Argument.
Despre opera lui V. Voiculescu, relativ restrânsă ca dimensiuni (în comparaţie cu cea a lui Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Lucian Blaga şi alţii) s-a scris şi se va mai scrie mult. Ce înseamnă asta se subînţelege.
Despre omul V. Voiculescu s-a scris, de asemenea, destul în articolele, memoriile, jurnalele şi însemnările contemporanilor săi. Nu îndeajuns, însă, pentru a avea – totuşi!
— O imagine globală şi unitară, reprezentativă şi convingătoare a biografiei lui care (prin neaşteptatul răsturnărilor de situaţii, dar şi prin taina iniţierii şi formării scriitorului întru isihie şi cele sfinte) fascinează şi contrariază totodată, necontenind să ne sugereze noi căi, noi „chei” de înţelegere a unei creaţii, ea însăşi alcătuită din idei şi „teze” în evident contrast: lângă poezia de pură esenţă religioasă stă o proză în care practicile magiei şi etnoiatriei se derulează în toată voia, alături de fermecătoarele şi misterioasele Sonete stă experienţa tragică a omului rătăcind prin bezna din interior şi dinafară, lângă chipul lui Crist, coborât printre muritori, straniul îmblânzitor de lupi ori insul năzuind să se întoarcă în trupul şi-n spiritul marelui peşte din care a descins pe pământ.
Cartea de faţă este în felul ei un roman documentar, conceput şi elaborat ca o naraţiune care se doreşte a fi cât mai pe placul cititorului. Cine va dori s-o continuie, s-o aprofundeze în vreuna din laturile ei va găsi, sperăm, suficiente piste de plecare în evocarea noastră, în note, în bibliografie, în sugestiile pe care ni leam permis, cu măsură şi decenţă, ori de câte ori ni s-a părut că trebuie le facem…
Când am terminat elaborarea lucrării ne-am spus şi noi, aidoma lui André Maurois la isprăvirea cărţii Olympio sau viafa lui Victor Hugo: „în ceea ce mă priveşte, am făcut tot ce mi-a stat în putere pentru a rândui fără a păcătui nici împotriva pietăţii, nici împotriva adevărului, tot ceea ce se cunoaşte din această viaţă, până în stadiul prezent al cercetărilor”.
2 sept. 2003
Florentin Popescu.
