VII         REABILITAREA OMULUI ŞI DESTINUL OPEREI LUI ÎN POSTERITATE

        „Prin vadul cărnii trec spre nemurire…”

        Un vajnic şi neobosit luptător pentru reabilitare: Ion Voiculescu Marile revelaţii: Sonetele şi Povestirile Soarta manuscriselor Andrei Voiculescu dă în urmărire Caietul negru Reeditări masive şi studii critice binevenite Casa memorială de la Pârscov Revanşa martirului prin operă în timida şi modesta tentativă de deschidere ideologică permisă de autorităţile comuniste în anii imediat următori lui 1962 reabilitarea unor mari personalităţi culturale închise, judecate şi condamnate pe criterii politice începând din anii '50, iar ulterior, după 1962-63 eliberate, devenea în ochii celor din ţară, dar mai ales în cei ai opiniei publice internaţionale un gest propagandistic destinat a demonstra umanismul regimului „democrat-popular”, decis să aprecieze cu o cumpănă dreaptă valorile ţării, indiferent de convingerile şi activităţile lor anterioare.

        Intelectualii – câţi au mai scăpat cu viaţă din temniţe şi şantiere de muncă forţată, de la Canal, din ocne şi din alte locuri – trebuiau, aşadar, „recuperaţi”, reconsideraţi şi „reintroduşi” în circuitul public.

        Gestul era lăudabil, dar venind în conjunctura politică pe care o ştim („răcirea” relaţiilor cu U. R. S. S. ş i Declaraţia P. C. R. d in 1964, apoi ascensiunea lui Nicolae Ceauşescu la putere, în 1965 şi dorinţa lui de a se impune, nu în ultimul rând prin condamnarea greşelilor trecutului) avem toate motivele să ne îndoim că gestul acesta s-ar fi făcut în realitate, dintr-un îndemn al conştiinţei conducătorilor şi nu din motive politice.

        Asumarea şi recunoaşterea greşelilor de partid din deceniul anterior devenea acum, în chip ciudat poate, un suport propagandistic cât se poate de solid pentru politica oficială de stat a aceluiaşi partid.

        În fine, cât din acest gest de reabilitate a intelectualilor a aparţinut unor cauze obiective şi cât unora subiective rămâne să stabilească cercetătorii epocii istorice cu pricina.

        În orice caz, printr-o logică mai greu de explicat la prima vedere, V. Voiculescu fiind printre primii arestaţi în 1958 s-a numărat totodată şi printre cei dintâi pe care autorităţile s-au gândit să-i reabiliteze şi să-i repună în toate drepturile de care fuseseră privaţi prin sentinţe judecătoreşti comandate „de sus”.

        Un fapt vorbeşte de la sine: Puterea voia să dea un semnal, mai ales în străinătate, despre „recuperarea” intelectualilor.

        Astfel, deşi se afla pe patul de suferinţă şi, practic, nu mai putea scrie nici măcar un rând de literatură, V. Voiculescu este solicitat de către revista „Glasul Patriei” (editată de aceeaşi Securitate care îl întemniţase pe scriitor) să scrie şi să tipărească în această publicaţie o poezie dedicată „Păcii”, în chiar zilele în care la Moscova se desfăţura Congresul Mondial al Păcii.

        „Tata – îşi amintea Radu Voiculescu – a refuzat, i-a spus lui Ionică să o scrie şi el o semnează. Într-adevăr, Ionică şi-a pus mintea la contribuţie şi a compus o poezie destul de bună: „Odă Păcii„. Eram de faţă când i-a citit-o, la care el a fost încântat şi i-a spus: „Vezi, mă Ioane, că ai talent şi ai făcut o poezie mai bună ca mine!„ Poezia a fost publicată în „Glasul Patriei„ sub numele lui V. Voiculescu. De asemenea, când era în spital, într-o după-amiază au venit la el Ion Vinea şi Vlaicu Bârna să-l roage să dea o dezminţire scrisă la afirmaţia că a murit în închisoare, după cum anunţau posturile străine de radio (Europa Liberă). De asta depindea un ajutor de 500 lei pe lună din partea „Glasului Patriei„. Tata a refuzat pe motiv că nu poate să scrie, aşa că am scris-o eu”1.

        În adevăr, cine citeşte memoriile Monicăi Lovinescu (apărute la Editura Humanitas din Bucureşti) află la un moment dat că prin 1962-l963 la Paris circula, între altele, şi zvonul că V. Voiculescu, ar fi murit în închisoare. Deşi – nota bene!

