lugoj, Zarand şi aproape în toată ţara. Mai multe comune din Ardeal se numesc după voievozii care au stăpânit sau posedat acela comune: Voevodeni, j.

Făgăraş, Vajdaháza, j. Cluj, Vajda Huniad, j. Hunedoara, Vajda Recea, j.Făgăraş, Vajda Camaraş, j.Cluj, Vajdacuta, j. Târnava Mică, Vajdaszeg, j. Turda, Vajda-Bihar, j.Bihor etc.

Toţi voievozii şi familiile lor au trecut la catolicism şi la urmă au înmulţit numărul ungurilor. Tot aşa de numeroşi şi poate şi mai numeroşi sunt şi cneji din Ardeal. În ţinutul secuiesc întâlnim două chinezate, unul la Vlăhiţa şi al doilea la Breţcu.

Trecem sub tăcere chinezatul din Vlahiţa, fiindcă sunt unii unguri care pun la îndoială autenticiatea documentului care ne vorbeşte despre aceste chinezat. Chinezatul din Breţcu însă, este în afară de orice îndoială. (n.e. 8) El ni s-a păstrat într-o diplomă a regelui Sigismund din anul 1426. Din ea se vede caracterul milităresc ce-l aveau chinezii în general, şi în special chinezii care se găseau la hotarela ţării: Ioan-Chinezul, numit şi Ungurul şi Radul, fiul lui Ţacu, din comuna românească Breţcu se prezintă înaintea regelui Sigismund şi-l roagă să confirme privilegiile şi libertăţile comunei lor. Regele Sigismund admite ca românii din comuna Breţcu să fie şi de acum înainte supuşi numai jurisdicţiunii chinezului lor şi să păzească şi pe viitor frontiera Transilvaniei dinspre Moldova, precum au păzit-o şi până acum.

Din analiza documentului dat de regele Sigismund rezultă că la Breţcu, în secuime, era o veche aşezare românească, condusă de un chinez, care, în anul 1428 va fi fost, fie vreun ungur din naştere, fie vreun român poreclit "Ungurul" , sau care va fi făcut pe ungurul, fie prin ţinuta sa, fie că va fi cunoscut limba maghiară. Satul, fiind românesc, era condus de chinezi, care erau, după cum reiese din acest act, şi judecători şi şefi militari ai românilor din Breţcu. Judecata o dădeau juraţii care, aşa se pare, erau şi unguri.

În acest timp, colonizarea regiunii cu secui era de multă vreme un fapt împlinit.

DEZNAŢIONALIZAREA NOBILIMII

ROMÂNE DE SECUI

Pe lângă voievozi şi chineji mai exista o clasă privilegiată. Era clasa boierilor care alcătuiau aşa numitul boeronatus. Cum ajungea cineva în această clasă?

Pământul ţării, după concepţia medievală, aparţinea regelui. El era adevăratul proprietar şi stăpân al ţării. El dispunea, el avea dreptul, ius regium, de a dărui pământ supuşilor săi, când aceştia se distingeau prin anumite merite. Aceste merite erau de obicei cele câştigate în timp de război. Daniile regale erau însoţite întotdeauna de privilegii, mai ales scutiri de dări şi erau condiţionate de prestarea serviciului militar.

Toţi câţi primeau de la rege, şi, în urmă, de la principii ardeleni, acele donaţii, treceau în rangul nobililor, deveneau boieri sau nemeşi.

Şi, fiindcă statul unguresc n-a fost niciodată, în vremurile mai vechi, un stat naţional, ci un stat bisericesc, regele fiind reprezentantul Papei de la Roma, din mâinile căruia era obligat să primească coroana apostolică, orice nobil, prin însuşi faptul înnobilării sale, devenea un adept al catolicismului.

Toţi voievozii, toţi chinejii şi toţi nemeşii - numele de boier s-a păstrat numai la Făgăraş - s-au maghiarizat, primind religia catolică, până la reformă, şi în urmă chiar şi altă confesiune.

