COPILĂRIA ŞI ADOLESCENŢA

        „Sunt născut la ţară… Cel mai mare noroc din viaţa mea.”

        Rădăcini transilvănene „De bucurie a îmbrăcat harabagiul din cap până-n picioare” * „Mama mă adora, surorile mă iubeau, pentru toţi eram o minune…” * „. Visam cu ochii deschişi la soartă şi eram fericit de aşteptare”

        Personaje din fabulosul spaţiu al copilăriei: Moş Floacă, Oană, Moş Nichifor şi Ion Teslaru „Desprinderea tragică de sat”. La pensionul şi internatele din Buzău.

        Elev la Liceul „Gh. Lazăr” din Bucureşti.

        Societatea „Capul de răţoi”

        Prima poezie: Lui Eminescu.

        Astăzi, la-nceput de secol XXI şi-n plină glorie a calculatoarelor parcă şi firea oamenilor este alta decât înainte, Până-n cel mai îndepărtat colţ de ţară fiecare ins a pierdut din naturaleţea comportamentului de odinioară, adăugându-şi sieşi atribute care-l înstrăinează de trăirea sinceră şi plenară a bucuriilor simple. Odinioară, însă, cu peste un veac în urmă, lucrurile stăteau cu totul altfel. Oamenii erau mult mai deschişi unii faţă de alţii şişi puteau citi reciproc trăirile. Altfel spus ştiau să se bucure de fericirea altora şi să se întristeze atunci când necazurile se abăteau asupra unor apropiaţi cu care înpărţeau aceeaşi condiţie socială.

        Veştile circulau pe atunci mult mai greu decât azi. Căci deşi americanul Graham Bell inventase telefonul, la noi, ca şi-n alte locuri aiurea din lume, comunicarea pe fir nu apăruse şi avea să mai treacă multă vreme până să-şi facă simţită prezenţa. Oamenii îşi duceau de la unul la altul veştile ca-n toată istoria de mii de ani de până atunci: prin călători ori prin emisari anume tocmiţi să poarte răvaşele. De la un kilometru, de la o sută ori de mai departe veştile călătoreau la fel: cu rădvanul, cu căruţa, cu trenul ori cu cine ştie ce alt mijloc de transport.

        În ziua de 13 octombrie 1884 pe drumul ce lega un sat de pe Valea Buzăului, Pârscov, de reşedinţa ţinutului – târgul Buzăului se rostogoleau roţile unei căruţe, stârnind din plin colbul cernut de copitele cailor şi boilor ce se preumblaseră pe acolo în zilele de dinainte. Era la vremea culesului şi prin satele vecine oamenii trebăluiau fie prin livezi, fie prin vii, fie pe ogoare. Roadele pământului se cereau cărate în hambare, în magazii şi-n şuri şi aşa se face că pe drumul cu pricina treceau încolo şi-ncoace căruţe pline de ştiuleţi de porumb, de bostani, de struguri, de mere ori de prune. Dobitoacele din hamuri sau din juguri trăgeau din greu, opintindu-se sub loviturile de bici ale stăpânilor.

        Căruţa omului nostru era, însă, goală, mergea destul de repede şi le depăşea cu uşurinţă pe toate celelalte. Dintr-o clipă în alta trebuiau să se vadă, în ceţurile zării, marginile târgului către care omul îşi gonea bidivii.

        Cel de pe capra carului îşi isprăvise de mai multă vreme treburile cărăuşiei şi-acum mergea cu alte rosturi la Buzău. Şi avea un motiv serios să se grăbească: voia să-l mai găsească acolo pe Costache Voicu şi să fie primul care să-i ducă vestea cea mare: femeia lui, Sultana a adus pe lume un fecior şi asta nu se-ntâmplă în fiecare zi la casa omului. Gândea că-l va bucura mult vestea, fiindcă avea, astfel, cine să-i moştenească pământurile, băcănia şi acareturile, să se îngrijească de treburile gospodăriei. Pruncul deacum era al şaselea copil al familiei Costache şi Sultana Voicu, dar cei de mai înaintea lui nu voise Dumnezeu să fie băieţi.

        Harabagiului care ducea vestea cea mare nu-i va fi venit greu să-l găsească pe Costache Voicu, forfota târgului fiind atunci cu mult mai mică decât ne putem închipui astăzi.

        Nu ştim cum va fi vorbit omul, nu ştim nici reacţia imediată a tatălui, însă bucuria lui nu va fi fost deloc mică de vreme ce (avea să povestească peste foarte mulţi ani sora mai mare a nounăscutului de atunci) 1-a luat aproape pe sus pe căruţaş, 1-a băgat într-o prăvălie şi 1-a îmbrăcat în haine noi din cap până-n picioare.

        Probabil că fericitul tată îi va fi făcut „cinste” omului şi cu ceva rachiu ori vin, ori poate îl va fi invitat să-i calce pragul băcăniei din Pârscov în chiar ziua aceea, ori în alta, spre a-l îndestula cu deale gurii şi cu ceva sticle de băutură.

        Nici mărturiile familiei şi nici documentele nu ne mai spun nimic despre asta.

        În mod sigur, însă, lui Costache Voicu nu i-a trecut atunci prin minte că pruncul despre care i-a adus veste căruţaşul va ajunge scriitor. Poate că nici nu prea avea el idee ce este şi rosturi are pe lume un scriitor de vreme ce nici în familia lui şi nici în aceea a Sultanei nu se ştia să se mai fi născut vreodată un prunc cu o aşa chemare a sorţii…

        Copilul ivit pe lume în noaptea trecută, de 12 spre 13 octombrie 18841, făcea parte, de fapt, din a doua generaţie a familiei, descinsă din ţinuturi transilvane, din Mărginimea Sibiului şi stabilită pe meleaguri buzoiene prin anii 1832-l833.

        Harnici scormonitori de documente şi cercetători ai arborelui genealogic al scriitorului au identificat cu exactitate filiaţia voiculesciană.

        Ştim, astfel, că Ion Voicu, tatăl lui Costache era unul din mulţii ciobani transhumanţi din Valea Săliştei, cătunul Vale, de lângă Sibiu, care la 24 septembrie 1832 îşi trecea turma lui de 1671 oi, 3 cai şi 3 măgari în Turcia, prin punctul Brăilei. Acolo el îşi vinde tot avutul şi cu banii primiţi pe el se întoarce în ţară, oprindu-se la Buzău spre a deschide o prăvălie. „Nemulţumiţi doar cu venitul obţinut din vânzarea produselor, ne spune unul din amintiţii cercetători ai arborelui genealogic voiculescian – unii ciobani transilvăneni colportau şi alte mărfuri ca: braşovenii, clopote pentru vite, glugi, foarfece, zale de împiedicat caii, ciubere, troace, chiar cărţi, iar la întoarcere aduceau „articole„ turceşti pe care le vindeau prin satele cunoscute. Astfel oierii se preschimbau în negustori ambulanţi şi apoi în mici negustori statornici, rămaşi prin diferite aşezări mai înstărite, unde se căsătoreau şi-şi întocmeau gospodării trainice. Activităţi cu venituri atrăgătoare pentru mulţi”2.

        Aşa a procedat şi bunicul viitorului scriitor. El s-a oprit la Buzău, s-a însurat cu Maria (Marghioala), femeie cu ceva stare materială. Peste ani nepoata Maria Ivănescu avea să-şi amintească despre rătăcitorul cioban că „era frumuşel, înalt şi i-a plăcut bunica, mama tatii… Fraţii s-au supărat pe ea, că voiau s-o dea după nu ştiu cine, prin Buzău, şi 1-a luat fără voia lor; el nu era decât Voicu Băcanu, aşa se numea. Avea o băcănioară în Buzău şi pe urmă s-a mutat la ţară”3.

        În paginile voiculesciene există suficiente argumente care să susţină veritabila „chemare a strămoşilor”, îndeosebi a bunicului Ion Voicu. Bunăoară, în Poemul Hanului cu urşi figura acestuia, parcă desprinsă din legendă, se profilează cu putere din negurile vremii, sub chipul lui Oană cel „priceput şi robaci”, proprietarul hanului de la răscrucea drumurilor, fostul cioban care „sătul de pribegia cu ciubere în spinare se însurase şi se chivernisise aici. Odată cu stăpână-su, şi aidoma lui, hanul slab şi sărăcuţ, o ruină, prinsese chiag, cuprinsese lărgime, se pricopsise în acareturi, îngrăşat cu osânza de încăperi noi, guşi de poduri doldora de mărfuri şi pântece de beciuri adânci”4. Ecouri ale aceleiaşi chemări, peste timp şi dincolo de el, apar, nu o dată, în poezie:

        Pe decindea Dunării, la vale, Printre triste mirişti cu ciulini, Trece-n baltă, legănat agale, Un chervan cu covilitir de rogojini.

        În tot câmpul nici un fir nu-i verde, Casa din satul Vale (corn. Sălişte) unde s-a născut bunicul lui V. Voiculescu, oier transhumant, stabilit la Buzău – după vânzarea oilor – prin 1832-l833, cel care a clădit „Hanul cu urşi” de la intersecţia drumurilor din Pârscov.

        Mişcă vântul albe colilii, Drumul lung în zări pustii se pierde Sub un cer de mari melancolii.

        Omul stă cu capul gol şi mână, înfundat în maldărul din car; Şi-aţipit, cu jordia în mână, Se tot duce drum fără hotar.

        „Foaie verde firul peliniţii”… Cântă cărăuşul cătinel Şi, treziţi, cu el odată cântă sciţii Ce-au trecut cândva prin stepă, ca şi el!

        (Pe decindea Dunării)

        Despre bunica scriitorului Maria (Marghioala) nu avem mărturii care ne-ar putea ajuta să-i definim personalitatea. Nici poetul nu ne-a lăsat în paginile lui autobiografice informaţii despre ea. Amintirile lui V. Voiculescu conţin aprecieri şi observaţii ce nu trec (cu excepţia amintitelor pasaje despre bunic) dincolo de orizontul casei părinteşti şi de universul familiei, cum vom vedea ceva mai la vale.

        Pe la 1870, ca şi mai târziu de altfel, în lumea satului românesc era puternic înrădăcinată mentalitatea potrivit căreia legăturile de rudenie se întemeiau, poate chiar mai mult decât pe sentimente, pe apropierea nivelurilor de stare materială. Mariajele se făceau, de regulă, între tineri ai căror părinţi se aflau pe aceeaşi treaptă socială.

        În context era firesc ca şi primul fiu al familiei Voicu şi Maria Băcanu să se căsătorească cu o fată de rangul lui. Ceea ce s-a şi întâmplat, cum exact consemnează actele primăriei din Pârscov la 12 februarie 1870 prin actul de căsătorie între Costache şi Sultana, fiica lui Ion Hagiu din Pârscovul de Sus. Dacă la acea dată tatăl tinerei deţinea şi el sau nu o băcănie, cum avea cuscrul său, Voicu, actele nu ne mai spun. Însă ne spun un lucru demn de reţinut: la acea dată însurăţelul nu mai era tocmai tânăr (se născuse în 1833 şi avea treizeci şi şapte de ani) – ceea ce însemna destul de mult în comparaţie cu Sultana, în vârstă de numai 21. Diferenţa de ani dintre cei doi nu-i împiedică, însă, să dureze o familie temeinică, să dea naştere la nu mai puţin de şapte copii şi să ţină totodată o gospodărie destul de îmbelşugată, cu acareturi, cu prăvălie, cu grădini şi prisacă şi să ducă, în acest chip, mai departe agoniseala tatălui, a acelui Oană, cunoscut şi respectat de toată lumea satelor pe primprejurului Pârscovului.

        Însuşi scriitorul de mai târziu, interpelat prin 1930 de către N. Crevedia, va mărturisi: „Părinţii mei erau oameni cuprinşi, pe vremea aceea”5, iar într-un alt loc, rememorându-şi anii primei copilării, va scrie: „Sunt singur, în fundul şrădinii noastre de câteva pogoane, care mi se părea atunci uriaşă…”

        Ca şi în cazul bunicului şi în ce-l priveşte pe tatăl lui, viitorul scriitor se va dovedi a fi, toată viaţa, zgârcit în aprecieri. Nici în paginile cu caracter autobiografic, nici în interviurile pe care le va da la maturitate, nici în alte locuri nu va vorbi despre propriul părinte. În Confesiunea unui scriitor şi medic va spune doar în treacăt: „Părinţii mei, oameni simpli, au fost pioşi, de o credinţă neabătută de nici o clipă de şovăire sau îndoială. Practicanţi moderaţi, fără habotnicie, religia a fost însă pravila, enciclopedia vieţii lor practice.”7 Din păcate în arhiva familiei nu s-a păstrat nici măcar o fotografie a lui Costache Voicu. Poate că nici nu va fi existat, ştiut fiind că, preocupaţi de grijile şi treburile lor zilnice, bărbaţii de la sat dau prea puţină atenţie imortalizării chipului lor pe hârtia fotografică. Sau poate, dacă va fi existat, imaginea lui s-a pierdut şi n-a mai ajuns până la noi.

        În schimb, ca o compensaţie, avem relativ suficiente date despre mama scriitorului, a cărei figură se conturează cu pregnanţă din unele rânduri rămase de la V. Voiculescu, dând parcă viaţă, culoare şi forţă şi mai mare chipului pe care-l putem privi într-o imagine care ne-a parvenit, destul de reprezentativă.

        În fond este vorba despre o fotografie convenţională, făcută fie acasă, cu ocazia venirii prin sat a vreunui fotograf ambulant, fie în Buzău, poate cu prilejul Drăgăicii, vestitul târg de tradiţie în zonă şi la care poposeau oameni din mai toate satele din împrejurimi.