        — Autoarea îl aminteşte în carte doar ca pe un „zvon neconfirmat”, cum probabil a şi fost anunţat pe undele hertziene la data respectivă, se pare că autorităţile de la Bucureşti s-au simţit nevoite să-l infirme categoric prin chiar „declaraţia” scriitorului, obţinută cum am amintit…

        Însă adevărata reabilitare, reabilitarea „în forţă”, în plan literar, a scriitorului V. Voiculescu are loc începând din 1964, anul apariţiei Ultimelor sonete închipuite ale lui Sheakespeare în traducere imaginară de…, carte prefaţată de Perpessicius şi care se impune imediat în ochii criticii şi a cititorilor – fapt, desigur, foarte stimulator pentru Ion Voiculescu (1916-l973), cel mai mic dintre copiii scriitorului, omul care se dovedeşte a fi, în anii următori, un manager excepţional în ce priveşte repunerea în drepturi – fie şi postum!

        — A ilustrului său tată. Însăşi publicarea acestei capodopere lirice este meritul exclusiv al acestui om cu spirit pragmatic, dar şi cu o mare devoţiune faţă de scriitor (poate şi o recunoştinţă târzie pentru faptul că odinioară dintre toţii copiii fusese cel mai iubit de către poet, după cum ne-au mărturisit-o în mai multe rânduri Gabriela Defour şi Radu Voiculescu). Întrebată (cam neinspirat după părerea noastră) „Cum a reapărut Vasile Voiculescu în literatura română?” Gabriela Defour îi răspundea unui reporter în 1977: „După moartea tatei, Ionică s-a dus la Securitate şi a cerut manuscrisele confiscate. I-a convins pe ofiţerii care l-au primit în audienţă, argumentând că tata este un scriitor la fel de mare ca Sadoveanu şi demonstrând cu nişte cronici elogioase care apăruseră în câteva reviste. După două săptămâni a fost chemat şi a plecat cu un portbagaj de mansucrise, toate purtând stigmatul ştampilei Securităţii. A tăiat foile, lăsând la o parte o serie de poezii de factură religioasă, a făcut chiar unele compromisuri, modificând pe ici, pe colo, ca textele să poată trece de cenzură, s-a zbătut şi a reuşit să scoată câteva volume cu poeziile şi prozele tatei. Îmi amintesc că legase vreo două sute de foi cu poeziile scrise de tata – toate purtând ştampina ovală a Securităţii – într-un carnet cu scoarţe negre şi se mândrea pe la prieteni, spunând: „Ia uitaţi ce am scos eu! Cu ştampila Securităţii! „Ce nebun era Ionică…”2

        Eforturile lui Ion Voiculescu s-au desfăşurat pe mai multe planuri, căci pe lângă publicarea sonetelor, urmate de cele două volume de Povestiri (1966, cu un cuprinzător şi pertinent studiu introductiv semnat de Vladimir Streinu) el s-a ambiţionat să ceară rejudecarea procesului lui V. Voiculescu şi desfiinţarea sentinţei din 1968. Acest lucru s-a întâmplat la începutul lui 1968. „Prin Decizia nr. 2 din 15.02.1968 – se spune în scrisoarea adresată de către acest înalt for judecătoresc lui Ion Voiculescu, la 10 decembrie 1968 – Plenul Tribunalului Suprem a desfiinţat sentinţa de condamnare a tatălui dvs., Voiculescu Vasile, aşa încât toate consecinţele acelei sentinţe au încetat”3.

        Ajunşi în acest punct se cuvine să ne oprim puţin pentru a vedea care a fost soarta manuscriselor recuperate de la Securitate, ce s-a întâmplat cu „portbagajul” de care amintea Gabriela Defour.

        Sonetele, cum se ştie, au văzut lumina tiparului. La fel şi cea mai mare parte a poeziilor religioase, adunate de Radu Voiculescu în volumul Călătorie spre locul inimii (1994), după ce o parte din piesele de acolo fuseseră tipărite în ciclul Clepsidra din ediţia alcătuită de Aurel Rău în două volume în 1968, sau în volumul Gânduri albe (1984), alcătuit de Victor Crăciun.

        Şi totuşi mai există încă o serie de texte inedite, cuprinse în aşa-numitul Caiet negru, dispărut la moartea lui Ion Voiculescu, stins subit la 25 octombrie 1973. Manuscrisul cu pricina, pe care Andrei Voiculescu, nepotul scriitorului îl consideră „extrem de interesant pentru cunoaşterea complexului profil spiritual al poetului”, reunea„ transcrise de mâna lui V. Voiculescu, sonetele în alternanţă cu poeziile religioase şi este de presupus că acest text, transcris pe curat, reprezenta varianta ultimă, definitivă, a textelor (…) Caietul negru fusese o probă în dosarul penal al lui Vasile Voiculescu şi purta pe numeroase file ştampila Ministerului de Interne”4.

