POSTFAŢĂ

GHEORGHE POPA - LISSEANU

(n. 02. 10. 1866, Lisa – Făgăraş, m. 17.05. 1945, Bucureşti)

Există în Panteonul Ştiinţelor spirite superioare prea puţin fascinate de cultivarea propriei imagini, spirite pe care le-a interesat, într-o masură de neluat în seamă, gloria, fie ea şi postumă.Unul dintre acestea este eminentul filolog clasicist şi istoriograf de marcă, modestul dar doctul, în acelaşi timp, profesor de liceu care, pentru remarcabila contribuţie la înflorirea la noi a faptelor muzei Clio, a fost ales, în 1919, membru corespondent al Academiei Române.

Născut în anul 1866, s-a stins la capătul unei vieţi aproape octogenare de trudă, neostoită trudă, pusă în slujba iluminării secvenţei celei mai obscure atunci, a trecutului neamului românesc, fiind chemat de Cel Atotputernic între cei Drepţi în anul 1945, cu puţin înainte de a fi pus să pătimească, pentru vocaţia sa, aidoma elitelor noastre istorice, în universul concentraţionar comunist, unde şi-au găsit nemeritatul sfârşit cei mai buni dintre cei mai aleşi fii ai României.

Căci, duhul negru al răului care începuse să bântuie atunci peste tot, nu l-ar fi iertat pentru ceea ce a făcut pentru istoria neamului său, aşezând la loc potrivit, pe masa de lucru a istoricilor, 15 lucrări de referinţă incluse în colecţia Izvoarele istoriei românilor.

Fiindcă începând cu Anonimus, notarul ungur atât de controversat chiar de ai săi, şi continuând cu celălalt cronicar de dreaptă credinţă Simon de Keza, tot ungur şi el, cu Nestor rusul, apoi cu tracul Priscus Panites, ambasador bizantin la Curtea lui Attila, cu Vopiscus, Eutropius, Ammianus Marcelinus, Jordanes sau cu Procopius, toţi slujitorii de credinţă ai muzei Clio, martori şi mărturisitori ai genezei, anteriorităţii şi continuităţii româneşti, eminentul învăţat din Lisa Făgăraşului, dădea atunci, prin opera sa, un nou şi necesar impuls cercetărilor istorice aşezate de mult pe coordonate europene. Ocupându-se, cum arătam, de izvoarele implicând mileniul întunecat, de analiştii şi scriitorii gestelor popoarelor dunărene şi din spaţiul balcanic, din epoca primelor alcătuiri prestatale ale românilor, profesorul Gh. Popa-Lisseanu editor el însuşi al surselor despre unguri şi secui, a analizat, printr-o muncă istovitoare, istoriografia acestor popoare care au devenit vecini sau conlocuitori românilor, trăind împreună, până azi, în cel de al III-lea mileniu.

Înţelegând să aplice întru totul cele două legi formulate de marele rector roman Marcus Iulius Cicero, de a nu spune niciodată ceea ce ştii că nu este adevărat, şi de a afirma cu tărie ceea ce eşti convins că este adevărat, învăţatul clasicist din Lisa, în temeiul cunoaşterii aprofundate a aproape a două milenii de fapte şi întâmplări, utilizând cu siguranţă şi autoritate datele din propriile lucrări: Secuii şi secuizarea românilor în Sicules et Roumains, în Date privitoare la maghiarizarea românilor şi trist, în A Székelyek és a Románok székelyensitése, a redat istoriei cea mai ardentă secvenţă a românilor din estul Transilvaniei scriind o operă de trist, dar de atât de necesar adevăr: Originea secuilor şi secuizarea românilor.

Văzând lumina tiparului într-o vreme cînd două istoriografii îşi încrucişau spadele pe o temă de o maximă audienţă politică, lucrarea aceasta nu este de fapt o operă polemică, gândită fiind de a pune pe masa de lucru a istoricilorindiferent de apartenenţă naţională, o bază de date doar sumar interpretate, date care să faciliteze înţelegerea obiectivă a unui fenomen amplu şi de durată a unui întreg mileniu, deosebit de dureros pentru români.

Glisând spre sentiment, pacoste ce n-a ocolit nici pe cei mai străluciţi istorici ai omenirii, Gh.Popa-Lisseanu bazându-se pe teoria isoglutinării sângelui, teorie insuficient conturată în acel timp ca disciplină ştiinţifică, alăturându-se altor învăţaţi sentimentali ai timpului, afirmă originea românească a secuilor, aserţiune desigur fantezistă şi nefundamentată.

Anterior cu şapte decenii de eveniment, aceeaşi glisare spre exclusivismul atât de dăunător făcea Orbán Balász în ampla şi cunoscuta sa operă, când nega prin tăcere existenţa românilor în secuime, iar cînd se împiedica de ei adesea îi socotea "secui de religie răsăriteană". Licenţe sentimentale ale înaintaşilor care însă azi trebuie trecute cu vederea.