        Imortalizată în picioare, cu mâna stângă sprijinită pe colţul unei comode ori al unei mese, lângă o draperie strânsă, Sultana priveşte cu seriozitate înainte, cum îi va fi spus mai înainte mânuitorul aparatului fotografic. Este îmbrăcată într-o rochie lungă până la pământ, cu multe volanuri şi bine strânsă la mijloc de un cordon. Femeia pare mai degrabă de statură potrivită decât înaltă, are părul strâns la spate, cu cărare pe mijlocul capului şi cu o piesă ornamentală, probabil o broşă ori un pieptene mai mare în partea dreaptă. Pe faţa-i ovală surprinde vioiciunea ochilor, al căror licăr pare a transcende dincolo de hârtie şi de timp, sugerând în egală măsură trăiri interioare puternice, dar şi hotărâre şi dârzenie.

        Alăturând această fotografie alteia, cu imaginea tânărului Vasile la vârsta de 18 ani, asemănarea dintre cele două chipuri e izbitoare. Mama a transmis fiului aproape toate trăsăturile feţei, dar în mod deosebit conturul ochilor şi acuitatea privirii, dublată de o anume melancolie ce sugerează de asemenea un mare tumult interior şi trăiri sufleteşti profunde.

        Confesiunile de mai târziu ale scriitorului, ca şi mărturiile de familie ne oferă azi toate datele pentru a putea contura, cu relativă exactitate, personalitatea femeii. Ea este în egală măsură o fiinţă pragmatică şi totodată o persoană care dacă nu visa performanţe intelectuale în orice caz se ridica cu mult deasupra mediei femeilor din mediul rural, mai ales în ce priveşte cultivarea propriului spirit şi educaţia copiilor.

        Pragmatismul său venea, desigur, din experienţa vieţii, căci altfel n-ar fi putut nici să se achite de treburile unei gospodării „avute”, nici să-şi crească după norme ale bunei cuviinţe şi în chip sănătos cei şapte copii. Una din fetele ei, Florica (1877-l968), devenită, prin căsătorie, Ştefănescu, rugată la bătrâneţe să-şi amintească împrejurările în care a venit pe lume fratele ei, scriitorul, ne spune: „Mama năştea şi se moşea singură. Când cu Dile (V. Voiculescu, n. n .), avu poftă înainte să mănânce borş cu tăiţei, a trimis pe omul din curte să taie o oaie, au mâncat cu toţii şi noaptea 1-a născut”8.

        Firea practică a Sultanei era, însă, dublată, sau mai degrabă completată am zice, de cealaltă ipostază, a femeii dornică de instrucţie şi cu credinţă nestrămutată în Dumnezeu şi-n cele sfinte, într-un cuvânt de preţuitoare a valorilor morale ale omului. Îşi cultiva spiritul atât şi cum putea în condiţiile de atunci: mergând la biserică şi citind cărţile pe care şi le putea procura. Preocuparea ei, transmisă şi viitorului scriitor, va fi un factor fundamental în formarea acestuia. „Primul contact l-am avut cu literatura religioasă, mai ales vieţile sfinţilor, pe care ni le citea mama. Le împrumuta întotdeauna de la biserica din sat”, spune el undeva9. Şi apoi simte nevoia să adauge: „Mama ştia multă carte. Am ascultat, tot de la ea, povestea lui Robinson Crusoe şi o traducere românească, Morala Babai Vişa, care îmi plăcea enorm”. Ana Niculiu, una din surorile scriitorului, amintintu-şi de îndepărtaţii ani ai copilăriei, va spune: „Mama citea numai cu litere cirilice de tipar”10 „Mama mă adora”, va mărturisi V. Voiculescu prin 1935 şi-n inimă va purta pentru toată viaţa icoana celei care 1-a adus pe lume şi 1-a iniţiat în lumea cărţilor şi a credinţei. „Şi mama şi tata, va adăuga el, ca toţi oamenii de la ţară, erau mari pasionaţi ai cititului, mai ales ai cititului cu glas tare, ca la strană”.

        Însă Sultana Voicu nu căuta să le insufle copiilor doar gustul pentru lectură, pentru descoperirea tainelor cărţii. Autodidacticismul ei o îndemna să facă mult mai mult. După puterile proprii, desigur. Şi a făcut, cultivându-le copiilor iubirea pentru biserică, ducându-i la slujbele de sărbători şi respectând datinile religioase.

        Sultana Voicu, mama scriitorului.

        În anii din urmă o fiică a scriitorului, Gabriela Defour ne relata un fapt ce vorbeşte de la sine despre grija mamei pentru educaţia religioasă a copilului. Tatăl ei, scriitorul i-a povestit cum în copilăria lui, în noaptea de înviere de la Sfintele Paşti, dormind în acelaşi pat cu mama, îşi lega cu o frânghie piciorul lui mic de cel al Sultanei, spre a fi sigur că atunci când vor bate clopotele şi femeia va pleca la biserică nu-l va lăsa să doarmă în continuare. Cu alte cuvinte să se asigure că va participa la slujba oficiată la miezul nopţii în biserica satului.

        Avem, aşadar, un portret sugestiv al Sultanei. Din negura celor aproape o sută douăzeci de ani care au trecut de la consumarea acestor momente ea ne apare ca o figură luminoasă, destul de complexă pentru condiţia sa socială, ca o personalitate accentuată, dârză şi tenace, hotărâtă, capabilă de profunde trăiri interioare. „La căpătâiul ei, moartă, nu s-a mişcat ore în şir privind-o… Apoi a rătăcit pe malul Buzăului” 12, mărturisea la multe decenii una dintre fiice, referindu-se la reacţia viitorului scriitor în acel moment de tristă rememorare.

        Multe din trăsăturile mamei, subliniate şi la un alt nivel se vor transmite şi personalităţii lui Vasile, copilul sortit să ajungă un mare scriitor.

        *

        Puţini şi rari sunt scriitorii români născuţi şi copilărind la ţară care să nu-şi fi evocat în propria operă anii lor de pruncie în culori nostalgice. Îndeosebi poeţii, dar în bună măsură şi alte categorii de creatori care au văzut lumina zilei la sat l-au descris pe acesta drept mediul cel mai curat, temelie solidă a operei lor de mai târziu. Dacă vom studia biografia şi creaţia literatorilor noştri din toate timpurile şi din toate zările rurale româneşti vom găsi suficiente argumente în sprijinul acestei afirmaţii. Ion Creangă, Ion Slavici, Mihail Sadoveanu şi încă mulţi alţii ne-ar putea fi primele exemple dintro „listă” de nume destul de bogată.

        Pentru V. Voiculescu faptul că s-a născut la ţară este „cel mai mare noroc din viaţa lui”, cum nu se sfieşte s-o mărturisească în referenţiala sa Confesiunea a unui scriitor şi medic, făcută la anii deplinei maturităţi şi ai plenarei afirmări literare, în 1935.

        Aşadar, biografului de azi îi sunt necesare atât studierea atentă a operei cât şi o călătorie în vatra de obârşie a scriitorului pentru a desluşi cu claritate stâlpii de rezistenţă şi arhitectura întregii moşteniri literare rămasă de la V. Voiculescu, precum şi originalitatea, vigoarea şi atributele care o individualizează şi-i conferă perenitate.

        Invitaţia cea mai la îndemână şi accesibilă oricărui posibil cititor şi virtual cercetător al vieţii scriitorului este oferită de o poezie arhicunoscută, Casa noastră, un fel de fereastră larg deschisă către locul natal al poetului. Din doar câteva trăsături, aidoma acuareliştilor pictând în plain air, autorul schiţează un tablou sugestiv: „Ce paşnic era satul… Pitit la poala culmii/Ca un ostrov de cuiburi sub straşina-nvechită, /îl străjuiau din muche, doinindu-i pururi, ulmii, /Şi-l încingea pe vale pădurea de răchită. /Părea bârlog sălbatec scobit în cremeni sparte, /Ştiind numai de datini, de hori şi dragul glumii, /Ferit din drumul mare, pierdut aşa departe, /Ca-n basmul cu cetatea la marginile lumii!” „Pierdut aşa departe”, satul are chiar şi în numele lui – Pârscov – ceva aspru, de sălbăticie, de frusteţe, parcă de magmă proaspăt revărsată şi încă nesedimentată dintr-un vulcan. Şi nu trebuie să fi neapărat filolog sau un specialist în ştiinţe toponimice sau onomastice pentru a-ţi da seama numaidecât de sugestivitatea cuvântului, dincolo de care intuieşti atât un peisaj cât şi o stare de spirit, un anume arhaism şi o anume patriarhalitate.

        Cine ajunge în acest sat păşeşte, de fapt, într-o veche vatră de cultură şi civilizaţie românească, cu rădăcini ajungând până în epoca neolitică. Localitatea – situată pe valea mijlocie a Buzăului – se află, din multe puncte de vedere, la o răscruce de drumuri. Drumuri vechi şi ele, drumuri ale transhumanţei oierilor coborând de dincolo de munţi, din Transilvania, către câmpie şi bălţile Dunării. Geografic, zona Pârscovului are privilegiul de a reuni pe un teritoriu relativ mic – frumuseţi diverse: dealuri acoperite de vii, livezi şi fâneţe întinse, lunci cu sălcii şi arini crescând aproape în sălbăticie; la orizont, către nord, domină culmile semeţe şi albastre ale Munţilor Buzăului. În plus, ţinutul a conservat multă vreme tradiţii, obiceiuri şi datini de o rară frumuseţe, satul propriu-zis apărând menţionat în documente, însă, abia la 1515, când Neagoe Basarab le confirma unui anume Tatu Vătafu şi altor boieri stăpânirea peste aşezare şi moşiile ei.13

        Pe la 1884, pe canavaua anotimpurilor nimeni şi nimic nu păreau a tulbura viaţa patriarhală a Pârscovului. Şi totuşi, în opera voiculesciană aflăm reperele topografiei care concentra „evenimentele” şi trăirile colectivităţii: ici un Han cu urşi, dincolo o Horă a satului, ceva mai la margini de aşezare, în vremea ploilor, apele înfuriate ale Buzăului aruncau pe mal şi-n ciurul copiilor zeci şi sute de peşti înspăimântaţi etc. Etc.

        Cartea copilăriei lui V. Voiculescu se identifică până în cele mai mici detalii cu viaţa Pârscovului de la sfârşitului veacului al nouăsprezecerea. De aceea în amintirile scriitorului, cititorul şi eventualul istoric şi cercetător literar privesc ca într-o oglindă ce reţine până şi detaliile semnificative. „Cât mă pot descoperi eu însumi înapoi, aproape de orizontul amintirii – se va confesa el pe la cincizeci de ani studenţilor teologi din Bucureşti mă văd un copilaş stând singur într-o poiană de flori sălbatice, la marginea unei gârle… Nu e nici poezie, nici o poză… E adevărul. […] Teatrul nostru cel mai scump erau liturghia şi serviciul religios din fiecare Duminică şi sărbătoare, mai ales după ce descoperisem sensul ascuns al tuturor gesturilor şi aluziilor liturgice. Mai desfătătoare decât orice gală de operă din câte am văzut de atunci încolo, mi-au rămas pentru totdeauna deniile Paştilor, cu marea şi minunata Vinere, când cântam prohodul. […] Ocolirea bisericii, slujba triunfală a învierii au pus pecetii indelebile pe o amintire ce n-aş vrea să o pierd niciodată”14.

        Aceste mărturisiri (ca de altfel şi celelalte cuprinse în textul Confesiunii) ne apar – din perspectiva vremii de azi – ca deosebit de importante. Ele atestă atât o ipostază a copilăriei lui V. Voiculescu, cât şi rădăcinile, foarte adânci în timp, ale formaţiei lui religioase ca poet, unul dintre cei mai profunzi creatori români afirmaţi în respectiva zonă a liricii româneşti din toate timpurile15.

        Ceea ce nu înţelegea copilul de odinoară, dar simţea în străfundurile sufletului său – prin acea „mistică aşteptare” de careşi amintea mai târziu era, în fapt, chemarea divinităţii, descoperirea vocaţiei de poet religios. Jocul „de-a biserica”, răspândit printre copiii din Pârscovul sfârşitului de veac, nu era nici el „o maimuţăreală şi nici o batjocură, ci o reală şi sinceră practică copilărească a marilor mistere” 6. De aici şi seriozitatea cu care, imitându-i pe cei mari, părinţi şi bunici, fiii pârscovenilor transpuneau, în felul lor, ritualul înmormântării îngropând puii de casă ori rândunelele: „Gropiţe lângă gropiţe, săpate cu săpăliga în grădină, se înşirau mormintele puişorilor jeluiţi, toţi cu cruci de beţişoare la cap, şi asta nu o dată; ci veri întregi şi ani de-a rândul. Mi-amintesc de jalea ce ne-a adus într-o toamnă iernatică moartea a vreo câteva sute de rândunici apucate de zăpadă şi adăpostite în pod, în porumbar, prin casă. Toate au răposat, însă toate au avut parte de înmormântare, mi s-ar fi părut un mare păcat dacă nu aş fi făcut-o”17.

        Evident, formarea lui V. Voiculescu pe linia liricii religioase nu se explică doar prin atât. Ar fi şi simplist şi vulgarizator poate să ne oprim doar la acest argument biografic şi să eludăm ceea ce a urmat: cultura scriitorului, trăirea unor experienţe – în egală măsură livreşti şi de viaţă, acumularea unor informaţii ce i-au permis aprofundarea investigaţiilor către care s-a simţit chemat, în fine limpezirea propriilor concepţii şi intrarea în matca ce i s-a potrivit moral, sufleteşte, intelectual cel mai bine.