        Reconstituind în amănunt împrejurările în care a dispărut Caietul negru şi făcând mai multe investigaţii repetate pentru a-i da de urmă, Andrei Voiculescu află că a fost sustras de cea de a doua soţie a lui Ion Voiculescu (de care acesta, în clipa morţii, era divorţat, dar locuiau în aceeaşi casă), persoană care în cele din urmă acceptă că este în posesia ei, însă refuză să-l restituie. „în sfârşit – spune Andrei Voiculescu în interviul din care am citat mai sus – la 6 decembrie 1997, venind în ţară, am sunat din nou la D-na Iliescu, cerându-i o întrevedere, dar era din nou foarte ocupată. În această discuţie a admis pentru prima oară că este în posesia manuscriselor, care s-ar afla într-un cufăr la care îi este greu să umble. M-am oferit în acest moment să răscumpăr manuscrisele. Am fost amânat peste 10 zile şi când am revenit telefonic mi-a fost servită o poveste cusută cu aţă albă, precum că încredinţase manuscrisele unui domn care decedase subit şi nu mai ştia nimic de ele5.

        Publicarea romanului Zahei Orbul (cu o prefaţă de Mircea Tomuş, text stabilit de Ion Voiculescu) în 1970 şi a volumului Teatru (ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Tomuş şi I. Voiculescu) în 1972, apoi relativ numeroasele reeditări ale poeziilor şi prozelor au creat drum larg creaţiei lui V. Voiculescu către cititori, reabilitarea scriitorului – şi ca persoană fizică şi ca autor – fiind totală după 1990, când au putut vedea lumina tiparului toate acele texte socotite mai înainte „dificile” datorită fie subiectului lor în sine. (cazul liricii religioase), fie interpretărilor, extraestetice desigur, pe care le puteau provoca (situaţia unor proze precum Perna de puf).

        Apariţia Sonetelor operă unică în concepţie şi structură în toată literatura noastră, a stârnit o adevărată avalanşă de comentarii. Unul dintre critici, de pildă, socotea că sonetele voiculesciene sunt„…O adevărată monografie consacrată paradisului şi infernului iubirii. Substituindu-se marelui Will, urmaşul său valah amplifică celebrul roman sentimental, sordid şi sublim, între poet „nobilul blond„ şi făţarnica „doamnă brună„, cu nouăzeci de episoade inedite. Principalele năzuinţi ale liricii lui Voiculescu îşi găsesc în aceste versuri târzii o împlinire magistrală” (Ov. S. Crohmălniceanu6), iar un altul opina că „drama lui V. Voiculescu, dacă a existat vreuna, e mult mai profundă decât iubirea, se ramifică uluitor în direcţia sondajului metafizic („Eu ce trăiesc tot timpul printre semnificaţii„ – CLXVI) apoi se închide în sine ca o enigmă absolută” (Ion Oarcăsu7).

        De la cei care au fost impresionaţi, înainte de toate, de „împletirea iubirii cu arta versului” (Adrian Marino, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Perpessicius, Eugen Simion şi alţii) şi până la Roxana Sorescu ori Delia Pop Sonetele au fost amplu comentate, analizate, evaluate şi reevaluate în contextul întregii creaţii a poetului.

        Prin apariţia Povestirilor din 1966 optica asupra lui V. Voiculescu se cerea din nou schimbată fiindcă, de această dată, cititorii şi critica se aflau în faţa unei cu totul alte înfăţişări, necunoscută, a scriitorului: postura de prozator.

        După o prejudecată demult înrădăcinată la noi, cei mai mulţi comentatori se aşteptau la o proză poetică, încărcată de metafore, ori de atmosferă, cum se poate întâlni adesea la un poet. Nimic din toate acestea. Voiculescu era altfel decât ceilalţi: cu totul nou, neaşteptat şi surprinzător, cu o proză explorând – în chip original şi cu o artă a naraţiunii fără egal – spaţii ale firii din vremuri ancestrale. Un adevărat cor al criticii, pe tonuri şi în moduri diferite, n-a întârziat să se facă auzit, găsind că unele dintre povestiri sunt „capodopere ale prozei româneşti narative” (Mircea Tomuş, Vladimir Streinu, Eugen Simion, Cornel Ungureanu ş. a .).

        De la Dinu Pillat (pentru care, încă de prin 1947, Voiculescu venea „să releve resursele nebănuite ale unui adevărat geniu de povestitor”) şi până la Elena Zaharia-Filipaş, să spunem (în 1980), s-a scris şi s-a vorbit mult pe marginea povestirilor.

