ANII RECLUZIUNII ŞI SFÂRŞITUL

        „Nimic nu mă-nspăimântă, că mor sau că viez…”

        Cu Daniela prin Bucureşti Revoluţia din Ungaria şi consecinţele ei în România * Premoniţia nenorocirii „L-au ridicat noaptea, după o percheziţie de groază…” „Mihai Beniuc mi-a spus că nu poate face nimic, că nu stă în puterea lui, dar nici nu a vrut să intervină…” „. N-am desfăşurat nici un fel de activitate duşmănoasă regimului din R. P. R… am declarat adevărul” „Tribunalul condamnă pe Voiculescu Vasile la 5 (cinci) ani temniţă grea şi 5 (cinci) ani degradare civilă” „Ne-au pus lanţuri la mâini şi la picioare, după care ne-au dus la gară … ” „Asta mi-e crucea pe care trebuie să mi-o duc!” Ultimul an de viaţă

        Anii elaborării Sonetelor sunt totodată şi cei în care duioşia omului, a bunicului se manifestă din plin şi într-un fel aparte.

        Vasile Voiculescu îşi petrece ore în şir în compania nepoatei lui, Daniela, fiica Gabrielei, fata sa cea mai mică. Cei doi, bunic şi nepoată colindă împreună Bucureştiul vechi, cartierele apropiate casei în care locuiesc şi este de presupus că, împătimit iubitor al trecutului cetăţii lui Bucur, scriitorul îi va fi povestit copilului despre multele evenimente legate de biserici şi monumente precum mănăstirea Antim, biserica Sf. Spiridon Vechi, biserica Bucur ori Hanul lui Manuc şi celelalte la care vor fi poposit1.

        Într-o suită de fotografii realizate în această vreme îl vedem pe scriitor alături de Daniela. Din imagini ne zâmbeşte un chip de bătrân obosit, cu faţa acoperită de barba-i cunoscută, alături de un altul al unei fetiţe aflată la prima copilărie şi care pare puţin nedumerită că mâinile bunicului o ridică în aer (într-un loc), sau o saltă pe genunchii lui (în altă parte) ori îi strânge mâinile mici întrale lui, ciolănoase şi uscate. De pe chipul bătrânului iradiază un fel de bucurie abia văzută, ca lumina blândă şi caldă de toamnă, când razele soarelui se amestecă cu galbenul frunzelor şi al poamelor, fără a mai avea prospeţimea şi vigoarea miezului de vară. Lângă trupul mic al copilului, cu tinereţea şi sănătatea vizibile în tot, de la părul revărsându-i-se bogat peste umeri şi până la privirea vioaie, senectutea omului de alături apare şi mai bine pusă în evidenţă; interiorizarea, înţelepciunea, blândeţea (venind dintr-o îndelungată experienţă de viaţă, dar şi din fondul moştenit de la părinţi), inteligenţa şi bunătatea sunt primele trăsături ce se pot distinge chiar de la întâia privire aruncată fotografiilor.

        De o parte tinereţea năvalnică şi naivă, impulsivă şi în permanenţă curioasă, de alta senectutea cu prea-plinul unei experienţe de viaţă în care binele şi răul, grija şi mulţumirea s-au împletit ori şi-au urmat una alteia prin lungul şir al anilor – iată un cuplu legat prin mii şi mii de fire, dincolo de cele de sânge.

        El, acest frumos cuplu, bunic şi nepoată, putea fi întâlnit în prima jumătate a deceniului al şaselea în cele mai neaşteptate colţuri şi locuri ale Bucureştiului.

        Cei doi porneau – unul să descopere, iar celălalt să redescopere oraşul vechi, cu pitorescul şi farmecul lui de totdeauna, ţinându-se de mână – cu pas rar şi uşor şovăielnic unul, cu pas mic şi săltat, adesea sărind într-un picior, celălalt, ei mergeau prin grădini şi parcuri, prin muzee şi pe la vechi monumente, cutreierau străzile, pieţele, în fine toate acele locuri prin care cetatea de pe Dâmboviţa îşi povesteşte privitorului istoria şi viaţa ei frământată prin secole, mereu alta şi mereu interesantă…

        *

        Două puncte de reper în viaţa de dinainte de 1958 a poetului, două fapte care-i marchează profund sufletul: la 8 februarie 1954 îi moare bunul prieten Ionel Teodoreanu, iar la un an şi ceva după aceea, în mai 1955, Voiculescu se internează în spital pentru o intervenţie chirurgicală ce decurge normal. A fost operat de profeCu nepoata Daniela în Parcul Operei din Bucureşti.

        Sorul Djuvara, căruia îi va dedica versurile: „Eu cred că chirurgia e o muză/Nu stă-n Parnas, ci-n sala grea, pustie/Preot ales, drapat în albă bluză/Ca la o jertfă tai în carne vie. /Eşti un artist cu pana mult măiastră, /Ales din toţi ai chirurgiei fii/Poeme mari, neîntrecute scrii, /Cu bisturiul şi pe pielea noastră”. (Apud Constantin Păunescu).

        Scriitorul e din ce în ce mai obosit („Tot acest progres tehnic şi viaţa trepidantă nu-i mai lasă omului din zilele noastre timpul să gândească, să mediteze, să creeze” notează el pe fila unui manuscris încă inedit. Fără acces la tipar, ignorat de generaţiile mai noi de scriitori, ocolit cu bună ştiinţă de reviste şi edituri, sărac („destul de strâmtorat, iar aceasta se cunoştea mai întâi după ţinuta lui vestimentară, întotdeauna corectă, dar trădând intervenţia repetată a curăţătoriei chimice, şi după indiscreţia paltonului întors, cu nasturii de-a-ndoaselea. Iarna nu avea destule lemne de foc şi deseori dormea în căciulă şi bocanci. Când conducta de gaze i-a ajuns în dreptul casei, nu a avut bani să-şi tragă branşamentul şi multă vreme a continuat să sufle-n pumni”, îşi aminteşte Valeriu Anania), scriitorul recurge la un gest aproape disperat pentru un intelectual: ca să-şi poată asigura o existenţă modestă, se hotărăşte să vândă din cărţile strânse cu atâta răbdare şi migală în lungul anilor. Face o listă de volume şi le anunţă preoţilor de la Patriarhie intenţia de a-şi înstrăina o parte din biblioteca lui valoroasă (alte 6.000 de volume de literatură clasică universală le va dona, ulterior, Institutului de Teorie şi Istorie Literară şi Academiei Române). Odată cu venirea în casă a unui „delegat” în vederea achiziţionării de cărţi, poetul intră în legătură cu persoane care au constituit ulterior obiectul unei urmăriri judiciare, contacte care au antrenat şi condamnarea poetului la închisoare în 1958.

        Cândva, când se va publica în volum corespondenţa voiculesciană, încă inedită în mare parte, se va putea alcătui un adevărat şi zguduitor „dosar” al existenţei scriitorului în această perioadă. Se va putea vedea atunci şi o latură prea puţin, ori deloc cunoscută a omului: aceea de tată şi bunic, de cap de familie exemplar, dăruindu-se imparţial, suferind şi bucurându-se pentru toţi şi pentru fiecare în parte. Bunăoară, găsind de cuviinţă să-i vină în sprijin fiicei sale Marta cu un sfat (altfel i-ar fi fost imposibil s-o facă, cu bani, de pildă), atunci când aceasta abandonează pictura, îi scrie aducându-i un argument din propria lui experienţă de viaţă: „Nu e mai mare sprijin şi tărie pentru toate în viaţă decât ancorarea într-o vocaţie, într-o chemare, pe care s-o slujeşti cu credinţă. Nenorocirea mea a fost că nu m-am hotărât pentru una şi n-am fost nici scriitor, nici rtiedic (exagerare, desigur! N. n .) ci un hibrid. Lasă toate.

        — Ai încercat destule – şi apucă-te ferm, cu pasiune de pictură, nu ca artă – ci artă şi meserie împreună”.

        Scriitorul nu face, însă, în perioada anilor 1947-l958, figura unui bătrân pisălog, agasându-şi fetele de la Paris cu scrisori şi sfaturi, iar pe cei de-acasă cu „hachiţe”, pilde şi amintiri, cum se întâmplă de cele mai multe ori cu cei ajunşi la o anumită vârstă când, în genere, preocupările creatoare şi de mişcare fizică mai scad, iar ritmurile biologice încetinesc. Dimpotrivă, autorul lui

        Zahei Orbul dă dovadă acum de o vitalitate ieşită din comun, concretizată pe planul creaţiei în modul cunoscut.

        În urmă cu ani, în conferinţa Cultură şi civilizaţie scriitorul făcea un portret extrem de sugestiv lui Tolstoi, cel din ultimii ani de viaţă. Citit acum, el se potriveşte în mare măsură şi autorului său, la fel trăindu-şi ultima parte a vieţii într-o sărăcie şi tristeţe aidoma celor prin care a trecut şi marele romancier rus. „Acest mare om – scria autorul Sonetelor – în cel mai desăvârşit sens un prinţ al cuvântului, un prinţ al spiritului, trăia ca şi cel mai sărac mojic, retras într-un sat dosnic, în mijlocul ţăranilor, de care nu se deosebea cu nimic, umbla în caftan grosolan, cu cisme de iuft, nu purta ceas, nu întrebuinţa automobilul, nici trăsura, nu avea electricitate, nici confort, mânca uşor, mâncăruri gătite de mâna lui şi îşi dregea singur ciubotele şi îşi cârpea hainele, dormea îmbrăcat pe un mindir – cu un cuvânt ducea o viaţă aproape necivilizată, lipsită de toate înlesnirile moderne. În schimb, ce viaţă bogată lăuntric, ce avuţii sufleteşti dăruia în fiecare an lumii, ce înălţime morală, ce putere de sacrificiu şi de exemplu, ce mângâiere oropsiţilor, ce speranţă flămânzilor de mai bine!”

        *

        Suntem în vara lui 1956 şi se cuvine să derulăm, fie şi pe scurt, firul unor evenimente politice cu foarte grave consecinţe pentru intelectualitatea din România.

        Exasperat pe de o parte de scăderea nivelului de trai, iar pe de alta de mărirea normelor de lucru, proletariatul din Polonia şi Ungaria clocoteşte de furie şi puţin mai lipseşte ca nemulţimirea lor să cuprindă întreaga populaţie. În Polonia aproximativ 15-20.000 de muncitori de la o fabrică de vagoane intră în grevă la 28 iunie şi încearcă să negocieze cu autorităţile regionale şi naţionale. Însă acestea se exchivează, iar muncitorii încep să asedieze clădiri publice, să elibereze prizonieri şi să atace sediul poliţiei politice. Reprimarea mişcării are un bilanţ tragic: 53 de morţi şi 300 de răniţi. Echipa aflată Ia putere dă dovadă de o mişcare inteligentă: potoleşte spiritele, motivând că situaţia s-a datorat Partidului şi sindicatelor care au pierdut legătura cu muncitorimea. De-a lungul a câteva luni poporul este convins de către echipa OchabCyrankiewicz că staliniştii din guvern vor fi înlăturaţi şi că singurul om care va putea redresa situaţia este W. Gomulka. De acest lucru este convinsă şi delegaţia sovietică, sosită pe neaşteptate la Varşovia (şi alcătuită din Hruşciov, Mikoian, Molotov, Kaganovici şi mareşalul Koniev, comandantul trupelor Tratatului de la Varşovia) şi care asistă la o extraordinară mobilizare populară pro Gomulka, „omul care a rezistat ruşilor” şi care la 23 octombrie este instalat în fruntea partidului şi a ţării.

        Dar dacă inteligenţa şi tactul, într-un cuvânt diplomaţia unui om politic precum Ochab au determinat un final relativ paşnic al mişcărilor muncitoreşti din Polonia, nu acelaşi lucru s-a întâmplat în Ungaria. Aici intelectualitatea („din ce în ce mai hotărâtă să obţină o mai mare libertate de exprimare”2) caută să valorifice o conjunctură favorabilă ei şi intră în acţiune. Pe scurt, evenimentele ce au condus la declanşarea revoluţiei au fost: 17 iulie – înlocuirea, din ordinul Kremlinului, a lui Râkosi cu E. Gero, care dă frâu liber agitaţiei spiritelor în rândul tineretului; 6 octombrie – funeraliile lui Rajk şi a altor victime ale proceselor, funeralii transformate într-un adevărat miting la care participă aproape 300 000 de persoane; 14 octombrie – reprimirea lui Imre Nagy în partid (de unde fusese exclus în chip brutal în urmă cu un an); 22 octombrie – sosirea ştirii despre victoria lui W. Gomulka în Polonia. Toate aceste „premise” favorabile dezlănţuirii mişcărilor de masă aprind fitilul revoltei generale, care nu mai poate fi stăvilită uşor.

        Concret, după Jean-François Soulet, autorul care ne-a fost de un mare ajutor în conturarea tabloului general al vieţii politice din Europa răsăriteană, faptele au urmat un fir pe cât de simplu tot pe atât de tragic în final. „La 23 octombrie – scrie autorul documentatei lucrări Istoria comparată a partidelor comuniste din 1945 până în zilele noastre – a doua zi după un mare miting studenţesc desfăşurat la Universitatea tehnică (unde s-a votat o rezoluţie ce solicita democratizarea vieţii politice, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, reorganizarea totală a economiei şi „evacuarea imediată a trupelor sovietice„), la Budapesta are loc o imensă manifestare de solidaritate cu poporul polonez – organizată de intelectualii clubului „Petofi” – care se termină în faţa Parlamentului. Acolo, chemat de o mulţime entuziasmată, Imre Nagy, reticent şi stângaci, apare pentru o clipă, îndemnându-i pe manifestanţi să se întoarcă la casele lor. In timp ce mulţimea se

        Scrisoare către Marta, în care scriitorul o îndeamnă să viziteze Italia (facsimil).

        Împrăştia, forţele de securitate (AVH) au început să tragă asupra studenţilor care încercau să intre în clădirea Radioului. Acest fapt a declanşat revolta. Pregătite de mai multe zile pentru o intervenţie, trupele sovietice staţionate în România pătrund pe teritoriul Ungariei (subl. Ns.) însă de la primele ore ale dimineţii. Timp de cinci zile, plină de furie, o mare parte a populaţiei – alcătuită îndeosebi din tineri studenţi şi muncitori (cărora li s-au alăturat unităţi ale armatei condusă de generalii Maleter şi Kirâly) – a hărţuit trupele detestate ale AVH şi ale sovieticilor, încercând să se organizeze. Sunt alese comitete revoluţionare care solicită crearea de consilii muncitoreşti în uzine. Proaspătul guvern prezidat de Imre Nagy este desconsiderat încă de la formarea sa prin înştiinţarea veninoasă – sugerată de E. Gero – privind responsabilitatea sa în intervenţia trupelor sovietice. Guvernul nu va obţine o reală credibilitate decât atunci când va anunţa retragerea acestor trupe, începând din 29 octombrie.

        Din acest moment speranţa a renăscut, cu atât mai mult cu cât Kremlinul îşi recunoaşte greşeala. La 30 octombrie, el este gata să negocieze prezenţa forţelor sale în Ungaria. Cât despre Partidul Comunist, acesta acceptă să renunţe la principiul partidului unic.

        Dar, dintr-o dată, intervine o schimbare radicală şi în forţă: „la 3 noiembrie, blindatele sovietice procedează la recucerirea capitalei ungare, stradă cu stradă, clădire cu clădire. Nagy este dat jos şi înlocuit, în fruntea guvernului de Jânos Kâdăr. În câteva zile, cei 200.000 de sovietici dotaţi cu 2000 de tancuri devin stăpâni pe situaţie, fără ca „lumea liberă„ – obsedată de intervenţia francoengleză de la Suez – să facă altceva decât să protesteze. În concluzie, insurecţia se soldează cu mii de morţi, 13.000 de răniţi, cu deportafea – încă din 4 noiembrie – a 16.000 de persoane şi exilarea a peste 100.000”3.