        Revenind, însă, la anii primei copilării şi trecând dincolo de tendinţa firească a oricărui părinte de a vedea în odrasla lui un superlativ al binelui omenesc, familia trebuie să recunoască, totuşi, că pruncul are virtuţi lăudabile, vizibile ca atare printr-o precocitate manifestată în varii împrejurări. „Mi se spunea că mam născut cu căiţă pe cap – îşi va aminti poetul mai târziu – că voi avea noroc… Mama mă adora, surorile mă iubeau, pentru toţi eram „18 o minune.

        Aşadar, de timpuriu el se arată a fi un copil dotat cu o memorie rară, cu o vioiciune intelectuală aparte, cu mult spirit de observaţie. Uneori Dile, cum îi spuneau ai casei, îi face pe toţi din familie să râdă în hohote, cum s-a întâmplat într-o zi când una dintre surori citea dintr-o carte de vise. Ea rostise: „Turci visând – mare bucurie!”, iar copilul adăugase de la el o rimă făcută la minut: „Că te taie – mare veselie!”19

        Cel dintâi spaţiu al cunoaşterii lumii de către copil este ograda casei părinteşti. Bucolică, imaginea descrisă mai târziu este sugestivă:

        De cum intrai pe poarta ce-ţi deschidea jitarul, Te-ntâmpina cu cinste bătrâna noastră casă, Părând, din lungul curţii ce prejmuia hotarul, Că-ţi zice bună vreme, poftindu-te voioasă.

        Tihnită-n rost şi-n robot, ca un altar de sfântă, Curată.

        — Ncăpătoare, primind cum se cuvine, La spate cu fântâna şi-un tei cu coama frântă Şi-alături cu prisaca chiaburilor albine, Aşa am pomenit-o pe când trăiau bunicii, Zâmbind, ocrotitoare, la marginea pădurii. Pelinul, izma, cimbrul, rochiţa-rândunicii Umpleau nesupărate tot golul bătăturii.

        Mai sus, spre miazănoapte, ne stăvilea priporul… Urcau apoi largi plaiuri, se netezeau poiene, Şi-n fiind, ocol dând ţării, munţi suri ţineau soborul Şi-şi negurau adesea albitele sprâncene.

        Plutea pe noi o pace adâncă, robitoare, Ca peste-un schit ce pururi ar sta la rugăciune, Şi-şi revărsa seninul întreaga-i sărbătoare Pe inimile noastre, în vremi nespus de bune!

        Aşadar, prima descoperire a lumii de către copil se petrece în ograda casei părinteşti20, împiedicându-se printre ierburile înalte, alergând fluturii şi tulburând laborioasa muncă a vreunei albine, poposită pe corola unei flori. Acum şi aci simţurile copilului sunt ascuţite la maximum, ochii lui urmăresc, ca pe o mare taină, mişcările plantelor şi ale gâzelor, zborul păsărilor, iar urechile-i cată să desluşească misterul ce se strecoară în susurul Sărăţelului din apropiere, în foşnetul frunzelor din coroana, misterioasă şi ea, a celor doi nuci mari, ori a celorlalţi pomi din grădină.

        Până în urmă cu câteva decenii, pe undeva prin preajma vechii case se mai păstra încă unul din acei nuci falcini de odinioară. Între crengile lui, ne spunea unul din foştii colegi de şcoală primară ai viitorului scriitor, Dile (cum am văzut că îl alintau părinţii) îşi făcuse un pat de scânduri în care se urca adesea pentru a putea vedea o bună parte din lunca Sărăţelului şi din aceea a râului Buzău21. Ce va fi simţit, ce sentimente va fi încercat el în acele momente e greu de spus. Cert este că împătimitul îndrăgostit de natură, marcat de momentele cu pricina, acumulează, depozitează în camerele niciodată pline ale sufletului trăiri, impresii, scene, clipe ce nu se repetă. Peste ani însuşi nucul purtător al patului de odinioară devine „personaj” într-o poezie:

        Cireşii nici nu suflă cuprinşi de piroteală, Iar merii, de pe lături (in crengile pleoştite, Pe când caişii gingaşi cu foile pălite Se sprijină-n zaplazuri, sfârşiţi de zăpuşeală.

        Doar nucul plin de umbră rămâne drept într-una, Cupola-i grea de frunză punând-o scut luminii, Ca un monarh ce, flanic, în mijlocul grădinii Cu braţele-nălţate îşi ţine sus cununa.

        (Nucul) în adevăr, are ce şi de ce să-l impresioneze, îndeosebi primăvara şi vara pe copilul sensibil la mişcările cele mai mici ale naturii. Căci vegetaţia, atât de variată şi de bogată în zonă, irumpe în miriade de forme în mai toate anotimpurile. O explicaţie a prezenţei naturii premontane şi de deal în primele volume voiculesciene de poezie aici se află2*. Toponimele menţionate în chiar cuprinsul unor asemenea poeme (Gorganele, Muchea, ş. a .) înlătură orice umbră de îndoială care ar mai putea pluti în aer în legătură cu afirmaţia noastră23.

        Cunoaşterea ori descoperirea vieţii şi a lumii, cu toate ale lor, se poate petrece, însă, şi în alt chip, nu doar prin „aventurile” ţâncului prin ograda şi grădina casei părinteşti. De pildă, prin intermediul celor mai în vârstă, care, de regulă, sunt un fel de „fântâni ambulante” de basme, poveşti, ghicitori, eresuri şi fel de fel de întâmplări petrecute lor ori altor inşi de aiurea, de pe tărâmuri imaginare. V. Voiculescu, cel născut „cu căiţă în cap” are şi acest noroc: să vină, adus de întâmplare, în gospodăria părinţilor lui, un ins doldora de înţelepciunea proprie, dar şi de cea a personajelor pe care le-a întâlnit aevea, înaintea sosirii la Pârscov. Omul, învăluit oarecum în mister (ori, poate aşa i s-a părut copilului) se numea Neculai Floacă şi a poposit într-o seară la porţile bătrâneşti, cerând adăpost şi mâncare. Le-a primit şi a fost apoi oprit pentru o serie de treburi: să dea de mâncare la vite, să cureţe grajdurile, să ajute la încărcatul şi descărcatul butoaielor la hanul din apropiere. Iarna dormea sub o poiată, iar vara afară, sub un umbrar pe care şi 1-a făcut singur. Sora mai mare a scriitorului, de la care am aflat toate acestea mănunte, ne mai spune că omul era nedespărţit de o sarică miţoasă de oaie (de unde, probabil, i se trăgea şi porecla de Floacă), pe care o folosea la nevoie să se învelească de frig ori să-şi asigure umbra. „Vrednic şi îndemânatic – îşi amintea Maria Ivănescu – acest Floacă s-a împrietenit repede cu Dile. Ştia să ţeasă la război, iar fetelor le împletea cozile. El î-a ţesut lui Dile o stofă, negru cu roşu, din care mama i-a făcut un costumaş. Îl iubea mult pe Dile. Îl adormea în fiecare seară sub sarică. […]. Ştia să citească în stele, urmărea eclipsele, nu ne lăsa să dormim când „mănâncă„ vârcolacii luna…”24.

        „Bătrâna noastră casă”, cea „tihnită-n rost şi-n robot”, cum apare descrisă în poezie a fost o clădire caracteristică zonei de deal şi de munte din partea de nord a Buzăului. Ridicată pe un singur cat, ea avea patru odăi – câte două de o parte şi de alta a unui hol în care se pătrundea după ce ajungeai pe o prispă închisă cu geamuri.

        În stânga uşii ce da direct pe prispă se afla un balcon, închis şi el pe cele trei laturi cu ferestre largi, prin care lumina putea pătrunde nestingherită în spaţiul dinlăuntru. Sub balcon, ca la mai toate casele de ţară, era adăpostit un beci cu gârlici, ale cărui porţi, dând direct în grădină, erau făcute din stinghii de lemn, fară geamuri – pentru a putea permite pătrunderea aerului curat de afară; un al doilea rând de uşi, aflat în spatele primelor, permitea pătrunderea în privniţa propriu-zisă.

        Clădirea era veche şi a existat până în urmă cu vreo două decenii, când, după tot felul de tergiversări şi discuţii purtate între diferite foruri de decizie ale judeţului Buzău, a fost demolată şi pe fundaţii ei s-a ridicat alta, respectând întocmai planurile celei dintâi, cu excepţia pridvorului şi a prispei, care au rămas deschise.

        Moş Niculae Hoacă, peregrinul poposit la casa din Pârscov nu se ştie de unde într-o seară de iarnă, i-a deschis scriitorului fereastra şi către o altfel de cunoaştere a lumii; prin intermediul feciorului, al basmelor, poveştilor, tradiţiilor şi eresurilor.

        Casa părintească şi grădina acesteia reprezintă, aşadar, cel dintâi (şi poate şi cel mai apropiat inimii) cerc al cunoaşterii lumii. Lui îi urmează, într-o firească şi cronologică succesiune, un altul: cel al descoperirii propriu-zise a satului, a centrelor lui de greutate, a spiritualităţii, tradiţiilor şi obiceiurilor, a credinţelor lui. Nu este, desigur, o cunoaştere conştientizată filosofic, matură şi în etape bine şi laborios concepute mai dinainte (nici nu putea fi aşa la un copil), ci una directă şi nemijlocită, impusă de însuşi ritmul şi legile vieţii de la ţară. De aceea mărturiile ieşite în diverse etape biografice de sub pana scriitorului nu trebuie neapărat sistematizate, ci, în cel mai bun caz, orânduite după un criteriu, arbitrar şi el până la urmă, cronologic, logica interioară, sufletească după care au fost scrise fiind, poate, cu totul alta decât aceea, rece şi inflexibilă, a cronicarului neutru, fidel poate numai ideilor lui iniţiale.

        La marginea frumosului spaţiu al primilor ani de pruncie – casa, grădina, iazul, copacii şi florile din ogradă – se află celălalt univers, de care aminteam: satul. Întâmplarea a făcut ca el să fie descoperit de V. Voiculescu prin câteva puncte „fierbinţi”: hanul, hora, şantierul noii şcoli, râul Buzău – loc al unor escapade pescăreşti de neuitat pentru toată viaţa, Muchea, plină de călţunaşi şi viorele primăvara ş. a . Şi nu în ultimul rând biserica – spaţiu de purificare morală, cu sărbători fundamentale, despre care viitorul scriitor va face mărturisiri ce pun în lumină, fară nici un fel de dubii, cheia de boltă a formării şi orientării lui spirituale şi intelectuale, ca şi pe acea a întregii opere poetice de la senectute.

        „Hanul cu urşi”, numit aşa pentru că aci pârscovenii puteau vedea ursarii punând animalele dresate să danseze, constituie unul din reperele importante ale satului, iar copilul născut să devină scriitor nu-l poate omite din amintirile lui, aşa cum i s-au întipărit acelea în memorie pe când făcea primele temtative de a cunoaşte mai de aproape şi alte orizonturi decât cele ce se sfârşeau cu casa şi grădina, ori cu „prisaca chiaburilor albine”.

        Un text apărut postum şi îndelung comentat de către biografii lui V. Voiculescu, intitulat chiar aşa Poemul Hanului cu urşi, ne aduce azi şi această mărturie – cea a cunoaşterii şi descoperirii de care aminteam25.

        Descrierile cuprinse în acest text sunt făcute de scriitor după o tehnică pe care am numi-o cinematografică: întâi sunt „panoramate” cadrele, altfel spus situarea topografică a hanului („aşezat în inima muncelelelor, la îmbucătura a patru văi”), apoi cărările şi drumurile ce se întretaie în locul cu pricina („drumul oii”, „drumul sării”, „drumul oalelor şi ulcelelor”, „drumul lemnului”), pentru ca – în fine – să aflăm că „la răspântia lor, hanul sta ca o trecătoare de hotar între munte şi şes, pus să ia vamă tuturor câte se vânturau între amândouă”.

        Schimbarea de cadru – de la cel general, panoramic la cel mai apropiat apare firească, exact ca-ntr-o secvenţă de film: „Clădit din piatră, cu acoperiş larg de şindrilă (hanul, n. n .) el îşi deschidea din tindă, de-a lungul unei săli ce-l străbătea de la un cap la altul odăile mari să găzduiască un sat, afară de polăţile din dos, unde sălăşluia hangiul, cu nevasta, puiţa copiilor, adăugată cu argaţi şi slujnice. După un timp, Oană îi anină, la un prăguş al pârâului dealături, o moară, un darac şi o pivă. Iar sub o coţarcă pripăşi un meşter cu foaie şi nicovală. Aşa că forfota nu se mai sfârşea: de peste dram era oprită pentru hodină şi găzduire; peste băştinaşii veniţi la târguieli sau cinste, mai erau gospodarii din douăzeci de sate, care la măcinat, care la scărmănat lână ori bătut dimie; unii să-şi potcovească vitele ori să-şi ferece roţile; alţii să-şi dreagă armele sau măcar să-şi potrivească alte chei în locul celor pierdute. Toţi treceau, şi la venit şi la înapoiat, prin curtea hanului, la toate ceasurile zilei şi nopţii, căci pietrele morii, scărmănătorile şi pivele nu adormeau niciodată, apele nu aveau hodină. Până să le vie rândul la moara îngreuiată, ori la celelalte… Ei aşteptau la han cinstind. Văzduhul huia necontenit de huruitul morii, şuierul scocului, bătutul barosului, răgete şi nechezări, pocnete şi bice, hăieli şi înjurături; numai duminicile şi sărbătorile se ostoiau, ca să dea rând lăutarilor. Atunci creştea larma hanului, numai deschis pentru negoţ şi petrecere”.