        Autorul este, înainte de toate, un fin observator al conexiunilor stabilite la un moment dat între eroi şi mediul lor ambiant, între gesturile exterioare şi mişcările psihologice de mai mare amploare ale acestora. Referitor la tipologia personajului voiculescian cineva remarca: „Eroul lui se găseşte… Într-un deplin acord cu cosmosul şi, de aceea, nu are spaime, ci numai ciudate certitudini. Credinţele lui pot părea astăzi naive şi, eventual, inacceptabile, destinul său, nu o dată neobişnuit, poate friza paranoicul. E în afară de orice discuţie însă că, prin toate acestea, eroul voiculescian simbolizează armonia deplină a omului, integrarea lui desăvârşită în natura care 1-a creat şi 1-a instaurat rege” (Virgil Ardeleanu8).

        S-a remarcat, pe de altă parte – şi pe bună dreptate – că farmecul povestirilor este completat de virtuţile stilistice ale textelor (anume structuri ale frazei, construcţii sintactice sugerând înseşi mişcările naturii şi diversele acţiuni ale personajelor etc.), ce dau ritm şi culoare, fluenţă şi căldură inconfundabilă textului.

        Care ar fi concluzia la toate acestea? Credem că nu poate fi decât aceea pe care o formula Vladimir Streinu în prefaţa la ediţia princeps a prozelor voiculesciene: „El (V. Voiculescu, n. n .) este astfel scriitorul care a dat povestirii româneşti o altă vârstă literară, şi nu e nici o îndoială că proza lui narativă, într-o bună traducere, şi-ar croi un drum în literatura universală”.

        Cât priveşte romanul Zahei Orbul (1970) s-au făcut, de asemenea, numeroase comentarii, contradictorii şi ele adesea – fie că s-a încercat explicarea simbolisticii cărţii, fie că, dimpotrivă, i s-a negat conţinutul parabolic şi finalul cu vădită tentă simbolică. Entuziasmului unui Ion Apetroaie, întâiul biograf al scriitorului („Relieful robust al unui erou excepţional – zicea el – narativ şi descriptiv în alternanţă savantă cu dialogul, dinamica planurilor real şi imaginar, abundenţa coloristică, totul e mobilizat în cristalizarea unui roman pe cât de singular în proza contemporană, pe atât de substanţial”9) i se alătura – făcută de pe alte poziţii şi din alt unghi – judecata severă şi întrucâtva rece a lui Nicolae Balotă:„…Povestirea lui Zahei orbul ce bâjbâie pe cărările vederii şi vedeniei sale este, în cele din urmă o parabolă a luminii ce se ascunde şi apare, ca şi a omului în căutarea ei”10.

        Alte revelaţii, deopotrivă pentru critica şi istoria literară, ca şi pentru cititori, le-au constituit textele inedite de poezie, proză, publicistică cuprinse în volumele V. Voiculescu, Gânduri albe (1984), apărut sub îngrijirea lui Victor Crăciun), V. Voiculescu, Toiagul minunilor (1991, proze îngrijite de Nicolae Florescu) şi V. Voiculescu, Călătorie spre locul inimi (1994, volum îngrijit de Radu Voiculescu).

        Avem, acum, în anul 2008, două volume masive, V. Voiculescu, Integrala prozei literare (1998) şi V. Voiculescu, Integrala operei poetice (1999), ediţie îngrijită, prefaţă şi cronologie de Roxana Sorescu. Aceleiaşi cercetătoare îi datorăm şi o ediţie în trei volume a poeziilor, prozelor şi teatrului, sub sigla Editurii Cartex 2000 (2003) – ceea ce înseamnă indiscutabil un foarte mare câştig pentru cunoaşterea şi răspândirea operei acestui mare scriitor.

        După 1964 (anul apariţiei Sonetelor, cea dintâi operă publicată postum) şi până azi critica şi istoria literară s-au ocupat intens şi foarte serios de evaluarea creaţiei lui V. Voiculescu.

        Astfel, monografiei semnată de Ion Apetroaie în 1976 (V. Voiculescu), i-au urmat, între 1974 şi 1994, volumele Articole, comunicări, documente V. Voiculescu (apărute la Buzău sub îngrijirea lui Al. Oproescu, 4 volume, 1974-l994), Poezia lui Vasile Voiculescu de Liviu Grăsoiu (1977), Introducere în opera lui Vasile Voiculescu de Elena Zaharia-Filipaş (1980), apoi în 1981

        V. Voiculescu interpetat de…, antologie de texte alcătuită de Rodica Pândele, în 1984 V. Voiculescu în orizontul tradiţionalismului de Mircea Braga, V. Voiculescu peregrin prin veac de Marius Pop şi Pe urmele lui Vasile Voiculescu (1984), V. Voiculescu şi lumea lui (1993), V. Voiculescu la Pârscov (1996), V. Voiculescu, contemporanul nostru (1997) Detenţia şi sfârşitul lui V. Voiculescu (2000) şi V. Voiculescu şi contemporanii lui (2004) – toate semnate de autorul cărţii de faţă, apoi Vasile Voiculescu, poet isihast de Constantin Miu (1998) şi De la comunicare la cuminecare. Dimensiuni ontice în opera lui Vasile Voiculescu de Delia Pop (2000). Avem şi o vastă Biobibliografie V. Voiculescu, alcătuită cu pasiune şi dăruire de către d-na Aurora Alucăi şi tipărită la imprimeria Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iaşi în anul 1988.