        Dacă „lumea liberă” s-a limitat doar la „proteste”, fără să întreprindă ceva concret întru sprijinirea nemulţumiţilor din Polonia şi din Ungaria, în schimb în ţările din cadrul aşa-zisului „bloc comunist” s-au înregistrat vii reacţii de revoltă şi de nemulţumire. Şi asta în ciuda propagandei de partid şi de stat care a căutat, dacă nu să le ascundă, măcar să le deformeze, minimalizându-le dimensiunile şi semnificaţiile. Dar ecourile au existat şi au dat mult de gândit autorităţilor. „Polonia a fost ţara în care condamnarea intervenţiei sovietice în Ungaria a părut să fie cea mai directă şi mai unanimă. Scriitori, studenţi şi muncitori şi-au manifestat solidaritatea prin greve, mesaje, uneori chiar prin violenţă. În Transilvania – provincia românească populată de o puternică minoritate maghiară au fost suficient de arzătoare ca puterea de la Bucureşti să procedeze la arestări şi deportări (subi. Ns.). În Germania de Est, conducătorii s-au temut şi ei de o posibilă contaminare, în special în rândul intelectualilor şi studenţilor… În URSS în toamna lui 1956 s-a observat o agitaţie în universităţile marilor oraşe din Rusia şi din alte republici, dar şi în rândul armatei (zguduită de intervenţia în Ungaria) – şi chiar în lumea muncitorească. Cu toate acestea, o dată în plus, opoziţia cea mai clară şi cea mai tolerată a fost aceea a intelectualităţii, care a publicat opere de o certă îndrăzneală, ţările comuniste din Asia nu au scăpat nici ele de acest val contestatar. Vietnamul, încă din toamna lui 1956, apoi China, câteva luni mai târziu, au cunoscut un „dezgheţ„ asemănător. Conducătorii speriaţi de violenţa furtunii ungureşti, au ezitat între deschiderea supapelor de siguranţă şi represiunea sistematică” (Jean-François Soulet)4.

        Timp de patru ani, până către sfârşitul lui 1960 în România se desfăşoară o adevărată prigoană a intelectualilor, începând cu studenţimea şi terminând cu marile personalităţi ale ştiinţei şi culturii, unele dintre ele (dacă nu cumva cele mai multe) ajunse, ori chiar trecute de vârsta pensionării (cazul lui V. Voiculescu, dar şi al altora). Au loc, astfel, descinderi în miez de noapte (după un tipic „respectat” ani mulţi de Securitate) la casele oamenilor, arestări şi anchete îndelungate şi repetate (în care tortura psihică alternează cu cea fizică), urmate de procese sumare (adesea cu uşile închise, deşi erau declarate „procese publice”), cu sentinţele hotărâte cu mult înainte de parcurgerea logică şi firească a etapelor şi procedurilor prevăzute de lege, aşa încât judecata propriu-zisă nu mai era decât un „spectacol” bine regizat, de faţadă, dat cu evidentul scop de a folosi ca mijloc de intimidare pentru publicul dinafara tribunalelor, în rândul căruia s-ar fi putut afla eventuali contestatari ai regimului ori simpatizanţi ai mişcărilor muncitoreşti şi studenţeşti din ţara vecină.

        Dacă teama autorităţilor de „contaminarea” ungurească este, până la urmă, de înţeles, de neînţeles şi în nici un caz de acceptat ne apar astăzi înscenările judiciare în urma cărora intelectuali de mare platformă, oameni de ştiinţă cu o personalitate recunoscută de ani şi ani au înfundat puşcăriile, ori au trudit până la sleire pe şantierele de „reeducare”, special deschise pentru condamnaţii politici.

        Poate că nu suntem noi cei mai îndreptăţiţi să judecăm epoca aceea cu toate convulsiile şi nedreptăţile ei. Acest lucru 1-a făcut şi-l va face în continuare istoria. Dar nici nu putem, pe de altă parte, să nu receptăm toate acele mari nedreptăţi şi „erori” (judiciare ori de altă natură) ca pe nişte mari şi întunecate pete de ruşine ce s-au aşezat pe trecutul nostru, distrugând cariere şi destine şi lipsind patrimoniul ştiinţei şi culturii naţionale de inestimabile contribuţii pe care „victimele” de atunci le-ar mai fi putut aduce dacă destinul lor n-ar fi fost brutal (şi adesea iremediabil) schimbat, strivit şi anihilat.

        Un astfel de destin, brutal şi iremediabil schimbat, a fost şi cel al scriitorului V. Voiculescu.

        *

        Anii imediat următori Revoluţiei din Ungaria constituie pentru

        Securitatea din România o perioadă de intensă şi febrilă activitate. Teama de unele reacţii de simpatie, ori chiar de „molipsire” (şi prin urmare, de declanşare a unor evenimente asemănătoare în vreunul din oraşele noastre) determină luarea unor severe măsuri de supraveghere a tuturor comunităţilor – de la şcoli şi universităţi şi până la biserici şi mănăstiri. Totul este ţinut sub un control sever. S-au făcut anchete şi arestări în rândul studenţimii şi s-a procedat, printr-o măsură discutabilă şi contestabilă desigur, la „acţiunea de reducere forţată a vieţii mănăstireşti şi religioase în general; un număr considerabil de trăitori în mănăstirile României au fost atunci expulzaţi”5.

        Este limpede că în asemenea condiţii regimul nu vedea cu ochi buni „retragerea” sau „tăcerea” unor savanţi sau scriitori de notorietate, mai vârstnici, aparţinând generaţiilor de personalităţi afirmate şi impuse în viaţa culturală a ţării înainte de război, deci în timpul orânduirii trecute, cea a „burghezo-moşierimii”. Este la fel de limpede că toţi aceşti oameni se aflau mai demult în vizorul poliţiei politice şi dacă nu aveau încă un dosar bine burduşit cu fel de fel de „dovezi” care să-i incrimineze ca „duşmani ai poporului” ori „uneltitori împotriva orânduirii de stat” li s-a întocmit numaidecât unul care să-i poată aduce în faţa „Tribunalului poporului”.

        Într-un Bucureşti în care cu fiecare zi ce trecea se înmulţeau zvonurile despre represiunea ce ar urma să se abată asupra unora în urma evenimentelor din Ungaria, V. Voiculescu se aştepta să fie arestat. Şi nu pentru că ar fi fost vinovat cu adevărat, ci mai degrabă fiindcă întâlnirile lui cu prietenii – fie la Dinu Pillat acasă, fie la Barbu Slătineanu, fie chiar în odaia lui, unde pe aceşti intelectuali de pe rafturile bibliotecii îi priveau multele cărţi ale clasicilor literaturii şi filosofiei universale – puteau fi oricând interpretate drept cine ştie ce fel de întruniri conspirative, ai căror protagonişti trebuie aduşi în faţa instanţelor de judecată6. Gând parcă premonitoriu, fiindcă iată ce scrie Cornelia Pillat în propriile-i memorii: „într-un rând V. Voiculescu mi-a spus că suntem asemenea personajelor lui Edgar Allan Poe din nuvela Masca morţii roşii. La fel ca în poveste el ne strângea în jurul operei sale (este vorba de întrunirile în care scriitorul îşi citea povestirile, n. n .) după cum Prospero este primul ucis de ciuma care a pătruns prin uşile ferecate. Tot astfel V. Voiculescu ne izola înlăuntrul operei sale şi evadam împreună din cotidian. El a fost primul arestat, urmat de Dinu, Barbu Slătineanu, Vladimir Streinu, Sandur Lăzărescu, Dr. Nini Radian şi prietenul acestuia Dinu Ranetti – care a căzut ca musca în lapte la una din lecturile de duminică seara din casa doctorului”7. Într-o convorbire pe care Alexandru Oproescu o avea prin 1990 cu Radu Voiculescu şi cu Gabriela Defour Voiculescu, fii scriitorului, la o întrebare legată de „starea de spirit a creatorului pândit de mari primejdii, în momentul zămislirii celor mai importante opere ale sale” (este vorba de Sonete, ultimul dintre ele – al 90-lea fiind datat „1 iulie 1958”, cu puţin timp înaintea arestării, n. n .) cei doi răspundeau: „G. D.: Fusese atenţionat de o vecină credincioasă familiei, doamna Bogdan Ivanca de pe Staicovici, responsabila străzii, că tânărul agent, căruia ea îi furniza informaţii, a lăsat-o să înţeleagă despre iminenta lui arestare.

        R. V.: Şi-atunci, se ocupă febril de încheirea operei – e un fel de a spune „încheiere”, pentru că mai avea multe de scris – grăbind şi dactilografierea în câteva copii, pe care le-a împărţit. Un set l-am primit eu, altul Apostol Apostolide.

        G. D.: Având presentimentul despărţirii şi-a finalizat ciclul sonetelor cu acel memorabil „rămas bun” către Marele Will.

        R. V.: în 21 iulie a mai compus şi un poem religios, numai că, în loc de, jucând în raza ta„, cum îi dedicase lui Shakespeare, scrie „mă rotesc orbeşte-n jurul Tău”.

        G. D.: L-au ridicat pe 4 august, noaptea, după o percheziţie de groază. Îl urmăreau şi în closet. Au confiscat manuscrisele, iar cărţile şi celelalte lucruri, după ce a ieşit condamnarea”8.

        Mărturiile păstrate în memorie de către descendenţii unui scriitor pot fi, uneori, contradictorii, mai ales atunci când sunt aduse la lumină şi făcute publice după un număr mai mare de ani. Nu e de mirare, deci (şi este, într-un fel şi scuzabil) ca într-un alt loc, cu prilejul unui alt interviu dat de doamna Gabriela Defour Voiculescu să citim: „Securiştii a năvălit în casa din Dr. Staicovici în ziua de 3 august 1958. Eu nu mai stăteam acolo; rămăsese tata, surorile lui mai mari şi fratele meu, Ionică. Au intrat în casă şi au făcut percheziţie: au căutat peste tot, au răsturnat totul… Tata nu credea totuşi că va fi arestat. Către dimineaţa zilei următoare, agenţii au sigilat biroul tatei şi au plecat. L-au luat cu ei şi pe tata, fără pulover, fără nici o haină mai groasă. După câteva zile a venit cu nişte camioane şi au încărcat tot: cărţi, tablouri, icoane şi mobilele din bibliotecă. Noroc că la căsătoria şi mutarea mea tata îmi dăruise o serie de obiecte de artă”9.

        Cititorii noştri au remarcat, suntem siguri, contradicţia dintre afirmaţia făcută în primul interviu şi cea din al doilea şi de aceea ne simţim datori să facem corecturile de rigoare. În primul rând nu este posibilă data de 3 august pentru arestarea scriitorului întrucât Mandatul de arestare este emis în 5 august, înainte cu trei zile faţă de data la care V. Voiculescu a fost condus în arestul M. A. I. d in Bucureşti. În ce priveşte momentul în care autorităţile au venit în strada Dr. Staicovici să confişte cărţile şi celelalte lucruri pare mult mai plauzibil ca acest fapt să se fi întâmplat (potrivit afirmaţiei din convorbirea cu Al. Oproescu) după pronunţarea sentinţei de condamnare, întrucât numai atunci s-a ştiut cu exactitate că instanţa de judecată a dispus „confiscarea totală a averii personale” (stipulată de Art. 25 pct. 6 din Codul Penal în vigoare, potrivit căruia poate avea loc „confiscarea în folosul statului a averilor în cazurile de înaltă trădare şi delapidare de bani publici”).

        Gabriela Defour a reconstituit împrejurările şi momentul arestării scriitorului din relatările lui Ionică, fratele său şi din cele ale mătuşilor care se aflau atunci de faţă.

        Dar de faţă în acele ore de maximă tensiune pentru întreaga familie a mai fost şi mezinul, Andrei, fiul lui Ionică Voiculescu, deci nepotul celui incriminat. Într-o emisiune transmisă de postul de Radio „Europa Liberă” în ziua de 8 aprilie 1985 Andrei Voiculescu, răspunzând unei întrebări pe care i-o punea Vasile Mănuceanu, reconstituia şi el faptele, aşa cum le înregistrase odinioară memoria de copil: „M-am trezit brusc în toiul nopţii. În casă domnea o forfotă continuă. Paşi grei răsunau pe parchet. Venise Securitatea. Printr-o uşă întredeschisă am văzut, în hol, un bărbat în haină de piele, cu automatul agăţat de gât. Prin fereastră se vedea o maşină mică, neagră, oprită în faţa porţii. Ceva mai la vale, în faţa locuinţei doctorului Banu, era o altă maşină. Doctorul Banu avusese însă noroc: murise de inimă. Cei care scotoceau prin odăi erau şase cu toţii, cel puţin aşa mi-a spus tata. Bunicul era însoţit la baie cu pistolul în ceafă. Percheziţia a durat cam cincişase ore. Ore de coşmar. Spre dimineaţă, unul dintre securişti ne-a cerut să-i dăm ciorapi de lână şi flanele călduroase. Apoi au pus sigiliu pe odaia bunicului, pe care l-au dus ţinându-l strâns de braţe, ca pe un criminal periculos”10.

        Porivit mandatului de arestare V. Voiculescu este reţinut „pe timp de 60 de zile, adică de la data de 5 august 1958 până la data de 4 octombrie 1958”. Motivul invocat de către anchetatorul panel Gheorghe Mihăilescu din cadrul M. A. I. e ste „delictul de uneltire contra ordinei sociale”. Ceva mai la vale acelaşi document face precizarea că „aceste fapte sunt prevăzute şi pedepsite de art. 209 pct. 1 Codul Penal al R. P. R.” şi că „din ancheta efectuată rezultă probe suficiente de culpabilitate împotriva lui Voiculescu Vasile'll 1.

        Se cuvine a face câteva comentarii pe marginea Mandatului de arestare. Mai întâi să dăm o lectură trimiterii la Codul Penal şi la prevederile acesteia. Aşadar, în Codul Penal al R. P. R., datând din 1948, la Articolul 209, punctul 1 citim: „Constituie delictul de uneltire contra ordinei sociale şi se pedepseşte cu închisoarea corecţională de la 6 luni la 3 ani, amendă de la 2000 la 20.000 lei şi interdicţie corecţională de la 1 la 3 ani faptul de a propovădui prin viu grai schimbarea ordinei democrative de guvernământ a Statului”' (subl. Ns.) „.

        Cât de aleatorie este acuzaţia se poate deduce chiar şi numai din prezentarea faptelor de până acum: întâlnirile de la mănăstirea Antim, apoi convorbirile din casele Slătineanu şi Pillat, ori lecturile de acolo sau de la Voiculescu. Dar se va vedea şi din procesele verbale de anchetă, ceva mai încolo. Deocamdată observăm că încadrarea „delictului” este alta decât aceea pe care o vom întâlni în Sentinţa de condamnare a scriitorului. Acolo încadrarea a fost făcută la acelaşi articol din Codul Penal, însă la paragraful II, punctul b (unde citim că se pedepseşte cu închisoarea corecţională de la 3 la 7 ani şi cu amendă de la 2000 la 20.000 lei şi interdicţie corecţională de la 3 la 5 ani „faptul de a constitui sau organiza asociaţii secrete cu scopul arătat la alineatul precedent, fie că au ori nu caracter internaţional”) – ceea ce, în chip vădit, înseamnă o pedeapsă mai aspră, iar pe de altă parte dă naştere la suspiciuni pe mai multe paliere ale procesului.