        De altfel tot acest fragment, prezentarea generală a hanului nu-i altceva decât o pregătire pentru ceea ce va urma; apariţia ursarilor şi a jivinelor dresate de ei să joace după cum li se cântă.

        Imaginea urşilor care dansează, luată în sine n-are nimic spectaculos şi cu atât mai puţin specific locurilor, însă pentru un copil ea capătă proporţiile unui eveniment cu totul extraordinar, care nu numai că-l marchează, ci îl şi chinuie. „Dar când am căscat eu ochii de copil atunci întâia oară scos în lume – zice scriitorul, dar mai târziu, mult mai târziu, când spaima a rămas doar o amintire îndepărtată – ceea ce vrea să zică la han, n-am văzut decât dihăniile. Şi m-am ghemuit ţipând, în pieptul tatii. Câteva nopţi în şir am tresărit şi m-am zbătut în somn. A fost nevoie să mă descânte şi să mă afume cu păr smuls din blana jivinelor”.

        Treptat-treptat, însă, copilul se obişnuieşte cu prezenţa urşilor, se apropie de ei, le studiază mişcările – îndeosebi atunci când stăpânii lor vor să demonstreze ce virtuţi posedă dobitoacele. „Când se ivea cumpărător – notează mai la vale scriitorul – chinurile începeau, în hazul tuturor. Toţi din han, de la moară, de la pivă, faurărie alergau să-i privească, cum saltă pe hădărage, apoi, la altă comandă se trântesc pe jos, fac pe morţii, se scoală iar să se dea tumba, să mugească fioros, să facă ploconul, la sfârşit ducând o labă la frunte, pentru „salut„. Nu-i scapă lui V. Voiculescu nici momentul „călcării ursului„, o practică populară din vechime, răspândită în satele de la munte, iar scena descrisă de el are şi ceva comic: „Câteodată ieşea din gloată un ins cu ruptoare la mijloc şi dureri de şale care cerea să-I calce ursul. Pentru operaţia asta aduceau o bătrână ursoaică, o matahală cu blana galbenă ca mierea, pricepută în asemenea îndeletnicire. Pătimaşul se culca la pământ cu faţa în jos. Dihania se urca cu paşi moi pe el şi pornea să-l frământe întâi uşor, cu câteşipatru labele, pe şale şi pe spate, la îndemnul ţiganului – hai, Mariţo, lasă-te grea – ursoaica se apăsa cu putere, înfundând şi ridicând ca nişte pistoane buturii picioarelor în muşchii omului, până ce ăsta, nemaiputând răbda, striga: Ho! Pentru leac plătea doi gologani, o litră de rachiu şi un ciric de pâine, din care jumătate îi zvârlea doftoriţei”26.

        Se poate afirma că Poemul Hanului cu urşi reprezintă un veritabil jurnal al iniţierii scriitorului, în ipostaza lui de copil, în ceea ce are mai interesant, mai atractiv ţi mai important viaţa satului Pârscov într-un anume moment.

        „Cămările împărăteşti”, cel de al doilea capitol al textului impresionează prin detaliile descrierii rafturilor cu bunătăţi şi – citind paragrafele respective – gândul te poartă numaidecât la povestirea Sezon mort (cu descrierea mulţimii de aripate din pădurea de lângă Bucureşti, sau la o alta, Chef la mănăstire, (cu acel celebru meniu; repartizat pe parcusrul mai multor zile), de unde se vede că observaţia şi capacitatea de percepţie erau proprii scriitorului nostru încă din copilărie.

        Pe o altă treaptă a cunoaşterii, aceea în care copilul descoperă „minunea minunilor”, se situează Hora satului, cu întregul cortegiu de pregătiri şi întâmplări care o însoţesc. Nici aci nu-i scapă lui V. Voiculescu un episod întrucâtva comic şi el: urcarea lăutarilor pe o podea înălţată pe stâlpi de doi stânjeni pentru a preveni eventualele încăierări între cetele de flăcăi, din motive de „gusturi artistice” diferite şi de comenzi contradictorii date bruneţilor interpreţi…

        Este interesant de observat că – deşi aflat la o vârstă destul de fragedă – Dile sesizează un fapt esenţial: viaţa satului se desfăşoară după un adevărat calendar, care este tot al Hanului cu urşi: „Hanul era călindarul satului, nu numai cu duminicile lui însemnate cu roşu, cu hora, el ne înştiinţa că e luni scoţându-şi afară la pârâu scaunele, mesele, laviţele, tăbliile tejghelelor, ca să le frece Oană şi slugile cu nisip şi apă de toate necurăţeniile lăsate pe ele de băutorii necumpătaţi din ajun. Marţea îşi strângea de dimineaţă gunoaiele ogrăzii rămase de la vitele călătoare şi le da foc. Ştiam asta după sulurile de fum acru, înălţate ca nişte stâlpi să sprijine văzduhul.

        Miercurea, hanul îşi aducea carele şi încărcau băligarul strâns grămadă dintre picioarele vitelor dejugate în bătătură şi din coşare. Oană îl scotea departe, la capătul porumbiştelor şi livezilor de pruni.

        Joia îl trimitea pe Oană departe, la oraş, cu brişcă goală, şi ştiam că e vineri fiindcă hangiul se întorcea seara şi descărca brişcă umplută vârf cu sacii de marfă cumpărată.

        Sâmbătă se petreceau pregătirile grabnice pentru minunile duminicii. Se măturau iar curtea şi ograda, se curăţau şi coşarele, se bătătorea cu maiul tărâmul horei, râmat de porci şi râcâit de găini. Iar pe arşiţele mari se aninau crengi de tufar verde deasupra laviţelor, să se umbrească privitorii, fără acoperiş, sus şi deasupra foişorului, unde se coceau lăutarii, ceea ce împrăştia un iz sănătos şi proaspăt, ce tăia pe cel de sudoare al horei, cu tot busuiocul şi rosmarinul pe care fetele îl purtau în sân şi la cingători.”

        *

        Zăbava asupra textelor voiculesciene referitoare la perioada pârscoveană ne dezvăluie, odată ajunşi în acest punct, încă un aspect vizând „descoperirea” vieţii de către scriitor: cel legat de o serie de personaje. Astfel, acel „moş Floacă”, despre care am mai amintit, jumătate real, jumătate imaginar, trebuie să-i fi deschis porţile către poveste şi mister, către tărâmuri pe care mai târziu, la vârsta deplinei maturităţi scriitoriceşti, le va „exploata” literar din plin, în fermecătoarele lui povestiri. La Hanul cu urşi Dile are posibilitatea să-l privească îndeaproape pe Oană, ins cu un temperament total diferit de al lui Moş Floacă, om harnic şi priceput la toate – la îngrijirea hanului, ca şi la comerţ, la măcelărirea oilor ca şi la construirea diverselor anexe gospodăreşti (precum gheţăria).

        Pe şantierul noii şcoli din Pârscov copilul cunoaşte apoi un alt individ, pe Slană, „maistor zidar, un slovac mic şi pocit, care nu putea lucra decât beat”. Şi chiar aşa era. Scena care are loc în momentul în care meşterului „îi trecea damful” e de-a dreptul memorabilă şi nu-i poate scăpa viitorului scriitor. Omul „ridica mistria în sus şi făcea ca un apucat semne spre han, zbierând: Ohe, Ohe! Numaidecât băiatul din prăvălie, care pândea semnalul, se repezea cu litra de la gheaţă şi i-o urca singur sus, că-i era şi lui drag să se uite de acolo peste toată vărzuiala şi amestecul acela… Slană punea sticla pe gura închisă, da capul din ce în ce pe spate, până ce aducea fundul sticlei drept în dreptul miezului cerului, apoi despărţea buzele şi da drumul rachiului”2.

        Lărgindu-şi aria de cunoştinţe pe măsură ce înainta în vârstă şi cuteza să depăşească „universul” casei şi al împrejurimilor ei, Dile are, ca să zicem aşa, şansa de a veni în contact direct cu viaţa satului şi a oamenilor, dar şi de a-i privi pe aceştia mai de aproape, de a le remarca nu atât trăsăturile fizice cât mai degrabă pe cele ce ţin de înţelepciune şi de morală, de firea individului. Bunăoară, în Fânul2*, un text neterminat şi publicat postum prin bunăvoinţa urmaşilor lui V. Voiculescu, un cosaş – Moş Nichifor se vădeşte a fi o comoară de inteligenţă. După ce are revelaţia descoperirii fâneţelor într-o dimineaţă de vară („ne-a întâmpinat o mireasmă dulce, parcă toţi stupii din lume şi-ar fi vărsat peste pânza de flori mierea lor”) copilul e foarte atent la cele ce fac cosaşii, dar îndeosebi la „starostele” lor. Acesta ştie şi poate desluşi semnele cerului („-Nu plouă, mă! Aşa mi se arată mie… O să ţie uscăciunea toată săptămâna asta”.), stă de vorbă cu boii ce se-nghesuie să-şi primească tainul de iarbă verde („- Hei, mai încet, că-i uşor mâncatul, da' greu cositul, plăvanilor…!”), iar ceva mai încolo, asistând la opintelile puştiului ce-ncercase a cosi şi el, conchide, sfătos şi filosofic totodată: „- Apoi tocmai aşa am păţit şi eu cu condeiul, ca dumneata acum cu coasa mea. Am vrut să mă iscălesc pe o petiţie şi am apucat beţişorul cu ciocul de oţel înmuiat în negrală. Da' credeam că n-o să-l pot ridica, aşa de greu era. L-am scăpat de vreo două ori pe jos; l-am sucit şi l-am răsucit până m-am lăsat păgubaş. Mă însemnase o cârcălitură de slove mai rău ca o zi de coasă. Curgea năduşeala broboane pe frunte… Noi ştim să scriem cu alte condeie pe faţa pământului…”

        Voiculescu va rămâne toată viaţa impresionat de scenele din copilărie, dar mai ales de unele figuri de consăteni. Şi lucrul e vizibil în publicistica lui aproape la tot pasul. În anii maturităţii, când recheamă amintirile prunciei, scriitorul cată să le desluşească şi sensurile mai adânci, întrucâtva generalizatoare pentru o categorie de oameni, sensuri pe care nu le-ar fi putut afla pe când se găsea la Pârscov. Între textele risipite de scriitor prin presa vremii există şi unul intitulat Ion Teslaru29, în care apare un meşter care se pricepe la toate, dar mai ales la construirea caselor, de la temelii şi până la streaşină. Ceea ce îl uimeşte pe copil la acesta e modul cu totul particular în care omul îşi „petrece” pauzele de lucru. De altfel portretul pe care i-l face ni se pare extrem de sugestiv: „Voinic şi legat, purta părul plete încărunţite şi avea un chip rotund, senin şi vesel întotdeauna. Pe drum, acasă, sărbătoarea la han, când nu o purta în mână, purta întotdeauna tesla petrecută cu brâul verde cu care era încins peste mijloc. Când se hodinea mai mult, la conace sorocite, scotocea în brâu, alături de teslă şi scotea o cărţulie mică, cu scoarţe subţiri, tot verzi, din care citea slovenind încet ca pentru el, când mai erau şi alţii citea tare ca să audă toţi. […]”.

        Ion Teslaru i se pare publicistului de mai târziu un bun exemplu pentru ceea ce înseamnă „cartea îmbinată cu munca şi robota” şi de aceea concluzia nu poate fi decât una singură: „Culturii poporului să nu dăm o înfăţişare „de lux„, de sărbătoare, de ceva legat de altă viaţă decât cea de toate zilele, o împopoţonare a duhului, cum se împodobeşte trupul dumineca pentru ieşit în lume, la horă. Ci cartea sau gândurile din carte să-l urmeze pretutindeni. Această întovărăşire a culturii cu viaţa ar trebui să o urmărească peste tot cartea poporului, oricare ar fi ea…”.

        Tainele vieţii din imediata apropiere, urmărirea evenimentelor şi iscodirea celor din preajmă sub varii aspecte şi în diferite împrejurări sunt dublate, dacă se poate spune aşa, de descoperirea „secretelor” ascunse în cărţi. Copilul, cum spuneam cu câteva pagini în urmă, se dovedeşte a fi precoce. La cinci ani învăţase deja, de unul singur, să citească şi să scrie, aşa încât şcoala primară, mai exact spus cele dintâi clase i se par lesnicioase. Le urmează într-un sat apropiat, la Pleşcoi şi nu surprinde pe nimeni că după chiar clasa I-a, în genere mai dificilă pentru un elev de inteligenţă obişnuită, este declarat premiant „cu coroniţă”, spre fala şi mândria părinţilor, dar mai ales a surorilor mai mari.

        * începând cu anul şcolar 1891-l892 copilul este transferat la pensionul particular de băieţi din Buzău, întemeiat la I. D. Răşcanu (1847-l899) unde va locui ca intern tot cursul primar şi în clasele I şi a II-a de gimnaziu.

