a) Datini, obiceiuri şi cântece secuieşti

Pentru dovedirea românităţii secuilor, ieşiţi din neamul nostru, un criteriu sigur este, între altele, constatarea obiceiurilor, a datinelor şi a cântecelor româneşti păstrate cu sfinţenie de secui.

Iată câteva datini şi obiceiuri româneşti culese de la secui:

Secuii ţin posturile, în special Postul Paresimilor şi cel de ziua Sfintei Cruci; cunosc zilele de harţi şi zilele în care se mănâncă peşte în post; se spovedesc şi se cuminecă regulat. Păzesc sărbătorile bisericii ortodoxe, Sf. Petru, Sf. Ilie, Sf. Foca, Boboteaza, Înălţarea şi altele, în special cred în trăsnetul Sfântului Ilie; vin în aceste zile de sărbătoare, în multe părţi, la bisericile româneşti; cred în Maica Domnului chiar şi reformaţii care, ca biserică, au exclus-o dintre Sfinţi, rugându-i-se cu vorbele traduse din româneşte: „Drága Szüz Maria, segits meg”; vin la bobotează la râu şi iau aghiasmă; vin la preotul român să le ţie zi de liturghie şi-l cheamă să citească la capul bolnavului sau să le facă sfeştanie în caz de nenorocire sau boală în vite, socotind că har dumnezeiesc are numai preotul român; îl cheamă pe acesta să le binecuvânteze o casă nouă; cer să se tragă clopotele bisericii româneşti, când se adună norii vara, spre a nu bate grindina. La înmormântare acoperă oglinda în casa mortului; duc la mormânt mărul împodobit şi dau preotului o lumânare şi un ştergar; merg la priveghi „menyek a privégybe” şi se bocesc după mort, făcând în urmă ospăţul funerar. La nuntă, ţin oraţii; duc rodină, ung. radina, lehuzei; femeile se mulg când pleacă din casa unui sugaci; când dă laptele în foc, pun sare spre a nu veni strigoii să ia laptele vacilor; la arminden pun mesteacăn la poarta fetelor şi flăcăilor; fetele pun pe pragul peste care trece preotul ace pe care în urmă, aşezându-le sub pernă, fac ca să-şi viseze ursitul; au şezători de fete şi feciori şi fac clacă „kalaka”; cunosc zilele babelor „babazile”; au tradiţia ierbii fiarelor; cred în crai nou, când iese luna nouă „uj mond, uj király”; au colinde şi irozi, întocmai ca românii, iar melodia cântecelor, ca în genere a cântecelor populare, este aceeaşi ca şi a noastră. (n.e. 21) La irozi numele pastorilor este întotdeauna românesc: Tudore, Bucure, Barbule, Moşule, Nyekulay.

„Sculaţi, sculaţi, boieri mari

Că vă vin colindători,

Nu vă vin cu nici un rău,

Ci vă vin cu Dumnezeu.”

În varianta secuiască se aude:

„Keljetek fel, fórtatok,

Furcsa szot halottam

Iezuska született,

En azt álmodtam.” ^*

Baladele secuieşti au subiectele lor cunsocute din literatura română, şi sunt redate într-o traducere aproape fidelă. Balada şarpelui, bunăoară, este aceeaşi cu balada românească Pintea Viteazul ^* *.

„Amărâtă turturică”, pe care o cunoaştem dintr-o variantă a poetului Văcărescu, o întâlnim şi în poezia secuiască, iar meşterul Manole din legenda mânăstirii de la Argeş este redat prin Kalemen din legenda ungurească:

„Dă Doamne, pe lume

O ploaie cu spume

Apele să crească

Mândra să-mi oprească.”

este tradusă în ungureşte:

„Istenem, Istenem

Támasz eleibe

Apró köves esöt

Talán visszatérik.

Nu mai vorbim de cântece populare ca:

„Stăi ploaie călătoare etc.”

redate prin

„Esik az esö – Arik a mezö”, ori

„Zice floare cătră floare”

redate prin

„Mondja virág a virágnak etc.”

Versurile din cântecul nostru popular:

„Jale mi-e măicuţă, jale

De vorbele dumitale

Pe cari mi le-ai cuvântat

Dar nu ţi le-am ascultat.”

sunt redate prin

„Édes, anyám, sok szép szava

Ki nem fogadék meg soha

Mos ha élne, megfogadnám

Kezét, lábát megcsokolnám.”

Dar mai ales strigăturilor care sunt un gen literar specific românilor, le înâlnim şi la românii secuizaţi:

De asemenea, basmele şi snoavele din regiunea secuiască, nu sunt decât basmele noastre româneşti. N-am avea decât să cităm: „Ţiganul la stână” ca să ne dăm seama de împrumuturile făcute. (n.e. 22)

Dar se va zice: toate aceste elemente culturale secuii le-au împrumutat de la români, fiindcă au trăit împreună şi ar fi fost o imposibilitate să nu se influenţeze unii pe alţii, dar că aceasta n-ar constitui o dovadă despre secuizarea românilor. Aşa ar fi, dacă şi românii ar fi primit aceleaşi influenţe culturale, de la secui, fapt care nu se poate proba şi, în al doilea rând, alături de români au trăit, tot atât de mult timp şi în acelaşi contact imediat, o altă naţiune, deosebită, de asemenea, ca limbă, de români, naţiunea săsească care, deşi se resimte de influenţa românească, n-a primit aceleaşi elemente culturale, ca secuii. (n.e. 23)