        Întâi, ori că anchetatorul a fost grăbit şi n-a avut suficiente „probe” pentru acuzare, ori că s-a dovedit a fi mai „blând” în întocmirea Mandatului; apoi, de-a lungul desfăşurării procesului, interese politice „majore” au dus la schimbarea (citeşte înăsprirea) pedepsei.

        *

        Ridicat de acasă, cum am văzut, sub escortă, scriitorul a fost dus la arestul M. A. I., iar câteva ore mai târziu, la 8,15 (cum se precizează în „Jurnalul interogatoriilor” se afla faţă în faţă cu locotenentul major Mihăilescu Gheorghe, anchetator penal de securitate, acelaşi care a semnat mandatul de arestare.

        E greu să descriem atmosfera tensionată ce va fi existat în încăperea în care doi oameni – unul acuzat şi ştiind din capul locului că orice declaraţie ar face soarta îi este deja hotărâtă dinainte, şi altul – anchetator care a primit un ordin să dea dovadă întâi şi-ntâi de duritate şi inflexibilitare, care exclud din pornire până şi cea mai mică undă de sentimentalism.

        Nu este greu de descris tipicul, propriu epocii şi specific instituţiei Securităţii, după care se desfăşurau interogatoriile. Dacă ni se îngăduie o comparaţie banală, ele nu erau altceva decât un fel de joc de-a şoarecele şi pisica, joc în care finalul e foarte uşor de ghicit.

        Aşadar locotenentul major Mihăilescu Gheorghe are de luat mai multe declaraţii de la „învinuitul Voiculescu Vasile”, apoi de întocmit un dosar în care să le adune şi să le înmâneze tribunalului chemat să se pronunţe, să încadreze culpa după Codul Penal şi să dea, la sfârşit, o sentinţă. De aceea el nu are a se pierde în altfel de discuţii cu scriitorul decât să-i ceară să-şi mărturisească vina. Să poată încheia dosarul şi să închidă cazul, dând totul pe mâna justiţiei…

        Cea dintâi întrebare (de fapt o invitaţie) ce vine de la locotenentul major, anchetator penal de securitate vizează, de fapt, esenţialul acuzaţiei: „Arată anchetei activitatea duşmănoasă pe care d-ta ai desfăşurat-o împotriva regimului democrat popular din R. P. R.!” Răspunsul poetului e categoric. Fără şovăială (fiindcă spune doar adevărul) V. Voiculescu răspunde: „Eu n-am desfăşurat nici un fel de activitate împotriva regimului democrat popular din R. P. R.!” Locotenentul insistă: „Răspunsul dumitale nu corespunde realităţii deoarece din materialele ce le posedă ancheta reiese că ai desfăşurat activitate duşmănoasă regimului din R. P. R., fapt pentru care ancheta revine. Arată adevărul!”

        Iar V. Voiculescu rămâne ferm pe poziţie: „Arătând mai sus că n-am desfăşurat nici un fel de activitate duşmănoasă regimului din R. P. R. e u am declarat adevărul!”

        Aci, desigur, locotenentul-anchetator se află într-o mică încurcătură. El trebuie să-I determine pe anchetat să-şi recunoască vina, dar, pe de altă parte, are şi îndoielile lui. Omul din faţa sa este mai degrabă un bătrânel dezorientat şi speriat, decât un personaj periculos, cum reiese din „materialele probatorii”.

        Scriitorul se menţine pe poziţie, nu „cedează” şi anchetatorul, faţă în faţă cu materialele anchetei şi cu omul despre care nu ştie ce să mai creadă este nevoit să menţioneze „materialele probatorii ce le posedă ancheta”. Din ele reiese că poetul „a scris unele materiale cu caracter ostil regimului din R. P. R., ba, mai mult a mai şi făcut parte” dintr-un grup contrarevoluţionar condus de Sandu Tudor zis şi Alexandru Teodorescu”.

        În fine, fiindcă nu mai ştie cum să continue, locotenentul Mihăilescu revine la îndemnul din debutul interogatoriului: „Vorbeşte d-ta despre activitatea pe care a-i desfăşurat-o împotriva regimului din R. P. R.!”

        V. Voiculescu priveşte uşor speriat (încă nu s-a liniştit după momentul arestării, din miez de noapte, petrecut cu doar câteva ore în urmă), dar şi cu înţelgere, la tânărul din faţa lui. Poate că îşi dă seama şi el, tânărul, de misiunea ingrată pe care i-au dat-o superiorii săi. Sau poate că nu. Oricum ar fi, poetul e dator să-i uşureze munca, spunându-i adevărul. Poate că la mijloc este o exagerare ori o neînţelegere, drept pentru care simte nevoia să facă unele nuanţări. „Recunosc – spune el – că am scris şi difuzat poezii. Începând din anul 1947 şi până în prezent eu am scris multe poezii cu conţinut religios, de îndemn la o viaţă duhovnicească, de rupere de viaţă, care prin interpretare pot părea a avea un caracter duşmănos faţă de regim (sublinierile noastre). Aşa cum este poezia Noul arhitect. Şi altele. Aşa cum sunt poeziile Neagra labă, Cerşetorul şi altele”.

        Să vedem, aşadar, ce elemente din textele respective l-ar îndritui pe un cititor ale Securităţii să le interpreteze drept „duşmănoase faţă de regim”. Şi în ce măsură ele puteau constitui, în anchetele respective, argumente pentru incriminarea autorului lor drept „uneltitor împotriva ordinei sociale”, cum s-a scris în Mandatul de arestare.

        Noul arhitect, o poezie de numai două strofe, este, în adevăr, un „îndemn la viaţă duhovnicească” cum am văzut deja că a mărturisit poetul. Ea începe cu o interogaţie (Tu, altfel, arhitecte, să clădeşti nu ştii/Decât din piatră şi materii grele?), se continuă cu îndemnul de a reflecta şi privi către minunea minunilor – omul creat de Dumnezeu (Priveşte, sunt zidiri din carne, vii… /Şi tu te numeri, liber printre ele…), apoi cu un alt îndemn, mai nobil şi mai presus decât efemeritatea existenţei fizice banale – anume acela de a se apropia de Dumnezeu, de transcendentul către care tinde spiritul fiinţelor superioare (Sus! Înc-o treaptă-n tainica lucrare! /Nu mai dura palate celorlalţi, /Ia din Iisus, Lumina ziditoare/Un schit de Duh în inima-ţi să-i-nalţi). Ce interpretare ar putea ducea la ideea că aceste versuri ar avea „un caracter duşmănos faţă de regim”? Poate doar una sociologist-vulgară sau alta care să împingă proletcultismul până dincolo de absurd, găsind, eventual, în versul Nu mai dura palate celorlalţi un îndemn la pasivitate, grevă, sabotaj etc., etc.

        Dar mergând pe o astfel de linie a interpretării sociologistvulgare se poate ajunge la nuanţe anecdotice, precum într-un comentariu „critic”, răspândit ca snoavă în anii studenţei noastre la Filologie, în care nevinovata poezie a copilăriei, Căţeluş cu părul creţ apărea încărcată de simboluri ridicole: căţeluşul era întruchiparea chiaburului lacom, care fură până şi ultima pasăre a bietului ţăran; expresia „şi se jură că n-o fură” – semnifica demagogia exploatatorului care una declară şi alta face, iar versul „Şi l-am prins cu raţa-n gură” – vigilenţa clasei muncitoare…

        Revenind însă la poeziile din dosarul penal al lui V. Voiculescu, vom spune că Neagra labă nu face altceva decât să cuprindă în versuri, dezacordul autorului faţă de ateismul confraţilor într-ale scrisului şi – mai ales – dezacordul faţă de cei ce, luaţi de valul acestei doctrine, condamnă credinţa în Dumnezeu (A ridicat păcatul neagra-i labă, /O-nmoaie-n scrâna aurului greu/Şi-o-ntinde scribilor să scrie-n grabă/Ocări asupra lumii Tale, Doamne-al meu).

        Evident, astfel de versuri sunt în totală contradicţie, într-un antagonism puternic cu doctrina materialismului dialectic, cu teoria evoluţionistă a lui Darwin şi cu tot ce ţine de negarea existenţei lui Dumnezeu. Iar în condiţiile în care doctrina materialistă stătea, în epocă, la baza tuturor disciplinelor ce se studiau în şcoli şi în facultăţi, este limpede că o astfel de poezie (chiar şi aşa, multiplicată în doar trei exemplare, cum declară autorul ei la primul interogatoriu, şi difuzată într-un cerc foarte restrâns de prieteni) este ofensatoare la adresa teoriilor oficiale despre lume, societate şi univers. A doua strofă a micului poem (Tu, Verb al Slavei, cât sunt de pigmeu, /Fereşte-mă să nu mă fac tarabă/Şi-n orice poezie, cât de slabă, /Să-nchid un tainic strop de Dumnezeu) exprimă cu claritate dorinţa poetului de a nu-şi trăda chemarea către poezia mistică şi a nu se lăsa ispitit de „tarabă”, adică de textele „comandate”, cu atâta generozitate găzduite de reviste în epocă…

        În cea de a treia poezie, Cerşetorul perspectiva autorului este alta. După ce schiţează din doar câteva trăsături „portretul” ţării (Cunosc demult o blândă ţară veche: /Se-nvecina cu basmul şi balada/Avea mai gingaş sufletul ca nada, /Iar inima mai pură ca zăpada, /Şi milostivă fără de pereche) poetul imaginează întruparea lui Dumnezeu într-un cerşertor ce colindă satele pentru a încerca bunătatea oamenilor (Ca să-ţi încerce multa-ţi bunătate, /O, ţara mea mâncată de jivine, /Pe drumurile-ţi albe-n triste sate, /Cu traista de cerşetor în spate, /Azi iar colindă Dumnezeu prin tine).

        Sigur, interpretări rău-voitoare şi pronunţat politice ar putea susţine că în cel de al doilea vers din al doilea catren (O, ţara mea mâncată de jivine) se ascund aluzii transparente şi incriminante la adresa noului regim („democrat popular”) instaurat în România după 1944, însă de aici, de la o imagine poetică (şi care, la urma urmelor, poate avea şi alte conotaţii) şi până la o vinovăţie politică ce presupune arestarea, anchetarea şi condamnarea autorului este o cale uriaşă. Nu însă şi pentru autorităţile româneşti ale timpului, cum lesne s-a putut vedea în cazul lui V. Voiculescu, dar şi în altele.

        Trăsătura comună a celor trei poezii o reprezintă conţinutul lor religios, în vădită contradicţie, cum arătam, cu marxism-leninismul propagat oficial.

        Să fi fost acesta un motiv suficient pentru a-l aresta pe V. Voiculescu? Se pare că da, de vreme ce primul interogatoriu porneşte de aici spre a ajunge, în final, închizând cercul, tot aici.

        Deocamdată, la primul interogatoriu lui V. Voiculescu i se cere să dea relaţii despre Alexandru Mironescu (şi el arestat şi cu casa percheziţionată până la descoperirea unei mape cu poezii semnate de autorul Poemelor cu îngeri), pe care poetul îl cunoştea din 1950, Barbu Slătineanu, Benedict Ghiuş şi Andréi Scrima, prietenii săi, afiliaţi cercului spiritual de la Mănăstirea Antim, altfel spus grupul ce alcătuia „Rugul Aprins”.

        Obsesia locotenentului care anchetează rămâne, pe tot timpul dialogului „activitatea ostilă regimului din R. P. R.”, care ar fi fost desfăşurată de mai mulţi, între care şi poetul nostru, sub conducerea lui Alexandru Teodorescu. Întrebarea vizând respectiva activitate revine ca un lait motiv pe tot parcursul primului interogatoriu. Însă mai mult decât i s-a spus locotenetul nu mai obţine de la arestatul din faţa lui, aşa încât, redactându-şi materialul, el este nevoit să-l încheie nervos şi sec (poate de aici şi repetiţia de termeni, pe care, chiar şi foarte stresat şi emoţionat cum era, poetul, grijuliu întodeauna în exprimare, n-ar fi putut-o face): „V. Voiculescu: Declar că în afara celor declarate n-am mai desfăşurat altă activitate duşmănoasă regimului din R. P. R.”.

        În tot acest interval de aproape patru ore (şi mult după aceea) disperarea a pus definitiv stăpânire pe membrii familiei lui V. Voiculescu. Copiii lui, Ionică şi Radu caută să întreprindă şi ei ceva spre a-i veni în ajutor scriitorului, pentru a-l scoate din arestul poliţiei politice.

        Ei bat pe la uşile prietenilor şi mai ales pe la cele ale maimarilor zilei – scriitori de notorietate, bine plasaţi în funcţii publice şi îndeosebi foarte bine văzuţi de regim. Nădejdea că o vorbă a lor, un telefon dat unde trebuie şi cui trebuie, o intervenţie la nivel mare ar putea duce la eliberarea scriitorului le strecoară în suflet o rază de speranţă.

        Primul gând se îndreaptă către Tudor Arghezi, pe care Radu Voiculescu nu ezită să-l caute, ştiind că autorul Florilor de mucigai era demult prieten cu tatăl lui, iar acum poetul de la Mărţişor se află în graţiile puterii politice. Târziu, mult mai târziu, după foarte mulţi ani de la moartea lui V. Voiculescu, fiul acestuia, Radu, îşi amintea: „Am obţinut numărul de telefon al Mitzurei şi am reuşit să vorbesc cu dânsa. Relatându-i arestarea, s-a arătat foarte mişcată, a plâns şi mi-a vorbit foarte frumos de tata, care o îngrijise ca doctor când fusese bolnavă, dar mi-a spus că Tudor Arghezi nu se găsea atunci în Bucureşti, fiind la Sinaia, la Casa de odihnă a scriitorilor. Cum eu şi Ionică aveam serviciu şi nu puteam pleca, am trimis-o pe soţia mea la Sinaia să-l întâlnească şi să-i prezinte necazul care ne lovise. L-a căutat, împreună cu Dr. Petru Dumitru – chirurg în oraş – până şi la Miliţie, după ce nu-l găsise la Casa scriitorilor. Nu se afla în localitate. Era, probabil, retras la Mărţişor… Ionică mi-a povestit atunci o întâmplare: când a fost arestat Baruţu Arghezi, pentru tipografie clandestină şi tipărirea de manifeste anticomuniste, Arghezi a venit la noi acasă în Staicovici, şi cu lacrimi în ochi l-a întrebat pe tata: „Doctore, spune-mi ce să fac? L-au arestat pe Baruţu!„ Tata i-a răspuns, după o îndelungată tăcere: „Scrie pentru ei„. Aceeaşi întâmplare mi-a fost relatată, aidoma, prin 1975, şi de Dr. Petru Dumitru care fusese de faţă la această întrevedere”12.

        * în 16 august, între orele 10.15-l5, are loc al doilea interogatoriu. Zelosul anchetator (care, probabil, între timp lucrase şi la dosarele altor membri ai cercului spiritual de la Mănăstirea Antim, (intelectuali care vor fi şi ei arestaţi nu după multă vreme) doreşte să afle acum cât mai multe despre prietenii lui V. Voiculescu şi despre relaţiile cu ei. Iar scriitorul se dovedeşte a fi – şi de această dată – cooperant în măsura în care adevărul nu este interpretat eronat, dându-i-se conotaţii politice, când în realitate el s-a situat cu totul în afara politicii.