        „Desprinderea tragică de sat”, cum îşi numeşte el într-un interviu3 plecarea la Buzău, la gimnaziu, are loc pe fondul unei conştientizări premature a adevăratei drame ce-l va îndepărta de spaţiul copilăriei, de farmecul traiului la ţară şi de oamenii ce i-au călăuzit paşii şi gândurile în descoperirea primelor orizonturi ale lumii. În încercarea, disperată i-am spune, de a nu pierde satul, de a mai rămâne o vreme atât în aria lui cât şi în pruncie, viitorul scriitor face un gest de care la anii maturităţii îşi va aminti cu nostalgie: după ce primeşte vizita mamei la gimnaziul din Buzău, se atârnă de arcurile trăsurii şi-ai lui se trezesc că-l aduc, fară voia lor, la Pârscov31.

        Este interesant de urmărit – pe parcursul întregii opere a scriitorului – şi în ce măsură „prima copilărie”, cum o numeşte el în amintita Confesiune…, se regăseşte în scrierile literare.

        Atât în proze cât şi în poezie respectiva perioadă îşi află o răsfrângere bogată şi probează din plin ideea regretului pentru spaţiul şi vârsta pierdute, nostalgia faţă de satul lăsat în urmă dimpreună cu cele mai dragi şi scumpe amintiri. Vom observa, aşadar, că în volumele lui, până la Destin inclusiv (1933), icoana Pârscovului apare adesea, în lumina pură şi frumoasă a amintirii, rămasă deopotrivă în inima ca şi-n sufletul copilului. Dacă vom spune că mai toate acele „pasteluri” (încărcate de vegetaţie şi „bolovănişul” Văii Buzăului) sunt şi ele „rodul” aceloraşi amintiri nu vom face altceva decât să numim un adevăr ce se impune cu toată forţa evidenţei. Unghiul din care sunt văzuţi de pildă, munţii, este cel posibil din cerdacul casei natale, cum lesne se poate observa în poezia De pe prispă, inclusă de V. Voiculescu în volumul Pârgă (1921):

        Suri ca penele de graur Urcă munţii în apus… Un tighel îngust de aur Seara-n jurul lor a pus.

        Raze rupte în crâmpeie joacă-n zimţii lucitori… Poala cerului o-ncheie Mohorâte benţi de nori.

        Parcă apele n-au graiuri… Muţi stau codrii toţi în şir. Trece umbra peste plaiuri Şi le-mbracă-n mohair…

        De pe prispa noastră scundă Văd pe guri adânci de băi Cum se varsă, ca o undă, întunericul pe văi.

        Într-un alt loc, în Gânduri de iarnă (din volumul Poeme cu îngeri, 1927), unul din cele mai frumoase poeme voiculesciene, autorul dă glas tot unei amintiri din copilărie – anume momentelor, probabil nu puţine la număr, în care, ascuns sub aşternuturi, noaptea, sau ziua, cu nasul lipit de geam şi ochii pierduţi către munţi, la ceas de iarnă, se gândea la vieţile pădurii, urgisite de viscole şi zăpezi prin codrii Buzăului:

        Aş vrea să ştiu ce face norodu-ntreg de jivini, Când pier înnămeţite şi ape şi pământuri, Iar ţara e, din munte şi pân' jos, în crivini, Bataliştea ninsorii şi-a celor patru vânturi.

        Poetul – copilul de odinioară se-ntreabă, îngrijorat, ce vor fi făcând „urşii din bârloguri” (lipsiţi acum de „raiul” zmeurişurilor şi de „stupii” ce „dorm” în scorburi, „ticsiţi de miere nouă”), nevoiţi fiind să-şi sugă „labele-amândouă”, „visând că sug din faguri”. Gândul celui ce stă la căldură şi n-are grija hranei alunecă apoi către bursucii „nărăviţi la lene”, către „vulpile viclene” ce-şi târăsc peste zăpadă „cozile învoalte”, către „corbii ce spun cui stă să-i creadă/Că-n cuib le crapă oul de gerul Bobotezii”, către ciutele ce scurmă în zăpadă, doar-doar vor găsi o frunză cu care să-şi hrănească iezii. Din galeria sălbăticiunilor pentru care mila poetului nu cunoaşte margini nu lipsesc nici mistreţii, lupii, iepurii, broaştele – fiecare suferind asprimea potopului de nea şi a lipsei de hrană. Şi totuşi, în acest context, există o fiinţă a codrilor pentru care compasiunea nu-şi are sens: veveriţa „cea înfoiată”, acea „chiabură” care „fură toată vara şi-ascunde la poiată, /Iar iarna stă pe vine şi sparge-n dinţi alune.”

        Fireşte, satul în general (şi nu în mod special Pârscovul!) apare, cum spuneam, în multe locuri în scrierile voiculesciene, însă nota particulară, inconfundabilă, a spaţiului natal o descoperim în poezia Isus din copilărie (volumul Destin, 1933) şi dacă ne-am propune să alcătuim, pas cu pas, biografia scriitorului (în ipoteza puţin probabilă că ne-ar lipsi multe date documentare) doar pe baza textelor pe care le-am semnalat, nu încape îndoială că prima verigă a lanţului dintre copilărie şi adolescenţă ne-ar fi oferită de acest poem. Temporal el se fixează exact în momentul „desprinderii tragice de sat”. Şi aci avem de a face tot cu o amintire, extrem de preţioasă, chiar dacă textul ca atare nu se situează, valoric vorbind, la altitudinea altora:

        Isuse, ca să te urci la Ierusalim de Florii, Treceai şi prin oraşul unde eram la şcoală. Cum te-aşteptau sufletele de copii să vii, Plângând pe la gazde-n cămăruţa goală! Tu ne mântuiai şi ne trimeteai iar la părinţi, Cu brişci şi căruţe pornindu-ne acasă Sub soarele cu luciri fierbinţi Pe drumuri domoale de plasă.

        Ajuns acasă, copilul reintra, pentru o scurtă vreme, în ritmul şi calendarul satului, laolaltă cu ceilalţi tovarăşi dejoacă:

        Joi porneam în cete la pădure s-adunăm călţunaşi şi viorele, Umpleam de chiot şi cântec dealurile sure, Uitând că eşti mort şi c-o să te împodobim cu ele:

        Zăceau pe sfânta masă biete flori vinete, încă înfrigurate, Şi printre ele lucea, vie, zugrăvită pe icoană, Roşia floare a coastei tale însângerate şi stropii de sânge picuraţi din coroană.

        În fine, un alt poem, La schit în munte, din acelaşi volum apărut în 1933, conţine „romanul” unei călătorii, făcută la aceeaşi vârstă fragedă, la o ctitorie din zona Pârscovului32. Drumeţia, în fapt cu nimic deosebită de orice alt pelerinaj pe cărări de munte, îi oferă copilului – poetul de peste ani – prilejul de a proiecta totul în fabulos, în grandios, aproape în legendă:

        De Rusalii suiam o zi-ntreagă pe poteci mărunte, La hramul Sfintei Treimi, sus la schit, în munte, Ocoleam văgăuni, urcam în piept dihamuri, Prin codrii grei numai vălmăşag de umbre şi ramuri, înfund de chiojduri clocoteau fierbături în furii, Din trunchiuri înţesate se zideau întunecimile pădurii, Aburi se târau din ascunzişuri să facă vrăjile pământului, Frunzele jucau ca ielele pe funiile vântului. Spiriduşii săpau în măruntaie hrube de sobol, Muntele sub picior suna găunos a gol. [.]

        Prin norii, strânşi pe furcile colţilor caier, Stânci despletite pluteau în aer, Culmi spânzurau de-un fir de ceaţă;

        Albe stane, ca sloi năprasnici de gheaţă prelinşi din straşnicele tăriei albastre, Se desprindeau aeriene peste genunile lumii noastre33.

        Poemul trimite numaidecât cu gândul la un text în proză, Drum şi popas, apărut postum34, în care subiectul este tot mănăstirea Răteşti, ori, mai exact spus, o călătorie către acest lăcaş sfânt din apropierea Pârscovului.

        Comparate, poezia şi proza conduc în primul rând la o observaţie ce ţine de psihologia receptării, caracteristică vârstei la care aceasta se petrece. Proiectarea în fabulos din poezie este tipică pentru copilul sub zece ani care va fi fost „eroul” liric. Tonul temperat, consemnarea, ca de reportaj sau de jurnal, din proză aparţin tânărului student – de aci şi detaşarea sentimentală şi sufletească a celui ce între timp a străbătut şi alte orizonturi decât cel al aşezării în care s-a născut.

        O a doua observaţie ce se impune la un eventual studiu comparativ vizează însăşi mijloacele de realizare artistică a celor două texte. Poezia se pretează, desigur, la crearea unei atmosfere, la realizarea unor sugestii care să-i inducă cititorului o emoţie puternică, transpunându-l – de ce nu?

        — Într-un cadru fabulos; de altfel evaluarea poemului La schit în munte se cere, pe de altă parte, făcută în contextul etapei străbătută de autor în perioada scrierii lui – aspect asupra căruia nu vom insista întrucât au făcut-o alţii înaintea noastră şi comentariile lor se cunosc.

        Proza în discuţie, de o altă factură (fiindcă şi genul căreia îi aparţine nu este cel beletristic), destinată probabil unui jurnal intim şi anterioară în timp poeziei, este de o mai mică amplitudine, poate şi de o mai mică valoare decât textul liric, însă nu mai puţin interesantă pentru latentele virtuţi de prozator ale autorului, încă incipiente acum, dar care vor ieşi la iveală după multe decenii35.

        De aci putem trage concluzia că nu numai în anii copilăriei, ci şi mai târziu, la maturitate, în postura sa de pasionat turist, scriitorul a colindat meleagurile din zonă, asociind unele toponime cu spaţiul de desfăşurare a propriilor proze (povestirilor îndeosebi), dai şi cu o serie de secvenţe din romanul Zahei Orbul.

        Mănăstirea Ciolanu – una din atracţiile copilăriei, locul desfăşurării acţiunii din unele povestiri.

        În alt plan identificarea „modelelor”, a subiectelor şi personajelor reale care l-au inspirat pe prozatorul Vasile Voiculescu poate constitui oricând o pasionantă temă de cercetare pentru viitorii exegeţi ai operei celui care a dat literaturii Ultimul Berevoi, în mijlocul lupilor, Alcyon sau Diavolul alb, Lostrifa şi toate celelalte fermecătoare povestiri fantastice.

        Sentimental V. Voiculescu va rămâne legat toată viaţa de Pârscov, de satul şi de locurile copilăriei, chiar dacă împrejurările şi destinul l-au făcut să peregrineze prin alte părţi de ţară şi să se statornicească în alte zone.

        Elev, apoi student, el îşi petrece lunile de vară în satul natal: citind, odihnindu-se, făcând plimbări prin preajma Pârscovului, stând de vorbă cu oamenii.

        Iar soarta a vrut ca şi pe aleasa inimii lui s-o întâlnească tot aici.

        Judecând după vârsta pe care o avea la data când se producea „despărţirea tragică de sat”, cum însuşi îşi numeşte plecarea la şcolile de la oraş, V. Voiculescu era un copil, nu împlinise nici măcar zece ani. Dar luând un alt reper, cel al precocităţii şi maturităţii lui, îl putem considera deja, fără a exagera cu nimic, un adolescent. De aceea, supunându-ne canoanelor şi rigorilor evocării personalităţii lui îl vom considera, în această etapă a biografiei, un adolescent. Şi asta cu atât mai mult cu cât însuşi viitorul scriitor conştientizează momentul plecării din Pârscov cu toate urmările şi implicaţiile lui.

        Plecarea din Pârscov implica, înainte de orice, o firească teamă de necunoscut, de locurile şi de oamenii cu care nu se mai întâlnise până atunci. Însă mai mult şi mai mult V. Voiculescu pare întrucâtva speriat de sentimentul înstrăinării de spaţiul atât de cunoscut şi de familiar al satului natal.

        Nu e, deci, de mirare că vestea transferului la o şcoală din Buzău 1-a întristat, în loc să-I bucure, cum ar fi fost, poate, mai firesc, ştiută fiind nerăbdarea copiilor de a intra într-o „aventură” şi a se avânta în necunoscut. În contextul dat nu ni-l putem imagina pe copilul care abia a trecut în clasa a II-a primară decât trăind cu putere, în interiorul sufletului şi al conştiinţei, drama ruperii de sat.

        În zilele premergătoare plecării din Pârscov n-a mai avut poftă de mâncare, de joacă, de nimic. A privit munţii albaştri din zare, s-a uitat îndelung la norii lunecând într-acolo, la apa Buzăului strecurându-se printre arini şi printre sălcii, la Muchea unde mergea primăvara după călţunaşi, apoi la fântâna din curte şi la caişii din grădină. Ştia că toate astea n-o să le mai vadă decât în vacanţe şi presimţea că acolo, la oraş, le va simţi lipsa, că-i va fi dor de ele. S-a surprins alunecându-i o lacrimă pe obraz. O şterse repede cu dosul palmei. Nu trebuia să plângă. Doar se simţea om în toată firea şi-nţelegea că trebuie să meargă la pension în Buzău. Altfel ce-ar fi putut face în sat? Ar fi terminat şcoala primară din Pleşcoi şi pe urmă tot ar fi trebuit să meargă mai departe. Şi-atunci?

        Când veni dimineaţa plecării, Sultana îl sculă mai devreme, îl îmbrăcă cu haine curate, cu cămaşă nouă, îi dădu să-şi încalţe ghetele şi-l urcă în trăsură. Surugiul ţesălase caii de cu noapte, îi înhămase, se echipase şi el cum putuse mai bine şi-acum aştepta semnalul de plecare.

        Urcară valizele, hainele, apoi se suiră şi cei trei pasageri, Sultana, Costache şi Dile Voicu – şi curând echipajul, pregătit ca pentru o mare călătorie cine ştie unde, se puse în mişcare.