        Pe de altă parte popularitatea în continuă creştere a scriitorului mai este probată şi de numeroasele ediţii ale operelor sale, epuizate de fiecare dată la scurtă vreme după apariţie.

        Să mai adăugăm încă un fapt: de câţiva ani texte din poezia şi proza lui au fost introduse, ca lecturi obligatorii, în programa şcolară a claselor din cursurile secundare. Nici o antologie şi nici un dicţionar al scriitorilor români, indiferent de criteriile după care au fost ori sunt concepute nu pot omite numele lui V. Voiculescu – certitudine a unei valori incontestabile şi perene în cultura românească.

        Dar perpetuarea şi cinstirea numelui lui V. Voiculescu în posteritate au avut şi au loc în continuare şi pe alte planuri:

        În primul rând este vorba de amenajarea şi deschiderea Casei memoriale din satul natal al scriitorului, Pârscov.

        În legătură cu această casă, ca unul care a fost implicat

        Placa memorială pusă pe casa din str. Dr. Staicovici 34, în care a locuit V. Voiculescu.

        Direct în amenajarea ei, autorul prezentului volum se simte dator să zăbovească ceva mai mult.

        Şi iată ceva mai la vale, motivele:

        Casa ori muzeul memorial al unui scriitor trebuie să fie aidoma unui templu. Un templu în care, intrând, să te poţi pătrunde de atmosfera şi tainele ce te-au fermecat mai înainte, când ai citit paginile acelui creator. Sau, în cazul în care încă n-ai pătruns în universul propus de el să ţi se deschidă uşile către tot ce a creat mai frumos scriitorul cu pricina.

        Casa din Pârscov, bătrâna casă în care s-a ivit pe lume cel ce ne-a dat Ultimele sonete…, Lostriţa şi Pescarul Amin, Alcyon sau diavolul alb şi romanul Zahei Orbul n-a fost niciodată un templu. Ea a vut – până în 1988-l989, când a fost demolată – o soartă vitregă. De unde în anii copilăriei scriitorului era un lăcaş patriarhal, înconjurat de o grădină mare, plină de flori şi de arbori – întocmai cum o descrie poetul în poemul pe care i-l consacră unde oricine ar fi putut trăi o copilărie fericită.

        — Treptat-treptat liniştea şi toată tihna i s-au dus. Însuşi V. Voiculescu îşi sfârşea textul despre care este vorba, Casa noastră, în 1916 cu versurile: „Dar casa ni-i pustie şi curţile-n ruine/Şi stors fără de milă, în preajmă greu oftează/întreg cuprinsul nostru ajuns pe mâini străine”.

        De-atunci s-au scurs şi s-au tot scurs amar de ani. Cu excepţia unei rude care a locuit în Pârscov până la moarte Voiculeştii s-au risipit cu toţii prin lume. Din multele şi bogatele acareturi de odinioară al Sultanei şi ale lui Costache Voiculescu s-a ales, cu trecerea anilor, praful. Raiul copilăriei poetului a început să moară încă de pe vremea când el pleca la oraş, la şcoli. Prisaca „chiaburilor albine” a dispărut, iar grădina, marea grădină a fost acaparată, puţin câte puţin, prin diverse mijloace şi-n vremuri diferite, fie de unii oameni din sat, fie de autorităţile locale. La o vreme în apropiere s-a construit o fabrică de conserve şi alte garduri au strâmtorat „poiana cu flori de în sălbatec” din preajma gospodăriei, poiana mai rămânând doar în amintirile scriitorului şin poezie.

        Doar casa, bătrâna casă a rezistat vitregiilor timpului şi lăcomiei oamenilor deşi, sub povara anilor care au nins peste ea, s-a tot gârbovit şi a devenit parcă mai mică decât înainte, stânjenită poate de mersul lumii în care se simţea anacronică şi neputincioasă.