        Nici un cuvânt rău, nici o apreciere care să lase loc suspiciunii scriitorului faţă de prietenii despre care trebuie să dea în acest moment relaţiile cerute de anchetator. Chiar aşa cum sunt – seci, în limbaj administrativ, de lemn – declaraţiile date de V. Voiculescu pot fi citite printre rânduri şi lasă să se vadă că „învinuitul” nu şi-a schimbat câtuşi de puţin sentimentele faţă de prietenii lui.

        Bunăoară, despre Alexandru Mironescu poetul spune: „La început între noi au fost simple relaţii de cunoştinţe, apoi au devenit mai strânse, după 1954-l955 stabilindu-se legături de prietenie”.

        În ce-i priveşte pe ceilalţi membri ai grupului de la Antim referinţele sunt destul de vagi: „Alexandru Teodorescu zis Sandu Tudor a fost gazetar şi publicist înainte de 23 august 1944, fiind proprietarul ziarului „Credinţa„. Despre el cunosc că în jurul anului 1950 s-a călugărit şi că a fost arestat şi deţinut un timp pentru activitatea de pe front – nu ştiu concret în ce problemă”; „Benedict Ghiuş a fost călugăr şi apoi stareţ al mănăstirii Antim din Bucureşti. În ultimul timp era profesor la seminarul de pe lângă Institutul Teologic din Bucureşti. Nu cunosc apartenenţa lui politică”; „Joja Constantin, arhitect, locuieşte în Bucureşti, str. Slătineanu nr. 4. Pe acesta l-am cunoscut prin anul 1955-l956 prin Alexandru Mironescu. Ştiu că Joja Constantin este legionar şi că a fost închis”; „După nume ne cunoaştem mai demult (este vorba de Dumitru Stăniloaie, n. n .), din publicaţii, deoarece şi el a fost publicist”.

        Prin urmare toate aceste informaţii, mult prea sumare, le avea şi Securitatea de multă vreme şi acum se căuta altceva. Se voia incriminarea persoanelor cu pricina prin dezvăluiri ale apropiaţilor lor.

        Însă anchetatorii nu-şi găsiseră în V. Voiculescu omul care s-o facă. Nu avea nici motive şi nici nu i-ar fi stat în fire turnătoria.

        Locotenentul major Mihăilescu Gheorghe este nevoit ca şi de această dată, la al doilea interogatoriu, să accepte „caracterizarea” activităţii grupului condus de Sandu Tudor într-o frază lapidară: „în discuţiile ce se purtau Alexandru Teodorescu zis Sandu Tudor făcea membrilor acestui grup o educaţie mistică”. Atât şi nimic mai mult.

        În mod normal, după un astfel de răspuns anchetatorul ar fi trebuit să tragă concluzia că întrunirile despre care a avrut să afle amănunte de la V. Voiculescu n-au fost nici pe departe unele cu caracter politic şi că n-aveau nimic de-a face cu oculte forţe ce ar fi acţionat „împotriva regimului democrat popular din R. P. R.”.

        Aşa ar fi trebuit să fie în mod logic şi normal. Dar vremurile, ca şi prigoana dezlănţuită împotriva intelectualilor ieşeau din sfera normalităţii şi intrau, cum am mai spus, în aceea a absurdului.

        Peste o săptămână, în 24 august 1958, anchetatorul îi citeşte scriitorului „Ordonanţa de punere sub învinuire” – document formulat fără echivoc în termenii uzuali ai epocii, în al cărei text se face precizarea că „din lucrările de anchetă penală rezultă probe suficiente cu privire la activitatea contrarevoluţionară desfăşurată de susnumitul. Astfel, Voiculescu Vasile, împreună cu alte elemente duşmănoase legionare a defăşurat activitate începând din anul 1955 în cadrul unei grupări contrarevoluţionare care avea drept scop schimbarea orânduirii democrat-populare din R. P. R., ducând o intensă propagandă ostilă regimului, redactând şi difuzând poezii cu caracter duşmănos regimului din R. P. R.”.

        Suntem, fără îndoială, mult prea departe de adevăr, dar cum Codul Penal în vigoare la acea dată nu avea nici un articol referitor la pedepsele ce ar fi trebuit să fie aplicate celor în cauză (dacă ar fi fost absolut necesar, chiar şi într-un regim totalitar!) „punerea sub învinuire” s-a realizat, indiscutabil, printr-o „adaptare”, dacă putem zice aşa, a „cazului” la un articol anume din legea amintită.

        Acuzaţia, odată prezentată şi fundamentată pe „lege”, poetului i s-a cerut să ia cunoştinţă de ea şi să semneze, apoi a fost condus din nou în celula M. A. I.

        A doua zi a urmat un alt interogatoriu, desfăşurat între orele 9,15-l3, scriitorul fiind întrebat din capul locului dacă recunoaşte învinuirile ce i s-au adus.

        V. Voiculescu reia ideea şi răspunsul din ajun şi face precizarea că întâlnirile de la Alexandru Mironescu nu erau altceva decât reuniuni proprii unui mic cenaclu literar în care se citesc şi se discută creaţii artistice: „Pe marginea materialelor citite, atât cele scrise de Alexandru Teodorescu, zis Sandu Tudor, cât şi cele scrise de mine, s-au purtat discuţiuni, cei prezenţi apreciindu-le ca fiind foarte bune şi valoroase”.

        Dar, ca la orice cenaclu autorii nu pot să nu-şi spună oful, mai ales când este vorba de soarta propriilor scrieri: „în cadrul acestor discuţiuni ne-am manifestat, arătând că în R. P. R. n u este adevărată libertate, arătând nemulţumirea noastră că aceste materiale nu sunt publicate. De asemeni, am arătat că eu nu pot scrie astăzi poezii pentru regim şi că nu voi scrie niciodată (subl. Ns.)”.

        Iar ceva mai la vale, ştiind că anchetatorul bate către o direcţie anume – şi parcă pentru a-i veni în ajutor şi a-l scuti să repete până la saţietate o întrebare – V. Voiculescu adaugă: „La întâlnirile ce aveau loc la Mironescu Alexandru s-au purtat discuţiuni şi pe marginea unor evenimente politice interne şi internaţionale, comentând ştirile aflate de la posturile de radio occidentale”.

        Care dintre afirmaţii să fi atârnat cel mai greu în spusele scriitorului? Cea referitoare la lipsa libertăţii de exprimare, cea despre refuzul poetului de a colabora cu regimul şi a scrie la comandă şi pe teme date (impuse), ori cea despre ascultarea „posturilor de radio occidentale”? Greu de spus, dar, în orice caz, luate, împreună, toate aveau darul de a-i oferi anchetatorului plăcerea alcătuirii unui raport pe planul superiorilor, fiind totodată şi foarte bine „instrumentat” pentru viitorul complet de judecată.

        Că este aşa o dovedeşte şi interogatoriul din 3 septembrie 1958, desfăşurat între orele 17,10-22, în cadrul căruia întrebările îl vizează mai mult pe Barbu Slătineanu decât pe poet. Ceea ce dorise anchetatorul să „scoată” de la V. Voiculescu reuşise deja. Totuşi, o revenire asupra întâlnirilor acestuia cu persoanele ce vor forma „subiectul” altor dosare de anchetă nu strică. Scriitorul recunoaşte că este prieten cu Barbu Slătineanu din 1954, că şi-au făcut reciproc vizite („Cu ocazia vizitelor ce mi le-a făcut, eu i-am arătat acestuia pe lângă unele lucrări literare ca sonete şi poezii mistice…”; „.ne întruneam la interval de aproape o lună de zile, fie în camera lui Barbu Slătineanu, fie în biroul său, cu care ocazie puneam în discuţie lucrări literare şi istorice scrise de mine şi de Barbu Slătineanu. Eu am citit în cadrul acestor întruniri din sonetele ce le scrisesem oarecum şi poeziile mistice scrise de mine, iar Barbu Slătineanu a citit unele lucrări cu teme istorice… Pe marginea acestor materiale se purtau apoi discuţii, lucrările citite fiind apreciate de ceilalţi”), însă niciodată şi nicăieri nu rosteşte un cuvând măcar din care ar putea reieşi că el şi prietenul preocupat de studierea istoriei şi a ceramicii populare ar nutri în străfundurile gândurilor lor intenţia de a deveni vreodată pionii vreunui potenţial grup de „contrarevoluţionari”, dornici de schimbarea regimului de stat din România.

        Pe de altă parte V. Voiculescu mai recunoaşte că atât el cât şi Barbu Slătineanu şi ceilalţi prieteni sunt nemulţumiţi din cauza lipsei de accesibilitate la tipar. („în discuţiile ce le purtam ne manifestam convingerea că înainte de 23 august 1944 era mai bine, că astăzi nu era libertate, aşa cum era înainte, când noi puteam scrie, astăzi nefiind admise scrierile noastre”).

        Libertatea este un dat elementar al omului – poate cel mai preţios dintre toate, fiindcă el implică multe: informare fără limite, posibilitatea de exprimare a gândurilor şi ideilor, comunicarea între semeni etc., etc.

        Şi tot de libertate ţine şi schimbul nestingherit de idei, de păreri şi opinii. Iar cum acest din urmă lucru nu se mai putea desfăşura în anii totalitarismului (şi îndeosebi în anii l50-'60), decât în familie sau, în cel mai bun caz, în cadrul unor foarte mici grupuri de prieteni, nu e de mirare (ba apare chiar ca un fapt cât se poate de firesc) că acasă la Barbu Slătineanu, la Alexandru Mironescu, la Dinu Pillat sau la V. Voiculescu se făceau şi schimburi de impresii despre viaţa (culturală, social, politică) din imediata apropiere, dar şi despre cea din ţară, ori despre cea internaţională („. Cu ocazia acestor întruniri – declară V. Voiculescu la ultimul interogatoriu – noi purtam discuţii pe marginea unor evenimente politice interne şi internaţionale, la ordinea zilei. În discuţiile purtate privind evenimentele din Ungaria (subí, ns.), ne-am manifestat simpatia şi regretul că puterile occidentale n-au intervenit, apreciind din punctul nostru de vedere că aceasta ar fi dus la o schimbare a situaţiei politice”).

        Dar de la discuţiile despre un eveniment sau altul şi până la implicarea directă într-o „uneltire împotriva ordinei sociale” (temeiul legal al Mandatului de arestare a poetului) este o cale lungă, foarte lungă. Este foarte lungă pentru cel care are o judecată nepărtinitoare, logică şi de bun simţ. Nu însă şi pentru Securitatea anului 1958, care avea misiunea clară de a-l duce pe V. Voiculescu după gratii.

        Din acest punct drumul către deschiderea procesului penal era deschis. El se va desfăşura în dimineaţa zilei de 8 noiembrie 1958…

        *

        Astăzi, în anul 2008, când libertatea de expresie a devenit un bun al tuturor şi care nu mai poate fi nicicum şi de către nimeni incriminată şi pedepsită, pare de neînţeles şi în nici un caz de acceptat ca mai mulţi scriitori şi oameni cu precupări culturale care se întâlnesc în casa unuai sau altuia dintre ei spre a discuta creaţiile literare ale unui prieten şi coleg într-ale scrisului, ori spre a face schimburi de păreri despre climatul literar din ţară, sau despre unele evenimente internaţionale (puse sub embargou de posturile de radio din ţară, însă amplu mediatízate de cele dinafară) să fie anchetaţi, bătuţi, torturaţi psihic şi apoi trimişi pe băncile unor tribunale ce aveau sentinţele dinainte stabilite. Dar în acea vreme a delaţiunii şi omnipotenţei Securităţii aceste fapte se desfăşurau pe scară largă, naţională, în chipul cel mai firesc, fiindcă autorităţile nu dădeau nimănui socoteală pentru acţiunile de acest tip.

        Astăzi, când Internetul face posibilă legătura românilor cu oameni şi locuri din toată lumea în doar câteva secunde sau minute, fără nici un fel de obstrucţii, de nici un fel şi de la nimeni, pare de neînţeles – şi totuşi cât de adevărat şi trist era!

        — Ca intelectualii de talia celor amintiţi să fie izolaţi de fenomenul cultural, politic, social etc. Din lume, să li se însceneze tot felul de procese spre a fi marginalizaţi social, încarceraţi, iar opera de o viaţă să fie complet ignorată, dacă nu cumva chiar pusă la stâlpul infamiei.

        Aflaţi cu toţii în căutarea unor „oaze de sănătate literară, într-un pustiu al conştiinţei, presărat cu leşuri”, cum foarte plastic se exprima mai târziu Valeriu Anania, în vremuri în care – cum am văzut în paginile anterioare – viaţa literară era sufocată de texte proletcultiste, „realist-socialiste” (în fond subproducţii beletristice, mai degrabă „ilustrări” stângace şi fără valoare ale tezelor politice comuniste), deveneau, fără voia lor, personna non grata, deci nume incomode. Incomode prin neaderenţă la politica şi cultura oficiale, dar şi prin simpatia sinceră pe care oamenii cu bun simţ şi cât de cât instruiţi le-o purtau în mod tacit şi, desigur, „ilegal”.

        Suspeţi pentru autorităţile statului şi mai ales suspectaţi de către o anume instituţie a acestuia, Securitatea, ei trebuiau nu doar marginalizaţi, cum se făcuse până atunci, ci exterminaţi la modul propriu, ca persoane. Pentru tăvălugul comunismului, a-tot şi atoate biruitor în România asta nu mai constituia o problemă. Revoluţia din Ungaria era doar pretextul pe care să-l fluture în faţa şi în urechile occidentalilor…

        *

        Rugat să reconstituie câteva aspecte mai puţin cunoscute legate de detenţia scriitorului, Radu Voiculescu scria într-o epistolă adresată lui Alexandru Oproescu: „în momentul în care s-a confirmat deschiderea procesului penal, am convenit, Ionică şi cu mine, sfătuiţi de avocatul pe care l-am rugat să-I apere, să adunăm referinţe de la persoane marcante din viaţa noastră culturală, ca să le depunem pentru apărare la dosar. […]

        1. M-am dus împreună cu Ionică la Valeria Sadoveanu (maestrul era suferiiid în urma unui atac cerebral), ne-a primit foarte bine, şi când i-am spus că a fost arestat s-a mirat, mai ales că tata le citise. Ne-a spus că dacă maestrul Sadoveanu ar fi fost sănătos, acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla, ea şi D-na Velisar (nevasta lui Ionel Teodoreanu) nu găsiseră nimic compromiţător în scrieri. Am stat mult de vorbă, 2-3 ore, până când a venit maestrul de la plimbare, şi a rămas să o sunăm peste câteva zile. Când am sunat-o, mi-a răspuns că nu poate face nimic, fiindcă a fost informată că Voiculescu e vinovat. După aceasta am umblat singur pe la diverşi confraţi ai lui V. V.

        2. Am fost la Ion Marin Sadoveanu (Maniche, cum îi spunea tata). Era lungit pe o canapea, cu mâna la inimă şi mi-a spus că nu se simte bine, că are o criză de angină pectorală. Aşa că am plecat imediat, nemaiîncercând să discut nimic cu el.

        3. În altă zi am fost la Zaharia Stancu, la Teatrul Naţional (era director), m-a primit secretara lui care îl cunoştea bine pe tata, a plâns şi mi-a spus că Z. S. e ste foarte afectat, dar nu poate să mă primească şi să facă ceva13.

        Alte două încercări ale lui Radu Voiculescu sunt, de asemenea, sortite eşecului. Alfred Marful Sperber (scriitor de limbă germană (evreu pe care Voiculescu împreună cu Ion Pillat îl scoseseră dintr-un lagăr în timpul războiului) acceptă să-i dea o referinţă însă, la insistenţele lui Oscar Walter Cisek, aflat acolo, fiul poetului renunţă; Geo Bogza, la rându-i, acuză o posibilă contaminare de variolă şi o stare de sănătate precară şi, prin urmare, îl refuză.