        Pentru Dile era într-adevăr, unul din marile drumuri ale vieţii.

        După ce trăsura porni, privi în urmă: prin colbul stârnit de roţi mai avu o vreme în câmpul privirii gardul, curtea, casa şi grădina. Apoi trăsura coti după han şi le pierdu din ochi.

        Străbătură repede uliţele satului, lăsară curând înapoi şi ultimele case ale Pârscovului. Caii se aşternură la drum întins pe şoseaua ducând spre Buzău. Dile era numai ochi. Lăsară în urmă pe partea dreaptă dealul Cetăţuia – şi-şi aminti cum vara trecută se urcase acolo cu Filipache şi cu mai mulţi băieţi spre a vedea cum arată Măgura – şi iar îi veni în minte o amintire: cum fuseseră ei odată la Ciolanu, sus, la mănăstire.

        Se apropiará de Berea. Acum dealurile parcă se retrăgeau să le facă loc. De la o vreme valea se deschise, largă, de o parte şi de alta a drumului şi apărură grădinile şi livezile. În spate, Munţii Siriului se amestecau cu norii, îşi pierdeau crestele în înaltul cerului şi doar din când în când li se mai putea ghici conturul ferestruit.

        Oraşul Buzău nu era pe atunci aşa cum îl poate descoperi călătorul de azi. El avea mai degrabă înfăţişarea unui târg dezvoltat în jurul bisericii Greci şi al actualei Pieţe a Daciei, cu prăvălioare mărunte, cu magherniţe ridicate Ia întâmplare şi în neorânduială. Dezvoltat ca aşezare cu rosturi comerciale, la răspântia celor trei provincii româneşti – Moldova, Transilvania şi Ţara Românească –, oraşul a crescut pe rădăcini vechi pe care arheologii le-au putut urmări până prin secolul al III-lea î. e . n. – perioadă din care au fost date la lumină importante şi edificatoare urme materiale în zona de vest şi în parcul Crâng.

        Atestat documentar pentru întâia oară într-o scrisoare a guvernatorului Dobrogei către biserica Capadochiei, târgul are o biografie zbuciumată, marcată de perioade succesive de prosperitate şi de pustiiri (cauzate mai ales de aşezarea sa la răspântia unor drumuri şi interese).

        Cu toate acestea, Buzăul cunoaşte de timpuriu o viaţă culturală intensă, mai ales după ce Neagoe Basarab ctitoreşte aici Episcopia pe care o va reface Matei Basarab, la 1649. În vatra bătrânului lăcaş de cult se va desfăşură o intensă activitate consacrată propăşirii limbii şi culturii. Bunăoară, Luca din Cipru, suindu-se pe scaunul episcopal la 1579, se dedică cu râvnă caligrafierii unor manuscrise ce alcătuiesc astăzi un adevărat tezaur muzeistic. Peste opt decenii, în luminoasa epocă brâncovenească, Mitrofan, ctitorul tipografiei din Iaşi, înfiinţează tipografia Buzăului, a cincea ca importanţă din ţara Românească. De sub teascurile ei vor ieşi pe rând cărţi religioase şi de învăţătură, traduceri şi manuale care vor contribui substanţial nu numai la dezvoltarea vieţii editoriale, aflată la începuturile ei, ci şi la răspândirea şi îmbogăţirea limbii române prin litera tipărită. Şi tot aci, pe vatra complexului episcopal, au funcţionat cele dintâi şcoli de grămătici, de pictură, sculptură şi muzică. De acest loc se leagă şi nume vestite ale culturii naţionale: Dionisie Romano, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu şi altele.

        Cum va fi arătat Buzăul, reşedinţa judeţului cu acelaşi nume, în toamna anului 1891, când trăsura îl aducea pe Dile în urbe, nu este greu de imaginat. Dincolo de centru se întindeau străzile lungi, peste o sută la număr, despre care Bazil Iorgulescu ne spune că erau „mai toate pavate şi iluminate”36. Cei peste 17.300 de locuitori ai târgului de la acea dată, la care se adăuga încă unul acum – elevul Vasile Voicu – şedeau în case răspândite pe o mare întindere. Grecii, dar mai ales bulgarii stabiliţi pe aceste locuri cu un veac în urmă, au parcelat spaţiile libere amenajând grădini de legume, întemeind gospodării cu toate acareturile pe malul râului Buzău şi mai departe. Totuşi, deşi cu aspect de mozaic, urbea se înfăţişa călătorului sub un aspect pitoresc, dând impresia unui trai patriarhal, de târg „unde nu se întâmpla nimic”. Oraşul mai avea, pe lângă gimnaziu, „două şcoale primare de băieţi şi trei de fete, două librării, o tipografie, două spiţerii, o frumoasă sală de teatru, trei spitale, un stabiliment de băi, o staţie telegrafo-poştală, cinci hoteluri şi trei cazarme … Mai are în fine şi trei pieţe…”37.

        Din aceeaşi sursă aflăm că numărul caselor era de 2400, „puse pe 108 strade” şi că „umblarea e înlesnită de patruzeci de birji, afară de trăsurile particulare. În timpul nopţii oraşul este luminat de patru sute treizeci de lămpi şi păzit de un număr de şaptezeci de gardişti”.

        Palatul primăriei – care continuă să rămână şi azi mândria arhitecturală a localităţii – nu exista. El va începe să fie construit după ce Voiculescu va pleca la Bucureşti, în 1896, şi va fi terminat în 1904, când viitorul scriitor va fi student. Îi va admira coloanele şi loggiile, proiectate de Al. Săvulescu după inspiraţie italiană, doar în vacanţe, când va trece prin Buzău în drum spre Pârscovul natal. Exista, în schimb, sala de teatru „Moldavia”, cu parter şi etaj, cu loje şi balcoane, cu pereţii acoperiţi cu stucaturi şi scena gardată de frunze şi flori, rivală prin mărime şi frumuseţea interiorului cu cele mai renumite săli de spectacole din Bucureşti. De asemenea clădirea gării – multă vreme şi un loc de adunare al publicului pierde-vară care, în lipsă de distracţii, se strângea aci pentru a privi la trecerea trenurilor. Unul din ele îl aducea la Buzău, în noiembrie 1894, şi pe Caragiale, marele dramaturg ce concesionase pentru un an restaurantul gării, mutându-se cu întreaga familie într-o casă din apropiere, existentă şi astăzi. Cunoscuţii lui nenea Iancu, trecând cu trenul spre Moldova, spun că-l vedeau „foarte preocupat cu aranjarea stânjenilor de lemne, cu popularea coteţelor de găini…, cu cumpărarea de mere…, cu aranjarea de chelneri, bucătari, rândaşi etc.”39 în toamna descinderii familiei Costache Voicu în oraş gimnaziul funcţiona într-o clădire, mai veche, nu în cea de azi (care pe atunci era în construcţie, sau cel mult cu schelele necoborâte; inaugurarea ei avea loc în cadrul festiv, în prezenţa ministrului instrucţiunii, abia la 9 noiembrie 1893, odată cu cea a bibliotecii şcolii)40. Oricum, înscrierea lui Dile direct la gimnaziu era poate riscantă, dat fiind că pregătirea de la Pleşcoi nu se putea compara cu cea din oraş, chiar dacă viitorul scriitor fusese acolo premiant „cu coroniţă”. Din acest considerent, sau poate şi din altele, rămase necunoscute, soţii Voicu se decid să-şi ducă băiatul la pensionul particular înfiinţat de I. D. Răşcanu, astfel încât el urmează anul şcolar 1891-l892 aci, unde, de fapt va şi locui ca intern tot cursul primar şi în clasele I-a şi a Il-a gimnaziale41. Este, în genere, o perioadă destul de tristă pentru copilul venit de la ţară. Ruperea bruscă de copilărie, părăsirea satului natal şi a tovarăşilor de joacă de acolo, lipsa atmosferei de căldură sufletească din sânul familiei îl marchează profund şi umbra acestei tristeţi nu-i va dispărea din amintire nici la maturitate. Prin 1930, va spune într-un interviu: „în perioada cursului primar am fost internat la pension în Buzău (…) Fugeam de multe ori de la şcoală şi odată mama când a venit să mă vadă, la Buzău, m-a descoperit la înapoierea acasă atârnat de arcurile trăsurii”42.

        Oraşul cu oamenii lui mulţi, cu sumedenia de prăvălii şi de băcănii, cu numeroasele trăsuri şi birje îl va fi speriat puţin pe băiatul obişnuit să alerge liber pe malul gârlei, ori să privească munţii albaştri din patul lui cocoţat în vârful nucului din curtea copilăriei. Nu-i vor fi plăcut nici trenurile cu sirenele triste şi cărând vagoanele către zări şi locuri necunoscute.

        Trist şi îndelung va fi privit Dile străzile, casele, arborii. Şi ca să nu plângă, să-şi uşureze într-un fel clipele şi zilele din cursul primar îşi va fi căutat refugiul şi liniştea în cărţi. Se simţea atras mai ales de poezie. De poezia plină de pilde, care-l trimitea cu gândul la Pârscov, cea care se putea citi mai repede şi mai uşor.

        Gimnaziul buzoian fusese înfiinţat în toamna anului 1867 şi a purtat numele lui Tudor Vladimirescu până în 1894 când, transformat în liceu, i s-a atribuit numele lui Alexandru Haşdeu, pe care 1-a păstrat până în 1937, dată la care a primit denumirea actuală: B. P. Haşdeu. Transferarea copilului lor de la pensionul Răşcanu la gimnaziu era, fără îndoială, scopul urmărit de Costache şi Sultana Voicu chiar din ziua când Dile luase premiu la Pleşcoi. El fu atins la numai un an după venirea şcolarului la Buzău.

        Elevul V. C. Voiculescu (aşa cum îl găsim semnat pe cartea de geografie „pentru uzul învăţământului secundar”, ediţia a IlI-a, de G. T. Buzoianu, publicată în 1894 la Craiova)43 fu, aşadar, înscris la gimnaziul din clădirea cea nouă, ridicată în apropierea gării. Cele două aripi ale sale, deschizându-se lateral, de la intrare, într-o formă aidoma iniţialei numelui viitorului scriitor, scările mari şi impresionante urcând către amfiteatrul de la etaj şi către cancelarie, holurile de la parter, în fine marea sală festivă, cu câteva sute de locuri, au produs o impresie puternică asupra copilului sfios care într-un an întreg de şedere în oraş abia dacă văzuse Crângul cu arborii lui seculari şi câteva străzi din preajma pensionului Răşcanu. Cel mai uimit va fi rămas, însă, de marea bilbiotecă a şcolii, inaugurată în urmă cu doi ani (odată cu noul local al gimnaziului, în 1893), cuprinzând peste 3.000 de volume. Ele erau ordonate, catalogate, înscrise într-un registru şi aflate în grija de bibliotecar a domnului profesor de limba română şi latină Bazil Iorgulescu, severul dascăl cu mustăţi, animatorul cultural buzoian al ultimilor zece-cincisprezece ani44.

        Fuseseră elevi mai înainte la „Al. Haşdeu”, erau acum colegi de şcoală cu Dile, ori aveau să mai treacă aceleaşi examene ca şi el, tineri ce vor deveni, peste decenii, nume prestigioase ale ştiinţei, artei şi culturii româneşti: Nicolae Vaschide (născut în 1873), director al Institutului de psihiatrie de la Sorbona, academicienii Ştefan Vencov (născut în 1899), Constantin Giurescu (născut în 1875), actorul Vladimir Maximilian (n. 1882), tenorul Nicolae Leonard (n. 1886), George Emil Palade (n. 1912, singurul român laureat al premiuli Nobel) şi mulţi alţii.

        Aci, în sălile de clasă ale gimnaziului, Voiculescu va urma doi ani cursurile predate de Gheorghe Condrea, Nicolae Severeanu, Gheorghe Constantinescu şi, bineînţeles, de eruditul profesor de română şi latină pe care l-am mai amintit. Va fi un elev bun, fără să strălucească însă, iar înclinaţia către ştiinţele umaniste şi ale naturii se va vedea fie şi din media notelor de la finele anilor şcolari45.

        Timidul şi tăcutul şcolar, tânjind după raiul copilăriei, părăsit pentru totdeauna, iubind cu patimă literatura şi nutrind în taină gândul de a cuceri şi el muzele, îl va fi privit de departe pe scriitorul cu monoclu, cu lavalieră şi pălărie străjuită de boruri largi, la care toţi buzoienii, curioşi din fire, trăgeau în ascuns cu coada ochiului: autorul Scrisorii pierdute.

        Aflat în anul în care se dedicase comerţului şi concesionase, cum arătam mai înainte, restaurantul gării din Buzău, el fusese invitat de intelectualitatea urbei să conferenţieze pe teme la libera sa alegere. Conferinţele se ţineau în marele şi impunătorul amfiteatru al proaspetei clădiri a gimnaziului „Al. Haşdeu” aşa încât, chiar dacă n-a putut participa la ele, fiind prea mic ca să poată fi admis acolo de severii săi dascăli, Voiculescu 1-a putut vedea în şcoală pe autorul comediei O noaptea furtunoasă, care se bucura şi în Buzău, ca pretutindeni în ţară, de unanime aprecieri. Cu un an în urmă, la 3 februarie, dramaturgul stârnise hohote de râs şi furtună de aplauze vorbind despre „cauzele prostiei omeneşti”; acum, în perioada când Voiculescu frecventa încă orele de curs ale gimnaziului (şi amfiteatrul acestuia devenise principala sală de conferinţe a oraşului) nenea Iancu mai ţine două conferinţe: Despre seriozitate (la 15 martie 1896), ambele cu larg ecou în rândurile publicului şi în paginile presei locale46.