        Până prin 1964 datorită „obrocului” naţional sub care a fost, ţinut numele lui V. Voiculescu, în Pârscov, chiar în Pârscovul natal cei care mai ştiau câte ceva despre poet şi opera lui erau puţini. Generaţiile tinere, constrânse prin pragrame şcolare concepute anapoda (în marginea valorii şi esteticului şi-n centrul ideologiei vremii) să-i citească pe A. Toma pe Dan Deşniu şi pe Eugen Frunză numele autorului Poemelor cu îngeri nu le spunea nimic. După acest an, dar mai ales în deceniile şapte şi opt a început să se vorbească din ce în ce mai mult despre V. Voiculescu. Ecoul stârnit la Bucureşti de operele lui postume s-a răsfrânt rapid şi pe meleagurile buzoiene. În acest context autorităţile politice ale judeţului s-au străduit cât au putut să repună în drepturile ei şi modesta casă de ţară în care s-a născut, la 1884, marele scriitor. Ea arăta atunci jalnic, stând să se prăbuşească. Nepotul de frate al poetului, care o locuia, nu făcuse nimic s-o conserve, s-o consolideze spre a-i prelungi existenţa.

        S-a pus atunci problema amenajării unei case memoriale, dar îndărătnicia acelei rude a scriitorului (care a pretins, se pare, în schimbul cedării spaţiului construirea unei alte case, cu cinci camere) pe de o parte şi hăţişurile administrative de pe alta (nu se găseau forme legale pentru satisfacerea pretenţiilor amintite şi nici fondurile necesare unui astfel de demers) au dus la temporizarea, ori pur şi simplu la amânarea sine die, „pentru când vor veni vremuri mai bune”, a amenajării unui muzeu.

        Am produce, însă o mare suferinţă conştiinţei noastre dacă n-am recunoaşte că în acei ani s-au făcut, totuşi, şi câţiva paşi importanţi în direcţia mai dreptei puneri în valoare a casei din Pârscov. La 13 octombrie 1974, în curtea casei a fost dezvelit un bust al scriitorului, realizat de sculptorul Oscar Han. Cu acest bust este o poveste întreagă, ce ţine de anecdotica de culise a amplasării lui. Inimosul gazetar Lazăr Băciucu, pe atunci omul politic ce răspundea de tot ce mişca în cultura judeţului Buzău, a aşteptat până în ultima clipă o aprobare de la „centru” pentru amplasarea sclpturii lui O. Han. Se fixase soclul, dar bustul se afla pe pământ, în faţa casei. Şi cum aprobarea cu pricina n-a venit nici când mai rămăseseră doar câteva ore până la deschiderea manifestărilor consacrate scriitorului, Lazăr Buciucu a dat dovadă de curaj: şi-a asumat întreaga răspundere şi a decis să se „fixeze” şi să se dezvelească bustul în ziua şi la ora programate. N-a suferit nici o consecinţă pentru asta, iar aprobarea „de sus” n-a mai venit niciodată, bustul rămânând pe locul pe care se află şi azi.

        V. Voiculescu a fost eternizat în bronz într-o postură să-i zicem „cotidiană”: într-un sacou (ori poate în halatul în cae apare în unele fotografii), cu mâinile în buzunare. De pe culmea soclului înalt, realizat din piatră de Măgura, poetul priveşte cu un aer familiar peste gardul şi acareturile din jur, nu doar spre albia Sărăţelului şi spre dealurile împădurite ale Ciutei, de dincolo de râu, ci şi spre eternitatea pe care o înfruntă astăzi opera lui.

        Atunci, în 1974 (ca şi mai târziu de altfel) autorităţile culturale ale judeţului au căutat – în nobilul lor gest de a da greutate oricărei festivităţi consacrate omagierii lui V. Voiculescu – să-şi atragă de partea lor mari personalităţi din Capitala ţării, invitându-le să ţină comunicări, să depene amintiri despre scriitor, să recite din opera acestuia. Astfel s-au perindat pe aci academicieni, cercetători şi istorici literari, scriitori de marcă; „nume” cunoscute şi îndeobşte foarte respectate în viaţa social-culturală a ţării.

        Mica expoziţie de fotografii privind viaţa şi opera lui V. Voiculescu, amenajată tot atunci într-una din cămăruţele casei era puţin. Dar era un început de drum.

        În trecerea vremii şi-n vâltoarea evenimentelor peste multe din iniţiativele şi faptele frumoase ale oamenilor se aşterne adesea, pe nedrept desigur, uitarea. De aceea (şi nu numai de aceea) se cuvine să consemnăm aci râvna şi pasiunea multor buzoieni inimoşi „întru marele V. Voiculescu” dar mai ales pe cele care – în chip statornic şi nedesminţit până azi – l-au însufleţit şi-l caracterizează şi acum pe d-l Alexandru Oproescu. Pe lângă cele patru volume de Articole, comunicări, documente V. Voiculescu, îngrijite şi editate de domnia sa (şi peste care nici un cercetător al vieţii şi operei marelui scriitor nu va putea trece, nici acum şi nici în viitor) el a fost şi a rămas, în sensul ce mai deplin al termenului sufletul a tot ce s-a făcut pentru autorul Sonetelor şi al Povestirilor în judeţul Buzău – fie că a fost vorba de manifestări literare sau de tipărituri, fie că s-a pus problema unor necunoscute şi foarte dificile demersuri de culise pentru reuşita acestora, ori de iniţiative care iau aparţinut în exclusivitate şi pentru concretizarea cărora posteriCasa memorială „V. Voiculescu” de la Pârscov, azi. Bustul din faţa acesteia a fost realizat se sculptorul Oscar Han.