        În fine, a şasea încercare – şi ultima, sortită şi ea eşecului – a fost făcută de către fiul scriitorului (aşa cum s-a priceput el) prin abordarea lui Mihai Beniuc, preşedintele Uniunii Scriitorilor.

        Asupra întâlnirii dintre mai-marele peste obştea condeierilor din România şi Radu Voiculescu merită să zăvobim ceva mai mult, întrucât convorbirea celor doi nu numai că este semnificativă, dar comportă şi un comentariu ceva mai larg.

        Este adevărat, scena s-a petrecut la mai mult de un an după ce scriitorul a fost condamnat şi consemnând-o acum ieşim cumva din „cronologia” faptelor, însă considerăm că aci îşi află mult mai bine locul decât la data consumării ei efective.

        Să-l ascultăm din nou pe Radu Voiculescu: „Acesta (este vorba despre Mihai Beniuc, n. n .), după ce i-am relatat de arestarea tatii, a cerut timp să se Informeze şi să revin peste câteva zile. Când am revenit, mi-a spus că nu poate face nimic, că nu stă în puterea Iui, dar nici nu a vrut să intervină. Atunci i-am răspuns: „Dar tata a făcut deja un an şi ceva de închisoare… Şi ar putea să-l elibereze, mai ales că la vârsta lui o condamnare la câţiva ani înseamnă condamnare la moarte„. Sau altceva: „în loc de închisoare, să-i dea o detenţie la o mănăstire, cu un pat, o masă, hârtie şi creion, căci tata se mulţumeşte cu puţin şi poate duce o viaţă austeră„. La care nu ştiu ce mi-a răspuns, dar m-a iritat şi atunci i-am spus: „Condamnarea lui Voiculescu înseamnă scoaterea lui din literatura română, şi chiar dacă subiectul este religios, totuşi limba lui reprezintă o valoare…„ Am continuat: „Şi Lenin ne învaţă să luăm de la burghezi ce este bun şi să aruncăm ce este rău„; atunci cred că i-am spus cu limba literară a tatii: „Şi dacă îl condamnaţi, veţi crea un hiatus în literatura română„. S-a enervat şi mi-a spus: „Eu nu l-am cunoscut bine pe Voiculescu şi de câte ori l-am solicitat nu a vrut să colaboreze, încercaţi la confraţii lui care l-au cunoscut mai bine…„. Şi cu asta discuţia s-a terminat. A treia oară când m-am dus la el nu a vrut să mă mai primească”14.

        Contrariaţi de atitudinea întrucâtva nefirească a lui Mihai Beniuc (în fond nu trebuia să-l fi cunoscut foarte bine, ca om, pe V. Voiculescu pentru a interveni în favoarea lui, doar poetul era o personalitate marcantă a literelor române) am căutat numaidecât să-i parcurgem volumul de memorii, Sub patru dictaturi, spre a vedea dacă şi în amintirile celui care a scris Cântece de pierzanie întâlnirea cu Radu Voiculescu (şi, prin urmare, arestarea lui V. Voiculescu) a lăsat vreo urmă.

        Şi iată ce ne-a fost dat să citim: „Mi-a părut foarte rău când mi s-a adus la cunoştinţă cazul asemănător (cu al lui Aurel Martin, arestat şi el, n. n .) al lui Vasile Voiculescu, cu care n-am avut niciodată relaţii deosebite, că şi el a fost arestat. N-am putut să fac nimic, pentru că nu mi s-au dat informaţii în această privinţă. Băiatul lui a fost la mine acasă în vizită, l-am întrebat dacă el ştie ceva – fireşte că nici el nu ştia nimic – şi părerea mea este că nimeni n-a ştiut nimic şi aproape aş înclina să cred că nu va şti nimic, cum n-a ştiut nici Voiculescu când a murit”15.

        Astăzi, după cincizeci de ani de la evenimente se presupune că am ajuns la detaşarea istorică necesară pentru a putea judeca lucrurile în adevărata lor lumină, fără prejudecăţi şi fără sentimentalism, cu atât mai mult cu cât şi opera şi viaţa celor despre care este vorba s-au încheiat demult şi definitiv.

        Se cuvine, deci, unele nuanţări. Este cu totul inexplicabil cum nici Mihail Sadoveanu şi nici celălalt Sadoveanu, Ion Marin, scriitori cu un solid statut social, aflaţi în graţiile regimului, n-au făcut măcar o tentativă de a-l ajuta pe confratele lor. Aceeaşi nedumerire ne-o stârneşte şi atitudinea celorlalţi doi mari scriitori care ar fi putut întreprinde ceva în acest sens şi n-au făcut-o: Zaharia Stancu şi Geo Bogza.

        De ce n-au făcut nimic? Să fi fost frica? Să fi fost laşitatea? Să fi fost neputinţa lor în faţa omniprezenţei şi puternicei Securităţi? Greu de dat un răspuns…

        Oricare ar fi, însă, adevărul – pe care poate nu-l vom afla niciodată – este dureros să constatăm lipsa celei mai elementare solidarităţi de breaslă la nişte scriitori cu o carte de vizită dintre cele mai impresionante. Trist, dar adevărat…

        În ce-l priveşte pe Mihai Beniuc credem că se impune a-l judeca mult mai aspru decât pe ceilalţi.

        Citite acum şi aici, cele două mărturii (una a lui Radu Voiculescu, cealaltă a lui Beniuc) ne conduc, fără ezitare, către câteva concluzii ce cu greu (şi cu ce argumente?) mai pot fi schimbare.

        Întâi, afirmaţia „N-am putut să fac nimic, pentru că nu mi s-au dat informaţii în această privinţă” nu stă în picioare. Vizitându-l pe Beniuc, Radu Voiculescu i-a relatat, suntem siguri, pe larg faptele şi (cu atât mai mult cu cât poetul Sonetelor fusese deja condamnat şi exista un dosar al procesului, cunoscut de către avocat şi descris şi lui Radu Voiculescu). Cine să-i fi dat informaţii „în această privinţă” lui Mihai Beniuc? Cum poate acesta să afirme despre fiul lui V. Voiculescu „fireşte că nici el nu ştia nimic”, de vreme ce de către Radu Voiculescu ştia foarte exact ce acuzaţii îi fuseseră aduse scriitorului şi ce sentinţă se pronunţase la tribunal? Apoi, cum poate fi atât de sigur Beniuc că „nimeni n-a ştiut nimic şi aş înclina să cred că nu va şti nimic, cum n-a ştiut nici Voiculescu când a murit”?

        Desigur, n-a ştiut el, ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor, preocupat, cum se ştie, mai mult de propria-i persoană, de protocoalele de la care n-a lipsit niciodată şi de umplerea librăriilor cu zeci de volume din creaţia personală, dar ceilalţi scriitori, intelectualii subţiri – din mai vechile generaţii, dar şi din cele mai noi, dornice să cunoască valoarea tradiţiei literare îmbogăţită şi de către unii autori încă în viaţă: Blaga, Arghezi, Bacovia ş. a . – nu se poate să nu fi ştiut că V. Voiculescu a fost aruncat după gratii.

        Explicaţia refuzului său stă mai degrabă în altă parte: în situarea lui Beniuc şi a lui V. Voiculescu de o parte şi de alta a baricadei, pe poziţii diametral opuse în raport cu ideologia „de partid şi de stat”, căreia cel dintâi i se supusese până la identificare cu propriile-i idealuri, iar cel de al doilea o refuzase din start.

        „. Şi de câte ori l-am solicitat nu a vrut să colaboreze” i-a răspuns Beniuc lui Radu Voiculescu şi aci trebuie să cătăm motivaţia adevărată a refuzului, chiar mai înainte de a ne gândi la iminenta judecată a istoriei literare, singura care îl aşează pe fiecare scriitor la locul meritat. Fireşte, luând în calcul în primul şi-n primul rând valoarea operei fiecăruia şi-abja mai apoi circumstanţele (istorice, sociale, politice etc.) în care s-a consumat biografia autorului…

        *

        Aşadar, în 8 noiembrie 1958, „cauza” în speţă este judecată de „Tribunalul militar al Regiunii a Il-a militare”, de către un „Colegiu de fond” alcătuit din: Locotenent colonel de justiţie Hirsch Emil (preşedinte), căpitan de justiţie Munteanu Fănică şi locotenent colonel Bob Horaţiu (judecători), maior Ţepordei Petre şi maior Bălţatu Nicolae (asesori populari), căpitan de justiţie Răsuceanu Mihail (procuror militar) şi Pârvan Gheorghe (secretar de şedinţă).

        Deşi în mod firesc la şedinţa de judecată prezenţa rudelor acuzatului V. Voiculescu, a prietenilor şi a tuturor celor interesaţi n-ar fi trebuit să întâmpine nici un fel de dificultate (doar era un proces public), instanţa de judecată n-a admis nimănui accesul în sală.

        „Aţi asistat la desfăşurarea procesului intentat lui V. Voiculescu?” îl întreba Nicolae Florescu, în 1993, pe fiul acestuia, pe Radu Voiculescu. Iar el, în condiţiile în care libertatea expresiei cuvântului era, după 1989, un bun câştigat pentru toţii românii, îi răspundea: „în ziua procesului, deşi instanţa menţionează că a avut loc o şedinţă publică, toate dezbaterile s-au judecat în fond cu uşile închise. După ce am fost identificaţi cu Buletinul de identitate şi trecuţi într-un registru ca prezenţi, am fost lăsaţi să intrăm în sala de şedinţe. Instanţa a făcut apelul martorilor apoi – după deliberare – a cerut evacuarea sălii invocând „securitatea statului„. Vă daţi seama că în asemenea condiţii apărarea a fost formală, ca şi „probele„ adunate la dosar… Am aflat mai târziu, de la alţi inculpaţi, că în ultimul cuvânt dat condamnatului, tata a spus că îl aruncă în întuneric pentru totdeauna şi a cerut, în conformitate cu legea, să nu se confişte şi unealta condamnatului. Fiind scriitor a considerat cărţile şi manuscrisele unealta lui. Cine, însă, să asculte de glasul unui „duşman al poporului?”16

        Că era vorba de un proces bine şi abil regizat nu mai există azi (cum n-a existat nici la data desfăşurării lui) nici o îndoială.

        Se ştiau mobilurile înscenării, se cunoşteau acuzaţiile şi tot la fel de bine fusese stabilită şi pedeapsa ce avea să fie dată inculpatului, una exemplară, spre a folosi drept pildă şi eventualilor, virtualilor „emuli” ai ideilor şi atitudinii scriitorului.

        Şi aşa avea să se şi întâmple.

        Rechizitoriul citit cu voce gravă şi rece de către procuror nu făcea altceva decât să reia ideile obsesive ale anchetatorului, desigur cu accent tocmai pe acele imaginare culpe pentru care Codul Penal şi Codul Justiţiei Militare nu admit interpretări şi marje de mişcare avocaţilor. Fiindcă, până la urmă, care avocat de atunci ar fi avut curajul să înfrunte argumentele unui procuror ce îşi începea rechizitoriul cu fraza: „Susnumitul este cunoscut ca element duşmănos al clasei muncitoare din U. R. S. S. p rin scrierile sale din perioada celui de al doilea război mondial, în versurile sale elogiind războiul criminal dus împotriva U. R. S. S.”?

        Prin urmare poetul nostru nu era doar un simplu ins „periculos” pentru ţara lui, ci şi pentru „clasa muncitoare din U. R. S. S.” ceea ce complica lucrurile, doar aci aveam a face, după opinia acuzatorilor, cu un pericol la scară universală… Aducând în a doua frază acuzele mai pe la noi, pe teren naţional adică, acelaşi procuror face o precizare ce justifică judecarea după legile ţării de origine a învinuitului: „După 23 august, Voiculescu Vasile scrie o seamă de poezii pe teme mistice, care au un caracter duşmănos, ostile faţă de regimul democrat-popular din R. P. R.”.

        Şi în legătură cu această remarcă a procurorului se cuvine un mic comentariu: cele două afirmaţii se cam bat cap în cap. Misticismul nu are cum să fie duşmănos, îndeosebi cu un regim politic.

        În genere, cum bine se ştie (şi aci e vorba de un adevăr elementar!) o doctrină mistică şi îndeosebi cea creştină propagă prin ideile ei bunătatea, filantropia, prietenia, întrajutorarea etc.

        Dintre oameni, necum duşmănia faţă de semeni şi cu atât mai puţin faţă de un regim politic căruia îi place să se autodefinească la tot pasul „democrat-popular”.

        În fine, în cel de al treilea paragraf procurorul pare a face – totuşi!

        — O concesie. El afirmă că „învinuitul V. Voiculescu” a fost atras, prin urmare nu a ajuns de bunăvoie şi nesilit de nimeni, de Teodorescu Alexandru şi de Mironescu Alexandru. Evident, cei doi erau capii unui „grup contrarevoluţionar”, în cadrul căruia, chiar dacă nu se unelteşte la modul pragmatic, prin planuri de viitor, bine ticluite, totuşi se discută şi se exprimă „dorinţa răsturnării acestui regim democrat-popular”.

        Vina e dintre cele mai mari, chiar dacă opiniile membrilor grupului (sau cel puţin a unei părţi a lui, a celor care scriu) vizează nemulţumirea că scriitorii cu alte viziuni decât cele oficiale nu-şi pot publica propriile creaţii…

        Când se doreşte cu orice chip culpabilizarea şi pedepsirea cuiva se poate recurge cu uşurinţă la incriminarea unor puncte de vedere, la înscrierea lor într-un context mai larg şi la conotaţii politice cu semnificaţii generale, deci de interes social. Şi cum individualul ce afectează, direct ori implicit, socialul intră, cum spun juriştii, sub incidenţa Codului Penal şi al altor legi ale ţării, de aci şi până la a-l arunca pe cineva după gratii nu mai rămâne decât o şchioapă. Adică şchioapa ce desparte două articole de Cod Penal, articole care, prin alăturare, pot spori numaidecât osânda. Ceea ce s-a şi întâmplat în ziua de 8 noiembrie 1958…

        Sentinţa nr. 125 din acea zi17, care îl vizează pe V. Voiculescu, argumentează încadrarea juridică prin „spusele” rechizitoriului, la care se adaugă „discuţiile pe marginea situaţiei internaţionale”, aşa cum reiese ea din ştirile transmise de „posturile de radio imperialiste”, precum şi exprimarea opiniei că în România nu există libertate. Se subliniază că poetul a recunoscut că a scris şi a citit în grupul lui de prieteni poezii mistico-religioase, dar nu şi că ar fi purtat discuţii duşmănoase la adresa regimului.

        Concluzia cu care se încheie amintita sentinţă este categorică şi totodată foarte dură: „Faţă de recunoaşterile integrale ale inculpatului făcute cu ocazia anchetei penale, coroborate cu declaraţiile celorlalţi coinculpaţi, precum şi cu materialele corp delict aflate la dosar – voi. III – Tribunalul reţine ca dovedit în sarcina sa faptele comise.

        Făcând aplicaţiunea art. 209 pct. 2 lit b, al. Ultim c. p ., art. 58, pct. 25 C. P., art. 31 C. P., art. 292 c. j . m., art. 25 pct. 6 c. p ., art. 304 şi 463 c. j . m. c ondamnă pe:

        Voiculescu Vasile la 5 (cinci) ani temniţă grea şi 5 (cinci) ani degradare civilă. Se dispune confiscarea totală a averii personale. Comută detenţia de la 5 august 1958 şi-l obligă la 300 (trei sute) lei cheltuieli de judecată”.

        Să deschidem acum Codul Penal, funcţionând din 1948, şi să citim ce stipulează: „ART. 209.