Numai boierii de la Făgăraş nu s-au maghiarizat, în totalitatea lor, pe de o parte, fiindcă se găseau în mijlocul unei mase compacte de români care stăteau în legături mai strânse cu cei de peste Carpaţi, iar, pe de altă parte, fiindcă erau mai săraci din cauza densităţii populaţiei. Dar, şi de aici s-au pierdut multe elemente în masa maghiară ca, bunăoară, familiile Majlat, Copacsanyi, Liszay, Fogarasy, Herszenyi şi mulţi alţii. (n.e. 9)

PERSECUŢIILE ROMÂNILOR ÎN TIMPUL PRINCIPATULUI ARDELEAN

De altfel, românii care au rămas óhituek, adică de religie veche, au fost socotiţi schismatici şi eretici şi împotriva lor s-au îndreptat toate prigonirile catolicismului. Sinodul de la Buda din 1299 hotărăşte referitor la preoţii schismatici:

"Acestora nu le este iertat să ţină cult dumnezeiesc, să-şi zidească biserici, sau alte case de închinăciune, iar credincioşilor nu le este îngăduit să ia parte la cultul dumnezeiesc şi să intre într-o astfel de biserică. În caz de nevoie să se întrebuinţeze acestor preoţi forţa brachială".

În anul 1428, regele Sigismund dă ordin: "să se despoaie de avere toţi nobilii şi cnejii care ţin pe moşiile lor preoţi ortodocşi ce duc poporul în rătăcire. Preoţilor români să li se confişte averea şi să se expulzeze din ţară. Căsătorii între ortodocşi şi cei de legea latină este oprit să se încheie, până ce ortodocşii nu se botează de preotul catolic. Preoţilor care vor boteza vreun copil în legea ortodoxă să li se confişte averea ^* ".

Consecinţa acestor persecutări a fost că mulţi români au trecut la religia apuseană, iar alţii, mai dârji în credinţa lor, au luat calea pribegiei, trecând munţii în Principatele române.

Persecuţiile îndreptate împotriva ortodocşilor "eretici" s-au înteţit în epoca principilor calvini. Iată ce hotărăşte Dieta ardeleană de la Sibiu, din 1566:

"Eresul (adică legea ortodoxă) să se lepede, mai vârtos între români ai căror păstori fiind orbi povăţuiesc pe orbi şi aşa pe sine poporul îl duc spre pierire. Acelora care nu ar vrea să asculte adevărul să poruncească principele ca împreună cu episcopul şi superintendentul Gheorghe să se dispute din Biblie şi dacă tot nu ar vrea să treacă de la religia ortodoxă la calvinism, unii ca aceia, fie episcopi români, fie preoţi sau călugări, să fie scoşi din ţară" ^* *.

A treia fază de persecuţii religioase a fost după unirea cu biserica din Roma.

Rămaşi fără conducătorii lor fireşti, care erau clasa nobilă şi înstărită, românii au trebuit să îndure, neajutoraţi de nimeni, vitregia vremurilor. Căci, după o perioadă relativ liniştită şi destul de prosperă, sub dinastia arpadiană şi angevină şi în urmă, a corvineştilor de origine română, au urmat timpuri din ce în ce mai grele pentru ei. În special, aceste timpuri au fost dezastruase pentru românii din secuime. (n.e. 10)

Dar, se va face obiecţia: secuii, cum dovedesc documentele, au avut o situaţie privilegiată, de la început, căci aveau vechea organizare familiară şi de trib. Ei nu erau iobagi, ci cetăţeni liberi, scutiţi până şi de dări către fisc.

Prin faptul că secuii au fost colonizaţi în locurile celemai expuse ale Ungariei, era firesc ca ei să fi obţinut privilegii pe care nu le aveau ceilalţi cetăţeni ai Ungariei. Şi, fiindcă ei au fost colonizaţi în secolul al XII-lea şi al XIII-lea, deci în timpul când nu se pierduse cu totul vechea organizaţie ungurească a triburilor şi a familiilor, şi-au păstrat mai mult decât ceilalţi unguri amintirea acestor vechi instituţii şi drepturi şi au căutat cu îndârjire să le menţină neatinse.

Nu ştim ce anume drepturi şi privilegii le vor fi acordat secuilor regii colonizatori. Pentru ei nu ni s-a păstrat, aşa cum s-a păstrat pentru saşi, un "Andreanum", adică o diplomă care să le fixeze drepturile.

Desigur, însă, că vor fi obţinut şi ei cam aceleaşi drepturi şi libertăţi, şi în special stăpânirea nestingherită a proprietăţilor, în care s-au aşezat.

Dar, tocmai aceste drepturişi privilegii au fost mărul ademenitor, au fost ca o capcană în care au căzut românii din partea locului, românii din sud-estul Ungariei. Nicăieri, ca în actualele judeţe secuieşti, unde masa românească era mai compactă din cauza poziţiei locului, câmpii de cultivat şi păşuni de păscut, iar în caz de invazie, munţi păduroşi de adăpost, elementul românesc n-a avut să îndure atâta, tocmai din cauza privilegiilor şi drepturilor speciale ale secuilor.