        Tatea (a scriitorului şi a lui) îi vor fi recunoscătoare. Cea mai importantă dintre ele rămâne, desigur, atribuirea numelui de „V. Voiculescu” bibliotecii judeţene şi dezvelirea unei plăci şi a unui medalion (evident, al poetului) pe zidul acesteia.

        În 1988-l989 un inginer iubitor de literatură, Eugen Sandu, fiu al satului Pârscov – prin ce mijloace ne scapă şi nici nu ne interesează – a reuşit să demoleze vechea casă şi să ridice pe temeliile ei alta nouă, construită exact după planurile şi structura celei de dinainte. Fie din lipsa fondurilor, fie din grabă, fie din dorinţa de a se amenaja cât mai repede muzeul memorial, fie din toate aceste motive la un loc prispa şi balconul noii construcţii n-au mai fost închise cu geamuri pe toată întinderea lor, ca la casa bătrânească originală.

        Lipsit de aceste accesorii ce ar fi contribuit, fără îndoială, la refacerea, măcar parţială, a atmosferei şi cadrului de odinioară, noul edificiu destinat muzeului memorial apărea drept o clădire rece şi mai puţin primitoare, departe, totuşi, de originalul pe care încearcă să-l copieze.

        Punerea geamurilor s-a amânat, aşadar, atunci, iar în interior s-a amenajat în pripă o expoziţie cu ce s-a mai putut găsi şi cu ce s-a primit de la copiii scriitorului. Ce ironie a soartei! Vitrinele în care au fost expuse obiecte şi cărţi ce au aparţinut lui V. Voiculescu nu sunt altele decât cele în care până mai ieri se aflau, la Muzeul de Istorie al judeţului Buzău, exemplare din Operele lui Nicolae Ceauşescu, celebrul reprezentant al comuniştilor care l-au condamnat şi ţinut în temniţă, pe nedrept, pe scriitor în anii 1958- 1962.

        Toate acestea se întâmplau în 1990. Între timp organele puterii judeţene şi-au conştientizat (dacă mai era nevoie) ideea amenajării unui muzeu după criterii cât mai exacte, ştiinţifice. Problema a devenit acută şi în urma semnalelor critice pe care, între alţii, şi noi le-am tras în câteva rânduri în presa centrală.

        În 18 noiembrie 1995, împreună cu dl. Lazăr Izvoranu, cu dna. Veronica Nistor, muzeograf şi dl. Al. Oproescu, directorul Bibliotecii judeţene am mers la Pârscov spre a ne consulta asupra amenajării Casei memoriale V. Voiculescu. Temeinic şi gospodăBiblioteca judeţeană Buzău, care din anul 1991 poartă numele lui V. Voiculescu.

        Reşte (cum probabil ar fi făcut-o însuşi scriitorul dacă ar mai fi fost printre noi) am stabilit de principiu unde, ce, cum prin ce mijloace să se amenajeze interiorul clădirii.

        Un an mai târziu, în 1996 casa memorială dela Pârscov era redeschisă publicului pentru vizitare. Istoria amenajării ei, pe parcursul intervalului de timp amintit am relatat-o în amănunt în cartea V. Voiculescu la Pârscov şi eventualii dornici s-o cunoască o pot găsi acolo, la finele volumului, aşa încât nu socotim necesar s-o mai reluăm şi aci.

        Aşa cum se prezintă astăzi, casa „oferă vizitatorului o imagine sugestivă asupra evoluţiei în timp a scriitorului, bogata şi diversa lui activitate literară, publicistică şi editorială fiind evidenţiată de fiecare dintre obiectele expuse”, cum se scrie într-un pliant editat de Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Buzău şi Muzeul judeţean. De îndată ce pătrunzi în holul ce se deschide direct de pe prispă, în stânga se află o cameră în care panouri bogat ilustrate (cu fotografii de familie, manuscrise) reconstituie principalele etape ale biografiei scriitorului; la ieşire, pe peretele din stânga al micului hol o hartă a judeţului consemnează toponime locale prezente în poezia şi proza lui V. Voiculescu. În următoarea încăpere, mobilată în stilul ţărănesc al anului 1884, s-a născut scriitorul. Uimeşte aici simplitatea mobilei, austeritatea interiorului. De partea cealaltă a holului, vis-a-vis o odaie ceva mai largă a fost consacrată unei biblioteci documentare despre poet şi prozator, cuprinzând şi un mic istoric, bogat ilustrat, al manifestărilor ce i-au fost consacrate de către buzoieni în ultimele decenii.