        — Constituie delictul de uneltire contra ordinei sociale şi se pedepseşte cu închisoare corecţională:

        I.… [.]

        II. De la 3 la 7 ani, amendă de la 2000 la 20.000 lei şi interdicţie corecţională de la 3 la 5 ani: a) faptul de a face propagandă pentru răsturnarea în mod violent a ordinei sociale existente în Stat; b) faptul de a constitui sau organiza asociaţii secrete cu scopul arătat la alineatul precedent, fie că au ori nu caracter internaţional”; (Sublinierile noasre, F. P.)

        Judecând după această prevedere pedeapsa nu numai că este aspră, dar aruncă şi o lumină foarte proastă asupra vinovatului. În cazul lui V. Voiculescu este de domeniul evidenţei că s-a forţat nota.

        Nu e nevoie să ai o pregătire juridică şi nici experienţă în domeniu pentru a constata cu surprindere că nişte întâlniri bazate exclusiv pe afinităţi intelectuale, cu scopuri fie de iniţiere în tainele teologiei (cum a fost cazul grupului spiritual de la Antim, aşa cum am arătat mai înainte), fie pentru schimbarea unor opinii literare (şi numai în subsidiar şi comentarea unor evenimente politice internaţionale, cum, de asemenea am reliefat nu cu multe pagini în urmă) au fost identificate cu fapte şi acţiuni politice, denaturânduli-se conţinutul şi forma spre a fi apoi cu uşurinţă circumscrise Codului Penal şi sancţionate ca atare.

        Dar acest prim punct al sentinţei de condamnare mai poate fi privit şi din alt unghi – unul care lasă să se întrevadă că, probabil, însuşi completul de judecată (sau, în orice caz o parte din membrii lui) a avut pe undeva conştiinţa că e folosit ca o simplă unealtă de punere în aplicare a unor decizii şi ordine date de alţii, de mai sus. Căci se nasc cel puţin două întrebări. Dacă respectivul „colegiu de fond” care a emis Sentinţa era convins că V. Voiculescu e vinovat, atunci de ce nu i-a dat maximum de pedeapsă, adică 7 ani de închisoare corecţională, 20.000 lei amendă şi interdicţie corecţională?

        Şi invers (ceea ce nu-i valabil decât în plan teoretic, ca o ipoteză de discuţie, fiindcă în fapt, date fiind împrejurările n-ar fi fost nicidecum posibil): Dacă respectivul „colegiu de fond” era convins că V. Voiculescu e complet nevinovat (sau, oricum, foarte puţin vinovat) atunci de ce nu 1-a condamnat la minimum, adică la 3 ani închisoare corecţională, amendă de 2000 lei şi interdicţie corecţională de 3 ani?

        Supunând analizei toate datele problemei, cunoscând conjunctura şi contextul politic în care a avut loc procesul lui V. Voiculescu, credem că la ambele întrebări se poate da un singur răspuns: însuşi juriul, aflat între presiunea politică de sus, pe de o parte şi fragilitate dovezilor de la dosar pe de alta (şi poate că nu în ultimul rând făcându-şi un proces de conştiinţă şi dorind să găsească o ieşire – care nu era deloc uşoară atunci) a optat pentru un compromis, concretizat în încadrarea amintită.

        Să analizăm, însă, pe scurt – în continuare – încadrarea juridică din sentinţă.

        Deci, următorul articol la care face trimitere documentul este cel cu nr. 58, punctul 25 (probabil este vorba de o eroare, poate de dactilografíe, în realitate fiind vorba de punctele 2-5 şi nu 25, deoarece articolul respectiv nu are decât cinci puncte.

        Ne referim aci la capitolul V din Codul Penal, intitulat „Pedepse privative de drepturi” şi în prima secţiune (cea care ne interesează) precizează în ce constă „Degradarea civică”.

        Iată cum sună Articolul 58, cu cele două puncte menţionate în sentinţă: „Degradarea civică consistă în: l. (-);

        — Pierderea dreptului de a fi alegător şi eligibil, şi în general a tuturor drepturilor politice şi a drepturilor de a purta decoraţiuni, medalii sau titluri onorifice distinctive, de a primi pensiune de la stat, judeţ sau comună;

        — Incapacitatea de a fi numit asesor sau procuror popular sau expert, precum şi incapacitatea de a fi martor în acte autentice;

        — Incapacitatea de a face parte din vreun consiliu de familie, de a fi tutor, curator sau consilier judiciar;

        — Pierderea dreptului de a ţine o şcoală sau de a fi folosit în vreun institut publica sau privat, ca: profesor, institutor, învăţător sau supraveghetor”.

        Se poate spune că toate aceste forme concrete de „degradare civică” nu-l putea afecta pe V. Voiculescu decât cel mult în plan moral-cetăţenesc, fiindcă:

        — „dreptul de a fi alegător” şi pierderea „tututor drepturilor politice” îi erau total indiferente, el fiind şi până atunci străin de politică. Decoraţiile, medaliile şi titlurile onorifice nu-l interesau de fel şi oricum nu i-ar fi fost conferite de autorităţile comuniste, care îi cunoşteau foarte bine convingerile. Pierderea pensiei era, cu adevărat, cea mai gravă măsură. Şi dacă ne gândim bine, în situaţia în cate V. Voiculescu era, la acea dată, pensionar (şi nu pentru activităţi cu caracter politic, ci pentru o activitate fără conotaţii politice – aceea de medic), pedeapsa ne apare astăzi ca absurdă.

        — Scriitorul iese din discuţie, nefiind de profesie jurist, iar posibilitatea de a fi fost în viitor „martor în acte autentice” pare puţin plauzibilă.

        — Prevederea nu-l vizează direct.

        — Neavând nici o profesie legată de educaţie şi învăţământ, nici această prevedere din Codul Penal nu-l afecta pe V. Voiculescu. Ea ne apare pusă aci mai degrabă din dorinţa judecătorilor de a da o mai mare „greutate” încadrării din sentinţă.

        Şi în ce priveşte articolul 31 din Codul Penal, trebuie făcută o remarcă încă din capul locului. Ea se referă la aspectul umanitar al legii, căci juriştii au avut în vedere aspectul „educativ” al pedepselor şi nu lichidarea fizică a condamnaţilor – măcar în aparenţă: „Munca silnică pe viaţă sau pe timp mărginit nu se aplică aceluia care, la pronunţarea hotărârii de condamnare a împlinit vârsta de 60 de ani, nici acelui care, din cauza stării lui de debilitate, n-ar putea suporta greutatea pedepsei. În aceste cazuri, în locul acelor pedepse, se aplică infractorului pedeapsa temniţei grele, pentru durata care ar fi trebuit condamnat, dacă s-ar fi aplicat munca silnică. Această dispoziţiune se aplică şi condamnatului care în timpul executării pedepsei a împlinit vârsta de 60 ani”.

        Comentariile devin în acest caz de prisos. V. Voiculescu avea, la data aretării, nici mai mult nici mai puţin decât şaptezeci şi patru de ani, deci prevederea cu pricina era, în ce-l privea, cât se poate de potrivită şi în afara oricărei discuţii sau interpretări juridice…

        În fine, articolul 25, se referă la o serie de „Pedepse complimentare” ce se puteau da inculpaţilor prin sentinţa penală. Punctul 6, aplicat lui V. Voiculescu, explică în detaliu în ce consta respectiva pedeapsă: „Confiscarea în folosul statului a averilor în cazurile de înaltă trădare şi delapidare de bani publici.

        Bunurile confiscate rămân grevate de datoriile făcute anterior deschiderii acţiunii penale.

        Confiscarea bunurilor nu se va putea face decât după lichidarea datoriilor existente la data arătată mai sus.

        Instanţa va putea atribui o parte din bunurile confiscate, persoanelor cărora condamnatul le datora alimente, conform codului civil”.

        Prin urmare, nefiind vorba de „delapidare de bani publici”, V. Voiculescu este acuzat, potrivit articolului citat, de „înaltă trădare” – ceea ce, trebuie să recunoaştem, este straniu şi absurd.

        Este straniu, absurd şi de domeniul incredibilului pentru noi, cei de azi, nu însă şi pentru autorităţile juridice de acum cincizeci de ani.

        În continuare vom încerca să zăbovim o clipă asupra „averii” lui V. Voiculescu la data arestării lui.

        Deşi până la pensionare scriitorul muncise din greu – şi ca medic şi ca scriitor – şi ajunsese la o stare materială relativ bună, nu se poate afirma că a agonisit o avere.

        E adevărat, în trecut câştigase destul de bine, la un anumit moment era unul din medicii curţii regale, însă tot ce câştiga se cheltuia aproape imediat pentru binele familiei. Fiindcă orice s-ar spune, nu era uşor să întreţii o casă în care trăiau şase persoane (surorile scriitorului – fară venituri, cei doi copii – care aduceau şi ei în casă ceva sume, derizorii) şi pe deasupra să fii nevoit să mai expediezi şi la Paris nişte bani pentru a-ţi ajuta soţia aflată la tratament medical şi două fiice plecate la studii. În aceste condiţii rămâne aproape o enigmă cum de mai avea V. Voiculescu bani şi pentru a-şi cumpăra cărţi, ştiut fiind că el, ca „medic fără arginţi” (adică mai degrabă un samaritean ce oferea consultaţii gratuite şi uneori chiar reţete pe care le achita din propriile-i fonduri) nu avea, practic, nici un venit suplimentar pe lângă salariul cuvenit legal şi, atunci ca şi azi, neîndestulător.

        Şi totuşi, de-a lungul anilor scriitorul reuşise să-şi alcătuiască o bibliotecă impresionantă. Impresionantă atât prin numărul de volume, cât şi – mai ales!

        — Prin calitatea cărţilor ce o compuneau.

        „Ce fel de bibliotecă avea V. Voiculescu”? Îl întreba Nicolae Florescu, prin 1993, pe Radu Voiculescu. Iar acesta răspundea: „Una de peste şase mii de volme, aproape din toate domeniile spiritului – beletristică, monografii, cărţi de istorie, vieţi romanţate ale scriitorilor şi oamenilor celebri, reproduceri de artă, cărţi de medicină, filosofie şi altele. Majoritatea, în limba franceză. Ţin minte dintre cele în limba engleză doar Cărăbuşul de aur, nuvelele lui Edgar Alan Poe. În biblioteca lui se găseau aproape tot André Gide, George Duhamel, D. Merejkovsky, Maurice Maeterlink, Eduard Schuré. Din filosofia indiană reţin Kama Suthra, Reja Yoga, Hata Yoga. De asemenea, îmi amintesc de o carte arabă, tradusă în franceză, un fel de Ars amandi, cu diferite formule afrodisiace. Şi alături de Kabala lui Eliphas Levy avea într-un raft un eseu al lui F. Dostoievski – tot în limba franceză – o exegeză asupra oficierii slujbei religioase ortodoxe (Eucharistia în altar…). Biblioteca şi-o formase prin frecventarea anticariatelor de la Vama Poştei, unde Iorga şi el erau printre cei mai cunoscuţi clienţi”18.

        Am mai spus-o şi în alt loc: atunci când aparţin membrilor din familia unui scriitor, amintirile acestora despre personalitatea literară cu care se înrudesc trebuie privite cu oarecari rezerve, fiindcă mai întotdeauna pot conţine, intrisec, o mare doză de subiectivitate. Din acest motiv, este poate binevenit să alăturăm mărturiei de mai sus încă două, provenind din cercul unor vizitatori ai casei V. Voiculescu.

        Pe cea dintâi am descoperit-o în cartea Eterna întoarcere, de Cornelia Pillât: „Suiam scările casei cu demisol şi parter şi trecând pe lângă două bătrâne, surorile doctorului, care ieşiseră ca două ţărănci, duminica la portiţă. Odaia sa mare, mi se părea că este o peşteră, poate pentru că lumina se strecura pe o singură fereastră îngustă. Rafturi dese, ticsite cu cărţi cu vechi coperţi, căptuşeau, prăfuit, camera. În jurul unui birou în stil Biedermeyer, interpretat rustic, se aflau foteluri în piele cenuşie, iar de-a lungul pereţilor dinspre fereastră era o canapea fără vârstă”19.

        A doua mărturie aparţine lui Valeriu Anania. „Voiculescu – notează el – trăia simplu, foarte simplu, în casa lui din care îşi păstrase o singură odaie, înghesuit între cărţi, multe şi foarte felurite, îndesate în rafturi pe câte două şi trei rânduri, de jos până-n tavan, într-o aparentă neorânduială. La vârsta lui, când atâţia intelectuali sunt dezabuzaţi de lectură, el citea zilnic şi era gata să-ţi vorbească despre pagina cea mai nouă”20.

        Aşadar, „averea” pe care o deţinea V. Voiculescu atunci când a fost arestat era această bogată, variată şi preţioasă bibliotecă de tip, i-am zice, enciclopedic, alcătuită cu trudă şi migală pe parcursul a foarte mulţi ani, probabil şi cu eforturi financiare deloc neglijabile. A-i confisca unui om o astfel de avere echivalează cu o mutilare iremediabilă pentru toată viaţa. Altfel spus, înseamnă a-l lipsi de o parte esenţială a sufletului şi spiritului său căci, nu este nici o îndoială, între scriitorul V. Voiculescu şi cărţile lui („.pe unele pe păstrez pentru o pagină, pe altele pentru o amintire, iar pe multe, poate, pentru că sunt ale colegilor mei de breaslă. Au autografe, dedicaţii, păreri…” îi mărturisea el într-o vreme lui Virgil Carianopol doar despre unele volume21, fără a mai vorbi despre clasicii literaturii universale şi despre scriitorii români trecuţi în eternitate), la ceas de taină se înfiripau dialoguri neştiute şi neauzite de ceilalţi, dar prin care fiinţa poetului trăia plenitudinea unor mari câştiguri de gând şi de inimă.

        Dura lex sed lex! Articolul 25 din Codul Penal nu permitea concesii. Dacă biblioteca era cea mai de preţ avere a inculpatului, atunci ea trebuia neapărat confiscată.

        Şi aşa s-a şi întâmplat. La numai câteva zile după arestarea scriitorului agenţii Securităţii „au venit cu nişte camioane şi au încărcat tot: cărţi, tablouri, icoane, chiar şi mobilele de bibliotecă”22.

        Nu putem trece cu vederea – şi cu acest prilej – excesul de zel al organelor Securităţii. Căci dacă sigilarea camerei scriitorului concomitent cu arestarea lui se justifica, ridicarea mobilelor şi a cărţilor la doar câteva zile după arestare (când, cel puţin prezumţia de nevinovăţie ar fi trebuit să existe) nu se justifica – cel puţin teoretic. Însă, practic, anchetatorul penal care semnase mandatul de arestare era pe deplin conştient că verdictul tribunalului va cere şi confiscarea averii inculpatului, deci elimina din start atât prezumţia de nevinovăţie cât şi posibilitatea de a face o eroare.

        Ce avea să se întâmple cu mobila, dar mai ales cu biblioteca lui V. Voiculescu, încăpute pe mâna Securităţii? Ne-a spus-o, după mulţi ani de la petrecerea faptelor, Radu Voiculescu: „Foarte puţine cărţi au fost recuperate de fratele meu Ionică, după reconsiderarea tatei, de la Biblioteca Academiei. Cele mai multe însă s-au pierdut, fiind depozitate neadecvat, în locuri improprii conservării cărţilor”.