Lucrarea de căpătâi dintre toate lucrările despre secui ale lui Gh.Popa -Lisseanu "Originea secuilor şi secuizarea românilor" este, după cum de altfel şi titlul o prezintă, o operă de comunicare, în mediile româneşti, prima de o asemenea valoare ce-şi păstrează şi azi actualitatea, a originii şi istoriei îndelungate a secuilor, un pas hotărât spre cunoaştere şi prin aceasta de apropiere, de care - şi nici un om onest nu o poate nega - este încă până azi, atâta nevoie.

Tot o operă de cunoaştere din sursă autorizată - şi nimeni altul decât Gh.Popa -Lisseanu n-ar fi putut s-o facă mai bine - este şi partea principală a cărţii, despre românii din secuime, despre existenţa cărora, de-a lungul milenarei convieţuiri româno-siculice nimeni, om de bună credinţă, nu se mai îndoieşte astăzi, dacă se situează pe oricare din cele două ipostaze enunţate mai sus de Marcus Iulius Cicero.

A sosit timpul şi acelaşi imperativ al apropierii prin cunoaştere o pretinde cu deplină răspundere, să nu mai ascundem, din motive partizane, generaţiilor gata să preia ştafeta noilor desfăşurări, adevărul, chiar dacă acesta nu totdeauna ne avantajează. Constatarea este valabilă atât pentru unii cât şi pentru ceilalţi.

Fiindcă, iată, a trecut de la apariţia acestei scrieri, trudită să redea pe cât posibil adevărul, tot adevărul cunoscut atunci, mai bine de o jumătate de veac. Timp suficient, nici prea scurt şi nici prea lung, în care să se poată acumula pe nesimţite chiar, în rafturile bibliotecilor, în reviste şi anuare, năzuinţe pe care, dacă le-ar fi apucat Gh. Popa-Lisseanu, ar fi putut muri în tihnă, după cunoscuta zisă: "Sloboade Doamne..."

Rezultat al cercetării arheologice a acestei ultime jumătăţi de veac, în care condeie remarcabile precum cele ale savantului clasicist clujean Ioan I. Russu sau ale arheologului emerit, azi şi el aproape octogenar Székely Zoltán, trecând peste comandamentele politice de cabinet ce încercau uneori să le forţeze mâna, au ripostat preferând să redea adevărul şi numai adevărul, iar mesajul lor să se constituie în lumini aprinse prin tenebrele mileniului întunecat post-aurelian. Fiindcă lucrări amintite aici doar selectiv: "Inscripţiile Daciei Romane" vol.III, "Dacia Superior" (pars 4), "Zona Răsăriteană" (I.D.R.III/4) adunate, însoţite de comentarii şi indice, traduse de Ioan I. Russu, Editura Academiei R.S.R., 1988 - descoperă, aşează într-un sistem perfect articulat şi aduce romanitatea post-aureliană a cărei parastas erau gata să-l săvârşească adepţii mai vechi sau mai noi ai lui Röesler, aduce, zic, romanitatea aceasta până aproape de aşezarea secuilor în estul Transilvaniei.

De aceeaşi valoare sunt, pe un plan mai sobru, foarte bine bazat şi de un echilibru exemplar, comunicările şi întreaga operă arheologică consacrată aceluiaşi mileniu problematic într-o viaţă onestă de remarcabil cercetător atâţia ani în fruntea muzeului, cvasi academic din Sfântu Gheorghe, Székely Zoltán, care chiar dacă nu-i numeşte explicit români pe cei găsiţi în straturile de humă, nici nu-i neagă şi lasă deschisă pentru alţii această constatare.

Ne luăm îngăduinţa, sperând să nu împietăm memoria savantului din Lisa de a ne imagina cum ar fi arătat lucrarea lui din pragul anilor '40 la care ne referim, dacă învăţatul ar fi fost în posesia tezaurului de date cu care I. I. Russu, Székely Z., şi mulţi alţi merituoşi învăţaţi, dar imposibil de înşirat aici, au îmbogăţit ştiinţa istorică, în tot acest timp.

Dar n-a fost să fie aşa!

Oricum, scrisă în condiţiile unui pionierat în istoriografia noastră asupra problemei, chiar şi după jumătatea de veac a consacrării şi validării, prin tăcerea impusă în tot acest răstimp din directive de cabinet unor asemenea teme, lucrarea lui Gh. Popa-Lisseanu, prin mesajul "apropiere prin cunoaştere", pe care ni-l testează, îşi justifică noul ei destin, adică drumul deschis spre public.

Dr. IOAN RANCA