        În fine, ultima cameră, spre ieşire (şi prima din dreapta, de cum se pătrunde în hol) este aşa-zisul „salon de oaspeţi”, în care au fost expuse obiecte care au aparţinut lui V. Voiculescu, piese de mobilier, icoane etc. Donate de către urmaşii acestuia.

        Pe prispa casei, în stânga intrării, sus, a fost amplasată o placă memorială datorată Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România.

        Fireşte, tot ce se află în casa memorială este mult prea puţin spre a da imaginea complexă şi bogată a unei biografii de excepţie a unei opere atât de originale cum este aceea a autorului Sonetelor şi Povestirilor. Totuşi, casa este în măsură să dea măcar o idee vagă despre ce a însemnat Pârscovul şi spaţiul de aici pentru scriitor. Măcar pentru atât şi tot se cuvine să fie vizitată…

        Preţuirea buzoienilor faţă de cel mai mare scriitor ivit pe lume pe meleagurile lor s-a manifestat şi se manifestă, însă, şi în alt chip: prin organizarea periodică a unor manifestări consacrate cinstirii memoriei lui, unele ajunse la o vechime de peste două decenii.

        În municipiul Buzău a luat fiinţă, cu ani în urmă, şi o Fundaţie Academică „Vasile Voiculescu”, organizatoare de festivaluri, concursuri, recitaluri – evident, toate întru omagierea mentorului ei spiritual.

        În Bucureşti, pe peretele casei din str. Dr. Staicovici, în care a locuit autorul lui Zahei Orbul şi pe cel al dispensarului la care acesta a activat ca medic, în Cotroceni, au fost puse plăci memoriale cu medalionul în bronz al lui V. Voiculescu.

        După 1990, în dorinţa de a face dreptate unor mari personalităţi ostracizate şi umilite de vechiul regim politic, Academia Română 1-a primit, postum, şi pe V. Voiculescu în rândurile membrilor ei. S-a dat numele scriitorului şi unei străzi din Capitală, din păcate o stradă care nu are nici o legătură cu viaţa sau opera sa. Firesc ar fi fost ca măcar o parte a străzii Dr. Staicovici să poarte numele lui V. Voiculescu, cum s-a procedat, de pildă, în cazul lui Arghezi, când strada Batiştei a fost împărţită în două, păstrându-se pentru una din ea onomastica boierului de care se leagă prin istorie, iar pentru cealaltă optându-se pentru numele autorului Cuvintelor potrivite. Dar poate că în cazul lui V. Voiculescu nu s-a gândit nimeni nici la precedentul care deja exista şi nici la legătura ce ar trebui să existe între o stradă şi personalitatea de la care şi-a luat numele (căci refuzăm să credem că ar fi vorba de lipsă de informaţie sau de cultură…).

        Graţie mai ales unuia dintre cei mai împătimiţi voiculescologi, d-l Liviu Grăsoiu (redactor de televiziune şi mai apoi de radio) numele şi opera marelui scriitor au circulat şi pe undele hertziene, fiindcă, începând de prin 1968 şi până azi, amintitul cercetător a realizat, pe lângă lucrările tipărite (menţionate şi în cartea de faţă la bibliografie) o serie întreagă de filme şi de emisiuni, montaje de versuri şi comentarii despre viaţa şi opera celui ce ne-a dat Sonetele şi Povestirile. Şi tot la propunerea d-lui Liviu Grăsoiu redacţia literară a postului central de radio poartă, din 1996, numele scriitorului.

        Conduita socială şi morală a omului, avatarurile biografiei lui, mai ales cele de la senectute, aureolate de gloria operei, fac din V. Voiculescu unul din puţinele cazuri ale literaturii române care exclud din capul locului detractorii.

        Nu ştim cât şi cum va fi evaluată creaţia lui în veacul şi-n mileniul în care am intrat de curând, dar un lucru ne apare ca sigur la orizontul posterităţii sale îndepărtate: opera lui V. Voiculescu nu va conteni să intereseze cititorii de toate vârstele şi de toate gusturile, semn al unei perenităţi şi al unei valori solide, de la care vor trebui să plece (şi la care vor trebui să ajungă) toate judecăţile viitorului.

        Bucureşti, febr.

        — Sept. 2003