        Însăşi camera-birou a scriitorului a primit alte destinaţii, iar dacă atunci când, înaintea pronunţării sentinţei, i s-a cerut să rostească un „ultim cuvânt” el a rugat instanţa să-i lase „unealta de lucru”, adică posibilitatea de a scrie şi de a citi şi după gratii, fiind refuzat, gândul 1-a purtat şi la miile lui de cărţi. După patru ani de detenţie, la întoarcerea acasă nerăbdarea de a-şi reîntâlni partenerii de dialoguri tainice, tăcuţi şi aşteptând, înghesuiţi, pe rafturi a fost şi mai mare:„…Tata ne-a întrebat: „Unde e biblioteca mea?„ în biroul lui băgaseră chiariaşi. „A, de-acum pot să mor!„ – a spus el atunci când a aflat că fusese confiscată. Aşa de mare a fost durerea lui” (Gabriela Defour)24.

        Fără a dori să disculpăm pe cineva ori să dăm vina, cum se întâmplă câteodată, doar pe vremurile în care a avut loc procesul lui V. Voiculescu, încercând deci să păstrăm dreaptă cumpăna judecăţilor, ne simţim datori să mai consemnăm încă o mărturie care ni se pare edificatoare: „Mi s-a spus, la puţin timp după procesul lui V. Voiculescu, că preşedintele completului de judecată, Emil Hirsch, a intenţionat să-l achite, lucru ce nu s-a putut însă, hotărârea de condamnare fiind dată de fapt de Securitate. Deţin această informaţie de la o oarecare doamnă Bogdan, care o cunoştea pe soţia judecătorului. Mult mai târziu acest fapt mi-a fost confirmat în mod independent de către un medic militar, Beneş Solomon, carea fost asesor popular împreună cu Hirsch în alte procese. Hirsch i-a mărturisit că a intenţionat să-l achite pe V. Voiculescu, dar nu a reuşit din cauza Securităţii. Când Voiculescu s-a înapoiat din închisoare, printre puţinele lucruri pe care mi le-a mărturisit a fost şi acela că referentul literar al operei sale pentru dosarul de Securitate a fost scriitorul Radu Boureanu”25.

        Să fi fost acesta adevărul? Sau, poate, mustrat de conţtiinţă pentru evidenta înscenare judiciară în care îi revenea un rol atât de ingrat, 1-a făcut pe Hirsch să arunce întreaga vină pe Securitate?

        Iată o întrebare la care nu vom afla, desigur, niciodată un răspund de care să fim siguri că exprimă întru totul adevărul…

        *

        Condamnat la „temniţă grea” pe o perioadă de cinci ani, V. Voiculescu a cunoscut în chip nemijlocit, vreme de patru ani, rigorile şi asprimea vieţii de închisoare. Este suficient să aruncăm, mai înainte de toate, o privire peste Codul Penal (unde, în Capitolul III. Pedepse privative de libertate şi regimul lor, la Secţiunea I. Pedepse de drept comun avem imaginea sintetică exactă a ceea ce înseamnă „temniţă grea”) spre a ne face o idee despre locul în care a fost aruncat V. Voiculescu după ce înscenarea judiciară a fost finalizată cu sentinţa dată în 8 noiembrie 1958. În paragraful 2 – „temniţă grea”, în dreptul articolului 32 citim, între altele: „Pedeapsa temniţei grele se execută în penitenciare anume destinate pentru aceasta.

        Condamnatul la temniţă grea va fi închis la începutul executării pedepsei în celulă individuală, unde va fi ţinut separat, ziua şi noaptea, timp de 8 luni, dacă pedeapsa sa este de la 3 la 7 ani, şi de un an dacă pedeapsa sa este de la 7 la 20 ani.

        După expirarea termenului de mai sus, el va fi supus în timpul zilei la munca în comun, sub regimul tăcerii, în interiorul penitenciarului, iar în timpul nopţii la separatiunea celulară.

        [.]

        Condamnatul la temniţa grea execută, în interiorul penitenciarului, muncă cu caracter industrial, potrivită aptitudinilor sale, conform regulamentului penitenciarului, iar în afară de penitenciar lucrări de utilitate publică.

        Cel obligat la separaţiune celulară execută în celulă munca impusă de direcţiune”.

        Despre detenţia lui V. Voiculescu avem doar câteva, dar grăitoare mărturii. Se ştie că scriitorul a vorbit foarte puţin familiei despre anii petrecuţi în închisoare. Întâmplarea a făcut, însă, ca după mai multă vreme scursă de la acea perioadă şi de la moartea scriitorului, să fie făcute publice mărturisirile unor martori oculari, foşti deţinuţi ale căror drumuri şi destine s-au interferat în anumite momente cu destinul lui V. Voiculescu. Deşi trebuie privite cu unele rezerve, mărturiile merită, totuşi, să fie luate în seamă – fie şi pentru informaţiile generale privind atmosfera de penitenciar şi tensiunea psihică la care erau supuşi, zi de zi, cei încarceraţi, ori care urmau să fie transportaţi de la o închisoare la alta în anii aceia.

        Astfel, un anume Aristide Dobre din Breaza, condamnat şi el tot potrivit faimosului articol 209 din Codul Penal, îşi amintea în ce împrejurări 1-a cunoscut pe V. Voiculescu: „După arestare, am fost ţinut timp de un an la penitenciarul din Ploieşti. Cred că era pe 11 sau 12 februarie 1959, când am fost scos într-o noapte, împreună cu alţi deţinuţi, în curtea închisorii. Ne-au împărţit în două grupe: sub 15 ani şi peste. Celor care aveau peste 15 ani ne-au pus lanţuri la mâini şi la picioare, după care ne-au dus la gară. Ne-au înghesuit într-un vagon care venea de la Bucureşti, deja plin cu deţinuţi. În vagonul tixit de trupuri, abia dac-am putut găsi un loc pe jos. Acolo, printre deţinuţii care veneau de la Bucureşti, m-a impresionat figura de Crist a unui om mai vârstnic, cu care am intrat în vorbă. Stătea pe banchetă şi văzându-mă atât de chinuit, mi-a oferit locul lui. Ne-am împrietenit, în cele două zile şi jumătate, cât a durat drumul până la Aiud. Aveam să aflu mai târziu că omul acela, ţ) lin de blândeţe şi bunătate, era marele scriitor Vasile Voiculescu'„6. După ce descrie infernul călătoriei în vagonul plin de trupuri, acelaşi fost deţinut se opreşte asupra momentului în care trenul a ajuns la Aiud, la capătul drumului: „Eram împinşi din tren şi cădeam ca sacii lângă linia ferată. A căzut şi poetul Voiculescu, dar peste un altul, aşa că s-a mai atenuat şocul loviturii. Ajunşi, în sfârşit, pe coridorul de intrare în penitenciarul Aiud, ţin minte că un preot şi Vasile Voiculescu şi-au făcut cruce, mulţumind lui Dumnezeu că am scăpat cu viaţă. Văzându-i, un caraliu 1-a pălmuit pe preot, iar pe Voiculescu 1-a înjurat, învinuindu-i pe amândoi: „Vă rugaţi lui Dumnezeu să murim noi?!”27

        Ceea ce îşi aminteşte Aristide Dobre nu oferă motive să fie pus sub semnul îndoielii. Numai că faptele relatate trebuie să se fi petrecut la o altă dată (probabil la începutul lunii decembrie 1959) de vreme ce pe 21 noiembrie, acelaşi an, scriitorul semna depoziţia lui ca martor în procesul lotului alcătuit din Constantin (Dinu)

        Pillat, Constantin Noica, N. Steinhardt, Al. Paleologu, Arşavir

        Acterian, Sergiu Al.

        — George, Al. O. Teodoreanu şi alţii şi se mai afla încă în Bucureşti, la Jilava.

        În privinţa condiţiilor de detenţie din primele luni nu ne putem hazarda să facem nici o afirmaţie. În cele opt luni de singurătate, izolat în celula lui (cum prevedea Codul Penal), V. Voiculescu va fi trăit drama şi spaima de necunoscut ce i se profila în viitorul imediat, dar şi îngrijorarea legitimă de a nu şti ce se întâmplă în urma lui: cu familia, cu scrierile confiscate de Securitate, manuscrisele care n-au apucat să vadă lumina tiparului, cu propria-i operă acum pusă la index şi în general cu o biografie încărcată de evenimente, de bucurii, dar şi de necontenite nelinişti şi griji.

        În închisoarea de la Aiud V. Voiculescu a fost „repartizat” într-o celulă cu alţi cincisprezece deţinuţi, majoritatea intelectuali, condamnaţi şi ei prin, în urma unor farse judiciare asemănătoare cu aceea pusă la cale pentru scriitor. Dintre aceştia, un fost „locatar” de acolo şi-i mai amintea în aprilie 1993 pe Ionescu Iorgu şi Chirilă Ion, ambii preoţi (al doilea dintre ei a decedat la Aiud în 1962), apoi pe un anume Apostu, tot preot şi el, pe învăţătorul Ionescu Florea şi Talea, pe Iorgu Ivan şi Cazacu Vinicius din Bucureşti, pe plutonierul de jandarmi Andrei Stoica Victor, un huţul al cărui nume 1-a uitat, un macedonean, decedat şi el prin 1962, şi pe dascălul Ionescu Traian29.

        Şi acelaşi Gheorghe Penciu a reţinut, întipărindu-i-se adânc în memorie şi în suflet, momentul în care V. v oiculescu a fost adus în celula închisorii din Aiud, unde îşi ispăşeau depeapsa alţi cincisprezece oameni.

        Scena ar putea părea de coşmar dacă n-am şti că a fost adevărată: „Să fi fost pe la începutul lunii decembrie 1959, când uşa celulei fu dată în lături şi înăuntru îşi făcură apariţia doi deţinuţi de drept comun, purtând pe targă o făptură firavă care aducea, prin liniile ascuţite ale pomeţilor, mai degrabă cu un sfânt decupat din icoanele neasemuite ale pictorilor bizantini. Era aşa de slab, că puteai să vezi printr-însul şi-l urmăream uluit cum încerca să-şi strângă zeghea pe el, cu rămăşiţa unui efort parcă nepământean. Era frig, tare frig în celulă şi parcă răceala îţi intra în oase când vedeai ţurţurii de gheaţă care atârnau ca nişte ciorchini pe sub obloanele ţintuite ale fiecărei celule. Părintele Apostu se făcuse şi mai mic lângă mine şi abia reuşi să silabisească: „Este poetul Vasile Voiculescu, să-i facem repede rost de un pat, dacă se poate, la loţ mai ferit, că e prăpădit de bolnav„. I-am oferit patul meu şi eu m-am cocoţat pe al treilea pat suprapus, plasat chiar lângă fereastră, de unde puteam supraveghea atât celularul Aiudului, cât şi spitalul orientat undeva către dreapta”30.

        După o internare de trei-patru săptămâni în spitalul penitenciarului, V. Voiculescu a fost „evacuat” la infirmerie, unde poetul s-a adaptat foarte greu, fiindcă „încă de la uşă se simţea nevoia de aer, iar cei care stăteau în jurul tinetei se sufocau pur şi simplu”, iar „paturile suprapuse şi înţesate cu bolnavi de toate culorile politice dădeau un aspect babilonian încăperii”31. Cu toate acestea V. Voiculescu trecea în ochii celorlalţi ca un bătrân „blând, îndatoritor, liniştit şi resemnat”32, deşi în adâncurile sufletului era frământat de grija familiei şi a manuscriselor. În câteva rânduri s-a îmbolnăvit, a făcut febră şi a fost internat în spitalul închisorii.

        Detenţia acentuează trăsăturile firii, influenţează în sens bun sau, dimpotrivă, nociv comportamentul oamenilor. Şi într-un caz şi în celălalt scenele, situaţiile-limită devin sugestive spre a putea caracteriza îngerul sau demonul din om. Există, din acest punct de vedere, în amintirile lui Gheorghe Penciu numai două secvenţe, situate în plan antagonic, dar ambele grăitoare. „într-o zi deosebit de friguroasă – zice el – cineva îi furase (lui V. Voiculescu, n. n .) obielele. Gestul ne-a indignat pe toţi pentru că nu exista unul să nu sufere de frig. La o percheziţie făcută asupra fiecărui deţinut, au fost descoperite la un fost plutonier major de jandarmi, Andrei, care, se pare, că mai practicase aceste ruşinoase obiceiuri. Poetul însă i le-a lăsat. „Poate că el are mai multă nevoie de ele„, a căutat el să îndulcească situaţia.

        — Nu-l lipsiţi de acest primar instinct de conservare” şi niciodată nu s-a mai atins de ele cu toate că şi picioarele lui erau învineţite de friş. Acesta era omul de suflet şi marele cărturar Vasile Voiculescu”3.

        La polul opus acestei luminoase şi înduioşătoare scene se situează o alta, ai cărei protagonişti erau câţiva paznici ai închisorii, puşi pe glume sinistre. Ei au ordonat deţinuţilor să se dezbrace şi să intre sub duşuri. Ce s-a întâmplat în continuare ţine de zona bestială a fiinţei umane. Pe când deţinuţii se bucurau de apa caldă, iar „poetul sburda ca un copil”, ajutat de ceilalţi să se săpunească bine, „din duşuri a început să curgă apă rece ca gheaţa”. Rămăsesem cu săpunul pe noi, căci jeturile tăiau ca un brici… Din camera alăturată se auzeau râsetele deşănţate ale celor care ne antrenau inconştient în jocul „De-a viaţa şi moartea”. Poetul rămăsese cu săpunul pe ochi şi contactul cu apa rece aproape că îi tăiase respiraţia. De-atunci n-am mai reuşit să-I convingem să mai facă o altă baie”34.

        Integritatea omului s-a păstrat intactă, în ciuda tuturor presiunilor, a constrângerilor şi a celorlalte privaţiuni – „aproape trei ani groaznici, pe care i-a petrecut la „Zarea„, în aripa cea mai „dură„ a închisorii”. Dacă n-aş fi crezut în Dumnezeu – mi-a zis – mă sinucideam, puteam să mă arunc pe scări!” (Radu Voiculescu).

        Profitând de vârsta înaintată a scriitorului un temnicer a încercat într-o altă zi să-l corupă spre delaţiune: „Sergentul din pază, un ţigan, 1-a chemat la el: „Mă moşule, tu stai pe-acolo, printre ei, nu auzi ce spun? La care tata a zis: „Nu ştiu, că eu stau retras, şi-apoi nu aud bine”. „Dar tu eşti printre ei”. „Nu, eu sunt mistic şi stau retras”. Când tatii i-a fost rău şi avea febră mare, deţinuţii au bătut în uşa celulei. „Ce-i mă?”, întreabă omul pazei. „E bolnav bătrânul!” „Tu eşti mă? Să te vindece Dumnezeu!” şi a închis vizeta…”35

        Prin 1970, după îndelungi investigaţii şi rătăciri prin Bucureşti, la locuinţa doamnei Gabriela Defour, fiica poetului, bătea Iorgu Ionescu, fost paroh al bisericii din Cremenicul Mare, judeţul Teleorman. Pe când se afla închis în aceeaşi celulă cu V. Voiculescu la închisoarea din Aiud el îi promisese scriitorului că la eliberarea din detenţie va merge la familia lui să-i ducă veşti despre scriitor. Se scurseseră şapte ani de la trecerea mediculuiscriitor în eternitate şi cum, fiica lui V. Voiculescu încă mai era dornică să afle amănunte despre detenţia tatălui, a imprimat pe o casetă ceea ce i-a povestit preotul. Şi iată ce mărturisire zguduitoare îi făcea musafirul venit din Teleorman: „Nu poţi uita anumite momente. Ne scoteau şi pe noi, la o săptămână-două, întrun solar, afară, câteva minute. Dânsul nu putea merge, sigur că da! „Părinte – zice – aş ieşi şi eu, să mai văd soarele o dată… „Noi nu vedeam soarele, eram într-un întuneric permanent. „Domnule doctor, las-că vă iau eu!„ L-am luat în braţe, l-am dus afară, l-am aşezat jos în solar şi noi ne plimbam. Atunci am avut un scandal… M-a pedepsit un nenorocit de sergent major. Se duce la dânsul: „Mai trăieşti, mă, mai trăieşti?„ şi-i dă cu cizma. „Mai trăiesc, domnule sergent major!„; „Tinere sergent major – îi zic – cum daţi cu cizma, aşa, într-un om bătrân? Nu ştiţi cine este dumnealui, nici nu puteţi să ştiţi vreodată, dar trebuie să-I înţelegeţi!„ Şi mi-a spus (V. Voiculescu, n. n .) un lucru: „Părinte, de-om scăpa de-aicea – făcusem câteva poezii dedicate familiei – eu doctorul Voiculescu, ţi le public, dac-o da Dumnezeu să mai scăpăm!”36

        Bunătatea omului care trăise cei şaptezeci şi patru de ani de până atunci în cultul faptelor îmbucurătoare pentru ceilalţi şi în cultul prieteniei nu s-a desminţit câtuşi de puţin nici între zidurile închisorii de la Aiud. O vorbă bună, un vers frumos, o amintire înduioşătoare, o pildă ori un îndemn spre credinţă în Dumnezeu şi în miracolele pe care el le poate aduce omului şi peste toate (sau dimpreună cu toate) acestea blândeţea omului aduceau linişte şi resemnare în aerul îmbâcsit şi întunecos al închisorii (El însuşi îi spunea unui tovarăş de suferinţă: „Asta mi-e crucea pe care trebuie să mi-o duc!”37.

