b) Graiul românesc la secui

Secuizarea românilor se poate constata şi din multele împrumuturi ce le găsim în graiul secuiesc.

O sumedenie de numiri de localităţi, de văi, dealuri, lunci, coaste, câmpii şi arături păstrează, până astăzi, pecetea românismului, deşi ele sunt întrebuinţate de secui. Uneori, în urma procesului de desnaţionalizare, aceste numiri au fost traduse, sau schimbate ori chiar schimonosite. Ele însă se găsesc în gura populaţiei secuieşti, aşa precum erau din vechime şi se constată uşor din cadastrele vechi, ori din cărţile funduare.

Câteodată aceste numiri topografice se întâlnesc chiar şi în cărţile vechi de pe timpul când nu erau traduse. Hărţile întocmite pe vremuri de statul major austriac ne indică uneori numirile originale româneşti. Din când în când traducerile schimonosite dovedesc obârşia românească a numelui. Un exemplu dintre alte multe: În judeţul Odorheiu există un deal numit astăzi „Ször havas”, adică Dealul perilor. Înţelegem că pe acest deal se găseau odinioară nişte peri care vor fi făcut pere şi după care şi-a luat şi dealul numele de „al perilor”. Ször însemnează în ungureşte păr din cap, iar traducerea „Dealul perilor din cap” n-are nici un sens. Evident, avem de-a face cu o traducere greşită; ea ar fi trebuit să fie Körte havas, căci pară se zice ungureşte körte şi păr körtefa.

Limba, despre care istoricul ungur Ludovic Erdélyi spune că nu ştie să mintă, ne dă şi următoarea dovadă despre secuizarea românilor:

În ungureşte superlativul absolut al adjectivelor şi adverbelor se formează prin adverbul nagyon, de la nagy, mare. De exemplu, foarte sau tare departe se spune în ungureşte nagyon messze. Secuii însă, mulţi dintre ei, formează acest superlativ, ca în româneşte, nu prin nagyon, mare, ci prin erös, tare, foarte (lat. fortis), zicând erös messze, iar nu nagyon messze. Este, desigur, şi aceasta o dovadă că secuii au păstat expresia gramaticală, pe care au avut-o în limba românească.

        Ar fi o imposibilitate să cităm sumedenia de numiri topice ce întâlnim în ţinutul secuiesc. De aceea, cităm numai câteva: Desiş, Dosuri, Coastă, Frumoasa, Fântâna, Zăpada, Flămânda, Laz, Mal, Moşie, Pleş, Guluşa, Izvor, Setea, Mocirla, Lunca, Vadu, Secătura, Cocovia, Murgu, Tablă şi multe altele, care sunt tot atâtea dovezi că pe acele plaiuri a răsunat odinioară cântecul românesc. Dar, chiar cuvinte de primă necesitate, adoptate din graiul românesc le întâlnim în limba secuilor. Cităm numai câteva din ele, cele mai multe fiind împrumutate şi de români din limba slavă, limbă care, la venirea secuilor în Ardeal, desigur va fi fost asimilată de elementul românesc: bărbat, fârtat, batjocură, colindă, afină, aer, ceraşe, ardei, cer, linte, amestec, descântec, berbece, baraboi (Iovis-barba), crăciun, păgân.

Apoi, prin români au împrumutat din graiul traco-dac sau de la slavi: baci, stână, jintiţă, brânză, urdă, crintă, grindă, grindei, iesle, brazdă, hotar, vrabie, cuşmă, colibă, borat-brat-frate, busuioc, gheorghină, lobodă, muşcată, morcov, borş, bujor, bubou, bai, bălan, balmoş, borangic, bârlog, greblă, ciupercă, ciocan, clacă etc.

A îndrăgi, a necăji, a afurisi etc. (n.e. 24)