        Viitorul autor al „Poemelor cu îngeri” învăţase şi deprinsese destule în cei doi ani de şcoală de la gimnaziul buzoian. Învăţase destule, dar nu atât de multe pentru a nu mai fi nevoit să părăsească şi acest loc.

        În Buzăul răscrucilor de drumuri nu i-a fost dat să prindă rădăcini, cum nu i-a fost dat să prindă, de altfel, nici mai târziu prin alte locuri.

        În mintea soţilor Voicu din Pârscov se înfiripase mai demult ideea să-şi ducă odrasla la şcoli şi mai bune, în capitala ţării. Autodidacţi, nepărăsiţi o clipă, însă, de bunul simţ şi intuiţia sănătoasă şi curată pe care le au îndeobşte ţăranii, ei căutară, de aceea, prilejul să-şi ducă la împlinire gândul. Şi prilejul aşteptat nu întârzie să se arate. Florica, fata lor mai mare, se măritase de curând cu un inginer de poduri şi şosele ce tocmai fusese mutat cu slujba la Bucureşti. Aveau, deci, cea mai potrivită gazdă pentru băiat.

        *

        După vacanţa de vară din 1897, spre toamnă, când se apropia din nou începerea cursurilor şcolare, soţii Sultana şi Costache Voicu îi făcură din nou bagajele lui Dile, de dsfta asta pentru un drum mai lung şi pentru o şedere de mai mare durată decât cea de la Buzău. Mergeau la Bucureşti, unde băiatul lor avea să rămână – cu unele întreruperi – până la sfârşitul vieţii.

        Vara fusese frumoasă, cu arşiţă, dar şi cu câteva ploi iuţi şi trecătoare, iar Dile şi-o petrecuse, la fel ca în alţi ani, în compania lui Filipache şi a tovarăşilor de joacă din sat. Urcase de mai multe ori la Cetăţuie, la Ciolanu şi la Gorgane; bătuse în lung şi-n lat prundurile Buzăului, se căţărase în cireşi şi-şi umpluse sânul cu fructele roşii şi dulci, îşi zgâriase mâinile şi picioarele umblând după zmeură. II arsese soarele şi acum avea umerii, mâinile şi obrajii ca de ţigan. Ai fi zis că a stat la plajă tot timpul, dacă palmele nu i-ar fi fost negre de la iodul nucilor scobite cu briceagul, cum deprinsese de la Filipache.

        Rumen în obraji şi mai degrabă negru decât alb în rest, adolescentul avea, în această toamnă, a lui 1897 trăsăturile unui tânăr care se vedea că a trăit toată vara la ţară, că a respirat aer curat de munte şi că s-a bucurat de toate binefacerile unei naturi frumoase şi curate. Înarmat cu aceste trăsături, virtuţi fizice, dublate de un moral şi de un optimism demne de invidiat, V. Voiculescu descindea în capitala ţării şi cu oarece experienţă de viaţă, căpătată prin internatele şcolilor din Buzău.

        Curiozitatea de a cunoaşte îndeaproape cel mai mare oraş al ţării se împletea, în subconştient, cu mândria nemărturisită de a ajunge şcolar într-unui din liceele de acolo.

        Ca să ne facem o imagine generală despre Bucureştii ultimului deceniu al veacului al XlX-lea, urbea în care sosea, în 1897 gimnazistul Vasile Voiculescu, trebuie neapărat să aruncăm o privire cu vreo zece-cincisprezece ani mai înainte în trecutul aşezării de pe malurile Dâmboviţei.

        După Războiul de Independenţă viaţa poporului român capătă un nou impuls. Implicit Bucureştii păşesc şi ei într-un nou stadiu de dezvoltare. Imaginile cu care ne-au obişnuit vechile stampe de epocă dispar şi în locul lor începe să se ivească chipul unui oraş în plină ascensiune economico-socială şi edilitară. În primul rând au loc mari lucrări prin care se asigură bucureştenilor alimentarea cu apă de bună calitate, apoi se adânceşte şi se modifică albia Dâmboviţei, punându-se capăt pentru totdeauna inundaţiilor ce dădeau mult de furcă localnicilor. Tot acum se taie mari artere de circulaţie, se ridică clădiri publice şi particulare şi oraşul creşte în dimensiuni şi ca număr de locuitori. Prin săparea marelui şi adâncului canal de la Ciurel şi până la Abator (după planurile arhitectului Grigore Cerchez şi cu ajutorul antreprenorului francez A. Boisquerin), desfăşurată între 1880-l883, Dâmboviţa a primit o singură albie, i-au dispărut braţele laterale şi ostroavele, lunca s-a asanat şi nu s-au mai format bălţi; peste malurile taluzate au fost puse podurile (în 1889 erau 12, dintre care 7 de piatră şi 5 de fier), în ce priveşte lucrările de alimentare cu apă potabilă, s-au construit trei bazine mari la Arcuda (unde se filtrau apele Dâmboviţei), de acolo apa era adusă, prin canale, la Cotroceni, iar mai departe – prin conducte – la uzina de la Grozăveşti (construită în 1890). În afară de aceasta s-au căutat alte surse de apă şi în 1891 au început să fie captate izvoarele subterane de la Ulmi şi Bragadiru.

        Podul Mogoşoaiei – tăiat odinioară de Brâncoveanu spre a-şi uşura călătoria de la palat la Mogoşoaia şi de acolo, mai departe, la Târgovişte – primeşte, ca şi alte străzi, o denumire omagiind eroii Războiului pentru Independenţă: Calea Victoriei. În acelaşi scop sunt schimbate şi numele altor străzi importante. Calea Târgoviştei devine Calea Griviţei, Podul Calicilor – Calea Rahovei, Podul de Pământ – Calea Plevnei; apoi alte străzi au devenit Calea Dorobanţi, Calea Călăraşi, Smârdan etc. De asemenea se taie, se taluzează şi se acoperă cu piatră noi artere de circulaţie în interiorul oraşului. Sub primariatul lui Pache Protopopescu se termină – în 1890 – Bulevardul Vest-Est, prelungindu-se dincolo de Cişmigiu, spre Cotroceni; celălalt capăt este continuat dincolo de Universitate, tăind Calea Moşilor, apoi strada Traian şi înaintând spre Şoseaua Iancului. La venirea elevului buzoian în Capitală întreg acest bulevard fusese terminat de doi ani. În 1894 se începuse tăierea unei alte mari căi de circulaţie, pe direcţia NordSud – o porţiune între Piaţa Victoriei şi Piaţa Romană (actualul bulevard Lascăr Catargiu); a doua secţiune a Iui se va amenaja începând din Piaţa Mare spre miazăzi (actualul bulevard Regina Maria). Tot acum se deschide şi Bulevardul Independenţei, făcând legătura între Câmpul Filaretului şi Dâmboviţa. Paralel cu amenajarea acestor mari căi de circulaţie se trasează şi aşa-zisele „şosele” delimitând suprafaţa clădită a oraşului. În 1893 ele constituiau, pe mari porţiuni, „graniţa” Bucureştilor. Pornind din Piaţa Victoriei, către est, acestea erau: Şoseaua Bonaparte, Şoseaua Ştefan cel Mare şi Şoseaua Mihai Bravu – de la Piaţa Victoriei, spre vest: Şoseaua Basarab (actualul bulevard N. Titulescu). La miazăzi erau Şoseaua Pandurilor şi Şoseaua Viilor47.

        Alături de trăsuri pe străzile Capitalei pot fi văzute acum tramvaie cu cai (primul dintre ele avea lungul traseu: Gara de Nord – Calea Griviţei, str. Luterană, Piaţa Teatrului – actuala stradă Ion Câmpineanu – Biserica Colţea şi Calea Moşilor, până la barieră; fusese pus în funcţiune în 1871), iar mai de curând (1894) şi tramvaie electrice. Primul tramvai electric (şi printre cele dintâi din Europa) circulă pe Bulevardul Vest-Est, între Cotroceni şi Obor. Îi vor urma, la scurtă vreme, altele, fără ca tramvaiele cu cai, birjele şi tramcarele să fie scoase din circulaţie. Potrivit unei informaţii oficiale, în 1906 parcul circulant din Bucureşti număra 138 de vagoane cu cai şi 8 vagoane electrice. Coexistenţa celor două feluri de tramvaie, la care se adaugă, între 1901-l904, „tramcarele” lui Toma Blându, va dura până prin 1929 – când vagoanele cu cai vor fi retrase pentru totdeauna din parcul destinat transportului în comun.

        Oraşul este în aceşti ani un amestec de balcanic şi oriental: în Piaţa Mare, în Piaţa Teatrului (şi nu numai acolo) poate fi întâlnit un întreg amestec de trăsuri, de tramvaie, de vânzători ambulanţi şi de gură-cască. Strigătele negustorilor de fructe se întretaie cu cele ale vânzătorilor de ziare, politicieni rasaţi şi studenţi, boieri de viţă veche, muncitori săraci şi ţărani străbat oraşul, colindă prăvăliile, tocmesc, vând ori cumpără câte ceva.

        Dincolo de această nesfârşită agitaţie, de pulsul cotidian al locului, se simte, totuşi, aerul înnoitor al Capitalei: se întreprind lucrări publice, se anunţă evenimente care vor schimba viaţa de zi cu zi a bucureşteanului. Într-un loc se înalţă o clădire, în altul se dă chip nou unei străzi, unui colţ de cartier. Inovaţiile tehnice ivite altunde pe mapamond nu întârzie să ajungă şi în vechea cetate de pe malurile Dâmboviţei. În 1890, bunăoară, apare pentru prima oară în Bucureşti telefonul, după ce cu câţiva ani mai înainte se începuse introducerea luminii electrice. Tot acum se ridică şi numeroase clădiri, unele monumentale, care schimbă înfăţişarea oraşului: localul Monitorului Oficial în 1882 (azi sediul Arhivelor Statului), palatul Ministerului de Finanţe (1883), aripa nouă a Palatului regal, Hotelul „Bulevard”, Ateneul Român (1886), Hotelul „Luvru” (azi „Capitol”), clădirea Ministerului Instrucţiunii Publice (1887), cea a liceului „Gheorghe Lazăr” (1889), Palatul Ministerului de Agricultură şi Domenii şi Palatul Justiţiei (1895).

        De asemenea, în toamna în care viitorul scriitor descinde în Capitală alte două clădiri ce vor spori farmecul arhitectural al oraşului şi vor duce faima arhitecţilor, se află în construcţie: Palatul Poştelor (azi Muzeul Naţional de Istorie), de pe Calea Victoriei (piatra Iui de fundaţie fusese pusă încă din 1894), asemănător cu palatul similar de pe Geneva, Casa de Economii, Depuneri şi Consemnaţiuni, de pe aceeaşi arteră.

        În perioada şcolarităţii bucureştene şi a studenţiei, Voiculescu va vedea ridicându-se şi inaugurându-se numeroase alte edificii de interes public, cu arhitectură monumentală, în stiluri şi după concepţii variate: palatul Facultăţii de Medicină (inaugurat în 1903, în sălile şi laboratoarele căruia va învăţa meseria de medic), apoi, în acelaşi an, clădirea actualului Institut de bacteriologie, cea a Muzeului de Istorie Naturală (ambele gata în 1906), palatul actualei Biblioteci Naţionale (1908); între 1906 şi 1910 în faţa Cişmigiului se ridică impunătorul palat al Ministerului Lucrărilor Publice (azi sediul Primăriei Capitalei), după planurile arhitectului Petre Antonescu.

        Avântul construcţiilor cuprinde, în această vreme şi particularii. Se ridică numeroase clădiri, de tot felul (statisticile menţionează 14.970 de imobile noi în intervalul 1885-l905), mai bogate ori mai sărace, după darea de mână şi puterea de cumpărare a proprietarilor lor. Dintre casele aşa-zise „boiereşti” – unele existente şi astăzi, altele dispărute şi despre care ne putem face o părere privindu-le în fotografii – consemnăm câteva: Palatul Cantacuzino (azi Muzeul Muzicii Româneşti), Palatul Creţulescu (azi Centrul European U. N. E. S. C. O. p entru învăţământul superior), Palatul Sturdza din Piaţa Victoriei (pe locul lui s-a ridicat ulterior clădirea în care se află azi sediul Guvernului României), Palatul Şuţu (azi Muzeul de Istorie şi Artă a municipiului Bucureşti), Palatul Mihai Vodă (demolat după 1985), casa Marghiloman (azi dispărută, pe locul cinematografului „Patria” de pe bulevardul Magheru), Casa Monteoru (azi Casa Scriitorilor), Casa Carp (azi V. Voiculescu în 1902.

        Ambasada Turciei), Casa Assan (azi Restaurantul „Terasa Privighetorilor”), casa Titu Maiorescu (azi dispărută) şi altele.

        Industria – aflată la începuturi – ia, de asemenea, un puternic avânt şi ca urmare tot mai mulţi provinciali sunt atraşi de Capitală. Comerţul creşte şi el: magazinele şi prăvăliile se înmulţesc simţitor şi în 1900 se ajunge, potrivit statisticilor oficiale, la un număr de 3 910 prăvălii; între formele comerţului, cel ambulant sporeşte farmecul şi pitorescu localităţii: pe străzi îşi desfac marfa „oltenii”, „moţii”, ţărăncile din satele învecinate, iar strigătele lor umplu cartierele de dimineaţa şi până seara48.