        Iar condamnaţii, în fond în marea lor majoritate nişte victime ale regimului politic, vedeau în V. Voiculescu mult mai mult decât un simplu tovarăş de suferinţă şi de celulă. Pentru ei bătrânul cu figură de sfânt şi cu o bunătate pe măsură devenea, astfel, un sprijin moral de netăgăduit şi de care aveau nevoie în clipele de deznădejde şi de cădere psihică. Altfel cum s-ar putea explica gesturile de recunoştinţă ale acelora, precum lesne s-a putut vedea ceva mai târziu, la eliberarea scriitorului?

        „La ieşirea din puşcărie – mărturisea undeva Gabriela Defour –, tata era îmbrăcat cu un pulover cârpit cu nişte petice de pătură şi în picioare avea un fel de burlane din lână. Când l-am întrebat ce sunt lucrurile alea, tata mi-a răspuns: „A, săracii băieţi, au scos sârme de la pat, au adunat ce au mai găsit prin curte, şi-au deşirat puloverele şi mi-au făcut mie haine şi încălţări”38.

        Însă nici viaţa austeră pe care o dusese V. Voiculescu înainte de arestare, nici protecţia primită din partea colegilor de celulă, realizată, cum am văzut, prin mijloacele modeste pe care le aveau şi ei la îndemână, nici internările din spinalul sau infirmeria penitenciarului din Aiud nu l-au putut menţine pe scriitor într-o stare care să-i mai permită a trăi încă mulţi ani după eliberare.

        Frigul, umezeala, lipsa de lumină, hrana proastă (50 de grame de pâine şi 250 de grame de turtoi rece alcătuiau raţia zilnică a fiecărui deţinut), în fine vârsta destul de înaintată şi suferinţa morală l-au copleşit, facilitând instalarea în organismul lui slăbit a tuberculozei la coloană (aşa-zisul „Morb al lui Pott”).

        Vestea eliberării scriitorului i-a fost dată telefonic lui Radu Voiculescu, la 30 aprilie 1962, de către medicul şef al Dispensarului T. B. C. d in Turda, unde V. Voiculescu fusese transportat pentru a fi preluat de acolo de către un membru al familiei.

        „L-am găsit pe tata la dispensar, într-o cameră la etajul I, cu mai mulţi deţinuţi (unii de drept comun) eliberaţi. Tata era lungit în pat, tuns în cap, cu barba rasă, cu faţa mică, ridată şi vorbea foarte încet. M-a impresionat teama de deţinut cu care era impregnat. M-a întrebat de familie, de surori: Maria – Lenuţa – Florica, i-am spus că trăiesc, că sunt bine, deşi tanti Lenuţa (Elena Dumitrescu) murise, la care el mi-a răspuns: „Familia noastră are longevitate şio să trăiesc şi eu până la 90 de ani!”39

        Aşa îşi începe Radu Voiculescu descrierea momentului în care s-a dus să-l aducă de la Turda pe tatăl lui, Vasile Voiculescu. Şi mai departe, după ce constată că scriitorul a fost marcat profund de anii petrecuţi în detenţie şi descrie greutăţile pe care le-a întâmpinat până au ajuns la gara din Câmpia Turzii (era 1 Mai şi întreg oraşul se afla în sărbătoare) acelaşi memorialist ne mai spune că V. Voiculescu „nu putea să meargă” şi ajutat de nişte ceferişti binevoitori, „1-a aşezat jos, rezemat de zidul gării”, pentru ca la venirea trenului să fie ajutat de alţi ceferişti să-I urce în tren, oameni care „l-au băgat în prima cabină a vagonului de dormit, mai aproape de toaletă, gândindu-se că poate să aibă nevoie noaptea.

        Şi astfel, după o noapte de călătorie cu trenul V. Voiculescu î? I revedea casa din strada Dr. Staicovici nr. 34 din Bucureşti, locul în care trăise ani şi ani bucurându-se ori întristându-se de evenimentele familiei, petrecând nenumărate ceasuri de zbucium sau, dimpotrivă, de linişte şi de vis în compania cărţilor, a manuscriselor lui. Toţi ai săi îl aşteptau, ca într-o scenă de film, pe scară, cu o pancartă pe care scria „Bine-ai venit acasă”41.1-au găsit repede o cameră în care să-l instaleze, dar, ne spune tot Radu Voiculescu. „în primele zile ale întoarcerii acasă, nu ne-am dat seama de gravitatea bolii lui, considerând-o o discopatie, ca urmare a condiţiilor de detenţie, sperând că îl vom redresa. Dar cu toate eforturile, de-abia se putea ţine pe picioare să facă câţiva paşi, şi aceasta cu dureri mari în regiunea lombară. Am încercat să-l ajutăm să meargă până în curtea din intrarea cealaltă unde era soare, însă am renunţat”42.

        Se poate afirma, fără teama de a greşi ori de a exagera, că tot restul vieţii lui de după închisoare a fost o îndelungată suferinţă, cu foarte mici perioade de ameliorae a sănătăţii.

        Conştient că a devenit o povară pentru ai casei, scriitorul suferea şi din această pricină. Într-una din zile, când a fost dus în braţe la baie de către copiii lui „aproape că plângea de halul în care a ajuns”. Speranţa vindecării nu-l părăsise de tot şi „a încercat şi cu homeopatie, în care credea el, dar fără nici un rezultat, durerile se agravau pe zi ce trecea. De asemenea, i s-a făcut şi acupunctura, dar tot fără nici o ameliorare”43. În disperare de cauză familia 1-a convins să se interneze la Spitalul Brâncovenesc. Acolo, în urma unui examen radiologie, i s-a pus şi diagnosticul: „Morbul lui Pott”, mai exact spus o leziune tuberculoasă a ultimelor două vertebre de la şira spinării. A urmat o internare la spitalul de specialitate – Foişor, unde i-au pus un aparat gipsat, tata îi spunea „covată”. Era chiar ca o covată, sau ca o carapace inferioară de broască ţestoasă, şi a început tratamentul cu streptomicină şi pregătirea în eventualitatea unei posibile operaţii. Dar boala mergea înainte, iar medicii nu au putut să-şi asume riscul operaţiei; tata era nerăbdător şi cerea mereu să fie operat”44.

        Aci mai trebuie remarcat un lucru, ce transpare cu claritate din

        Pe patul de suferinţă, după eliberarea din închisoare.

        Amintirile lui Radu Voiculescu: internat în spital, scriitorul suferea de sindromul de claustraţie, având senzaţia că se mai află încă în închisoare, poate în spitalul sau în infirmeria acesteia. De aici şi fireasca cerere adresată obsesiv personalului medical de a deschide ferestrele şi de a lăsa, eventual, deschisă uşa de la rezerva în care fusese repartizat. Poetul era, aşadar, la ora aceea, distrus nu numai fizic, ci şi psihic din cauza detenţiei.

        Lunile următoare s-au scurs într-un nesfârşit chin, internările şi externările din spital alternând, cum au alternat şi perioadele de suferinţă cu mici momente de acalmie. La un anumit moment boala s-a agravat şi datorită unei infecţii urinare, cu stare febrilă, care a presupus sondă uretrală, perfuzii, regim fără sare şi injecţii cu streptomicină şi canamicină. Acest din urmă medicament a provocat poetului surzirea completă – ceea ce a îngreunat şi mai mult comunicarea cu membrii familiei.

        Lupta cu boala necruţătoare suferinţa şi momentele de mare dramatism ale sfârşitului sunt descrise de Radu Voiculescu în câteva pasaje cutremurătoare prin realismul şi nuditatea lor. De aceea socotim că reproducerea însemnărilor cu pricina sunt mai convingătoare decât orice alt comentariu: „Dar„…Starea lui fizică se degrada din ce în ce, suferinţa şi durerile se amplificau, şi-şi pierduse şi ultima picătură de speranţă în vindecare. A început să refuze alimentarea. Într-o seară l-am găsit într-o stare de inconştienţă, o precomă, Naşa era cu lumânarea aprinsă, m-am uitat la el, avea buzele arse şi de-abia mai respira. Era şi Nicu, nepotul lui, băiatul lui Filipache, pe care îl plăcea şi-l admitea să stea cu el. I-am pus sonda la loc, i-am umezit buzele cu vată muiată în apă, şi încetul cu încetul am început să-l hidratez, apoi i-am dat un pahar cu lapte, şi după câtva timp şi-a revenit. Eu eram fericit că am putut să-l readuc la viaţă, în acel moment Naşa mi s-a adresat cu o voce gravă: „Radule, mare păcat ai făcut, l-ai întors din moarte!”

        Apoi a început să refuze să se alimenteze, iar când i se aducea mâncarea, spunea: „De ce mă ispitiţi?” într-o zi, când eram la el, se văita: „Ah, inima asta care nu vrea să cedeze”, apoi mi-a spus: „Te conjur să nu îmi mai faci nimic, nici o injecţie care să-mi întărească inima, altfel să ştii că te blestem. Te rog să-mi faci o injecţie cu morfină, ca să adorm şi să nu mă mai scol”.

        Am fost foarte tulburat de suferinţa lui care se accentua din ce în ce. Uneori îmi spunea: „Sunt într-o baie de dureri, nu mai pot, fă-mi ceva ca să sfârşesc”. Aşa că am luat zece fiole de morfină de la Institutul Cantacuzino, unde lucram, şi eram hotărât să-i curm suferinţa, dar nu am avut curajul să fac acest act (medical?) de eutanasie. În acest timp de degradare şi suferinţă fizică, mintea îi rămăsese limpede. Spre sfârşit a venit preotul să-l împărtăşească, dar tata i-a răspuns: „Nu sunt pregătit, părinte”. Preotul a mai stat şi 1-a rugat să se împărtăşească, Ia care tata a spus răspicat: „Nu am păcate, părinte”. (Scenă relatată de Gaby Defour, care a fost de fată).

        [.]

        Sfârşitul se apropiase, într-o dimineaţă l-am găsit tulburat. Se văita: „Vai, vai, vai, a fost Securitatea azi-noapte: Unde este Ionică?” Era într-o stare de agitaţie, între vis şi realitate, apoi s-a liniştit şi i-a revenit în minte copilăria. Ne povestea parcă era aevea: „M-a dat în gazdă la Pleşcoi, ca să fac clasa I primară, la familia Trentea (rudă cu ei), care erau nişte zgârciţi”, şi se plângea cât a suferit de foame şi de frig din cauza zgârceniei lor, totul era spus pe un ton tragic-comic ca şi cum ne-ar fi citit una din nuvele.

        După câteva zile, în noaptea de 25 spre 26 aprilie, Naşa a intrat în camera lui Ionică şi i-a spus: „Scoală şi vino, Ioane, moare Vasile!” Redau mai jos acest sfârşit, după însemnările lui Ionică:

        Mormântul lui V. Voiculescu din Cimitirul Bellu (Bucureşti), fotografiat iarna.

        „Nu înainte însă de a se ridica din moartea care pusese stăpânire pe el de trei zile, şi adunându-şi puterile ultimele puteri ale spiritului care mai dăinuia într-un corp lipsit de viaţă (…) să-mi spună cu o voce din altă lume: „Ionică, eu mor! Mor! M-au omorât! Nu le dau nimic!„ (Ştia că eu tratam publicarea scrierilor lui). Şi a încheiat simplu: „Ai grijă că sunt mai perverşi decât crezi tu…!„. Şi s-a stins”45.

        Se stinse imaculat ca o lacrimă ori ca un prunc, dându-şi spiritul şi sufletul în seama lui Dumnezeu, în care a crezut cu toată puterea inimii lui din zorii copilăriei şi până în clipa desprinderii de cele lumeşti, cum aidoma îşi imaginase cu vreo doisprezece ani în urmă în poezia Murind:

        Nu Te cunosc, nu Te închipui, Te presimt. Toate din mine Te vor şi Te cheamă Mă-năbuşe lumea în pântecu-i strâmt Bat în ea ca un făt în vintra de mamă: A sosit sorocul să ies, nu mi-e teamă… Trup cald, cămăşi de carne nu mai mă mint, Nerăbdător mă zbat la ultima vamă.

        Din caznele morţii mă nasc… Ah, cum doare! Nu ştiu să respir lumina nemuritoare. Din pântecul vieţii spre tine m-arunc In veşnicia spăimântătoare Fără fund, fără vad, fără cale… Mă-mpresură Duhul în vijeliile sale… Slăbănogul, nemernicul suflet prunc Primeşte-l Doamne, pe măinele Tale…46

        29 iunie 1951, Bucureşti

        Potrivit ultimei lui dorinţe, scriitorul fu înmormântat în hainele cu care venise de la închisoare.

        La ceremonia înhumării, desfăşurată cu discreţie la Cimitirul Bellu, participară rudele scriitorului şi puţinii prieteni pe care-i mai avea şi care au mers acolo înfrângându-şi propria frică de Securitate. Între ei se afla şi poetul Adrian Maniu, care rosti aceste memorabile cuvinte: „Spinarea acestui om, care nu s-a plecat în faţa nimănui, a fost îndoită doar de boală şi de suferinţă”.

        Era la ceasul când „azurul nu-nfrunzise rândunele”, iar zările încă nu dăduseră „muguri de cocori” şi nici ierburile nu „spânzurau nebune”, când încă nu se auzise „viersul mierlelor prin lunci”, pe când iarna nu se retrăsese cu totul din copacii cimitirului şi din Bucureşti. Dar parcă în atmosfera aceea cernită, prin preajma mormântului ce urma să acopere trupul lui V. Voiculescu se auzeau ca o şoaptă versurile pe care însuşi le gândise odinioară pentru o stelă funerară a lui Octavian Goga (şi care, fireşte, acum i se potriveau întru totul şi lui):

        Scăpat din jugul cărnii, afară din destine, Văd cum desăvârşirea-mi însămânţase huma… Doar după noaptea morţii, târziu, abia acuma începe dimineaţa eternităţii-n mine.

        V. Voiculescu, portret în ulei de Maria Brateş-Pillat (1927).