        În oraşul de pe Dâmboviţa băiatul băcanului din Pârscov avea de văzut apoi numeroasele mănăstiri şi biserici, unele bătrâne de tot, altele mai noi, avea să Ie asculte adesea clopotele, avea să poposească în pridvoarele lor încercând să-şi imagineze vremurile bărboşilor ctitori zugrăviţi alături de doamnele în rochii până la pământ dimpreună cu coconii lor cu feţele mici şi rotunde. Le va vizita începând cu Mitropolia cea mare de pe deal şi terminând cu mai îndepărtata mănăstire Văcăreşti.

        La noi, la români a existat dintotdeauna (şi există şi azi!) un instinct foarte bine accentuat al omului de la ţară, cu vederi mai largi atunci când este vorba despre aranjarea rosturilor copiilor. El, instinctul funcţionează ca o maşinărie perfectă ori de câte ori o familie ajunge într-un moment crucial pentru viaţa propriilor vlăstare. A funcţionat şi la familia Voicu.

        Deducem lesne că înaintea alegerii şcolii la care urma să-l ducă pe Vasile va fi avut, desigur, loc un fel de consiliu de familie în care Florica, mătuşa bucureşteancă a viitorului scriitor a avut un cuvânt important de spus.

        Locuind în Capitală, ea ştia deja care sunt cele mai bune şcoli, cotate ca atare oficial, dar şi în ochii lumii. Între ele Liceul „Lazăr” ocupa locul de frunte, iar alegerea lui părea avantajoasă din mai multe puncte de vedere: întâi, fiindcă asigura cursanţilor o pregătire serioasă (care să le asigure reuşita la alte trepte, superioare, de studiu) apoi, pentru că aci elevii dotaţi intelectual cu inteligenţă şi aptitudini concurenţiale puteau să-şi dea adevărata lor măsură.

        Nu oricine era, pe atunci, capabil să devină absolvent al acestui prestigios lăcaş de învăţământ la care se înscriau mulţi, atât din Capitală cât şi din provincie, dar nu toţi ajungeau, în cele din urmă, în posesia diplomei de absolvire.

        Hotărârea soţilor Voicu de a-şi înscrie băiatul la liceul „Gheorghe Lazăr” nu venea, însă, numai din instinctul lor, care îi făcuse să aleagă ce era mai bun la acea oră, ci şi din convingerea că odrasla lor avea toate virtuţile necesare confruntării cu noua etapă de studiu, cu profesorii şi colegii bucureşteni.

        Clădirea liceului „Gheorghe Lazăr”, cu frumoasele ei ancadramente de pe faţada dinspre bulevard, fusese terminată în 1889 şi constituia unul dintre edificiile importante ale Capitalei. Ce va fi simţit şcolarul venit de la Buzău trecându-i pragul este greu de spus.

        Dile – care va fi foarte curând strigat de „lăzărişti” cu apelativul „Voichiţă” fiindcă „era frumuşel şi roşu în obraz şi vesel”49 – nu va străluci la învăţătură, iar notele obţinute la diverse materii nu sunt edificatoare. Dacă ar fi să judecăm după ele, viitorul scriitor nu prea se omora cu cartea, situându-se cu puţin peste ceea ce s-ar putea numi un elev de mijloc. Probabil că rezultatele consemnate de profesori în cataloage nu corespundeau întotdeauna cunoştinţelor reale ale elevilor, fiindcă peste vreo trei decenii, amintindu-şi de anii petrecuţi aci, Voiculescu va face remarca: „Directorul liceului „Lazăr„ era pe atunci Vasile Păun, un om cu multe cunoştinţe, dar pe care le folosea într-un mod ciudat. Aşa, de pildă, la ora de română ne citea englezeşte şi din care noi nu pricepeam nimic, altădată ne citea din Virgiliu şi când era la note ne da numai trei-uri. Aveam în schimb la latină pe Georgian, profesor studios, bun pedagog, deşi părea mizantrop”5.

        La vestitul şi prestigiosul liceu bucureştean, Voichiţă este coleg cu buzoianul George Ciprian (viitorul actor şi scriitor, figurând în cataloage sub numele de Constantinescu George), bizarul Urmuz (Demetrescu-Buzău), şi cu Nicolae Constantinescu (pictorul semnând „Cons”, cu care va fi coleg şi în studenţie şi vor merge împreună la Veneţia în excursie). Şi cum între tinerii veniţi de la ţară, aflaţi printre străini, se leagă întotdeauna trainice şi adânci prietenii, şi între cei patru elevi care învăţau la liceul „Lazăr” s-a petrecut la fel. Tovarăşi de învăţătură, ei se întâmplă să fie şi foarte buni tovarăşi de idei, căci fiecare citeşte mult şi interesant, peste ceea ce li se cere în mod obişnuit la lecţii. Adesea toamna, când în puţinele vii ce mai rămăseseră în Bucureştii apusului de veac se aşternea rugina, se întâlneau şi la mustării unde „înconjuram masa într-un picior şi discutam cu lumea din local.

        G. Ciprian, dramaturgul, membru de bază al Societăţii „Capul de răţoi”.

        Despre Platon… (.), discutam serios căci citeam multă filosofie„51, în ce-l priveşte, Voichiţă adânceşte lectura poeziilor lui Eminescu, pe care o începuse încă de la Buzău, cu Doina şi cu Scrisorile, graţie tatălui său care le „citea aprins„ copiilor. Apoi „devoră„ (cum se exprimă singur în interviul din care am citat mai înainte) toate volumele din editurile Samitca, Şaraga şi Biblioteca pentru toţi, probabil pentru că erau mai accesibile buzunarului său şi le putea procura cu uşurinţă din librăriile ori anticariatele oraşului. „în cursul superior – se va simţi el dator să spună după ani – am trecut la cărţile franţuzeşti, la Bourget şi Senkiewicz, care erau în vogă pe vremea aceea”52.

        Se pare că Voiculescu se simte în largul lui la liceul de lângă Cişmigiu fiindcă intră de la început în elita băieţilor care citesc mult, dar în acelaşi timp se dedau şi la şotii, năzdrăvănii şi farse ajunse de pomină în toată şcoala. Zâmbind cu nostalgie la amintirea acelor ani de entuziasm, de vise şi lipsiţi de grijile vieţii, îşi va deschide – peste treizeci şi ceva de ani – cămara întâmplărilor păstrate în memorie şi va povesti două dintre „aventurile” puse la cale împreună cu Urmuz, Ciprian şi Nicu Constantinescu. Să-l ascultăm: „înfiinţasem o societate literară pe care o botezasem „Capul de răţoi„. Ca să consfinţim cu sânge numele ei, într-o noapte ne-am introdus în curtea directorului Păun şi am tăiat capetele tuturor raţelor. A fost, se-nţelege, scandal mare. Membrii societăţii apoi se dedeau la fel de fel de năzdrăvănii. Aşa un profesor de istorie, astăzi… Universitar, ca să scape de lecţie, ne da să facem conferinţe. Ciprian şi Hurmuz, ca să-l mistifice, inventau tot felul de fapte istorice. Odată unul din ei a spus, şi pe un ton serios, că Ştefan cel Mare avea obiceiul să se urce într-un hârdău, doi slujitori îl purtau aşa până la biserică şi la întoarcerea la palat cerea să fie aruncat cu hârdău cu tot în fundul unui coteţ! Elevul afirma că citise într-o cronică, iar profesorul nu ştia ce să creadă”53.

        Tot atunci, cu ocazia acelui interviu, Voiculescu ne lăsa şi singura sa opinie critică despre prietenii din Societatea „Capul de răţoi”, unul (Hurmuz), viitor autor al unei opere deosebit de originală şi extrem de restrânsă ca volum, celălalt (Ciprian) semnatar, peste ani, al unor piese de teatru schiţe, povestiri şi pagini memorialistice valoroase. Încă de pe atunci cei doi prieteni i se păreau lui Voiculescu „cei dintâi trăsniţi din Europa” bis; faţă de Hurmuz, care era şi pictor şi compozitor (deschizându-i şi lui Voichiţă gustul pentru muzică – devenită apoi o pasiune statornică până la sfârşitul vieţii) va avea un sentiment de admiraţie nemărginită.

        Perioada în cauză este, din multe puncte de vedere hotărâtoare pentru destinul elevului venit de la Buzău. Să recapitulăm: Hurmuz scria, picta şi compunea partituri muzicale (le va stârni prietenilor lui un atât de aprins gust pentru muzică încât vor sări cu toţii pe geam la Ateneu ca să ia parte la un concert), Ciprian scria şi el proză, Nicu Constantinescu picta. Era, prin urmare, un mic grup de virtuali artişti. Nu încape îndoială că Voiculescu cel „frumuşel şi roşu în obraz” cocheta şi el, în ascuns, cu muzele.

        Este posibil ca în pelerinajele prin Capitală, în pauzele de la şcoală sau în cine ştie care altă împrejurare Voichiţă să fi scos din buzunar o bucată de hârtie şi să fi început a le citi prietenilor lui una din primele încercări poetice. Nouă nu ni s-au păstrat asemenea încercări. Ne-au rămas, însă, versurile scrise în penultimul an de şcoală pe ultima pagină a unui volum de Poezii de Eminescu. Sunt versuri stângace şi naive, exprimând admiraţia liceanului pentru creaţia Luceafărului poeziei româneşti.

        A avut grijă să le dateze cu exactitate (1901, 16 iulie) şi să le semneze (V. C. Voiculescu): „Să simţi atât cât nime-n lume, să simţi atâtea nu se poate Şi ale lumii mici mizerii să fi s-anine-n suflet toate Durerea toată de pe veacuri ce este-acum şi va să vie Să-fi rupă sufletului coarde şi biata inimă-fi pustie, Să plângi tot plânsul omenirii de sute mii de ani încoace Să-i vezi cum trista suferinţă simţirea-ţi pe vecie-o coace Şi mintea-ţi tulburată groaznic să se închege-acea probleme Sub greutatea căror lumea fără-ncetare ţipă, geme Şi a cărei dezlegare umple mintea de-ntuneric: „Că e vis al nefiinţei universul cel chimeric”…

        Acestea-s suferinţa toată-a unei inimi ce-i pe lume Aceasta e nefericirea şi nenorocul fără nume Tu prea mult ai simţit poete, te-ai zbuciumat pe grele gânduri Şi de-aici toată suferinţa pe tine puse rânduri, rânduri. „54

        La 2 august 1902, sub numărul 137, Secretariatul liceului „Gheorghe Lazăr” elibera certificat de absolvire unui fost elev ce avea să aducă, pentru numai două decenii, glorie şcolii: Vasile C. Voiculescu.

        „Tânjesc după o faptă să-mi dea desăvârşirea…”

        Studenţia: De la „Literele” visate la „Medicina” impusă de familie Cu Nicu Constantinescu la Veneţia File din romanul unei mari iubiri Căsătoria Medic la Buftea şi în alte circumscripţii Printre răniţi, pe frontul din Moldova O prietenie literară exemplară: V. Voiculescu – Nadejda Ştirbey La „Academia Bârlădeană” „Din ţara zimbrului (Poezii de război)”, încununat cu Premiul Academiei în genere, la optsprezece ani se consideră că un om a ieşit din adolescenţă şi se află în plină tinereţe. Este vârsta marilor avânturi, dar şi momentul în care visele şi idealurile de viaţă au prins contur în mintea şi-n sufletul fiecărui ins. Altfel spus, fiecare şi-a ales deja drumul pe care să meargă, o profesie pe care o consideră cea mai potrivită lui.

        La optsprezece ani, proaspăt absolvent al liceului „Gh. Lazăr” din Bucureşti, Vasile Voiculescu se află – totuşi!

        — Într-o mare încurcătură. Şi nu pentru că nu s-ar fi gândit mai înainte ce meserie să-şi aleagă şi s-ar fi lăsat în voia sorţii, ci mai degrabă fiindcă cei de acasă ţin cu orice preţ să urmeze Medicina, iar el, incorigibilul visător nutreşte gândul de a merge la „Litere şi Filosofie”, acolo unde îl îndeamnă inima şi unde simte că are chemare, locul unde poate studia sistematic şi pe-ndelete vieţile şi operele filosofilor, dar mai ales pe cele ale scriitorilor.

        Nu ştim şi azi nici nu ne mai interesează cât pragmatism se ascundea în dorinţa părinţilor, dar în orice caz, dată fiind starea lor materială nu credem să fi visat cariera de medic pentru fiul lor din motive de parvenire, ci mai degrabă dintr-un orgoliu care i-a însoţit întotdeauna pe oamenii de la ţară când şi-au trimis odraslele în şcolile de la oraş.

        Încăpăţânat, viitorul scriitor calcă însă, peste voinţa părinţilor şi-n toamna lui 1902 îl întâlnim acolo unde îi dictaseră inima şi sufletul: la Facultatea de Litere şi Filosofie.

        S-ar fi zis, la prima vedere, că era mulţumit, că nu-i mai trebuia nimic altceva. Mergea regulat la cursuri şi seminalii, îşi petrecea aproape toate după-amiezele în bibliotecă. Citea, se informa, făcea conspecte, în fine întârzia la discuţii cu profesorii. În relativ tânăra Universitate bucureşteană, întemeiată prin hrisov domnesc de Al. I Cuza şi ridicată între 1857-l869 după planurile arhitectului Al. Orăscu, pârscoveanul care avea de acum o experienţă de viaţă şcolară destul de bogată, se simţea în largul lui. S-ar fi zis că nici nu aştepta mai mult.

        Însă mulţumirea şi liniştea nu fură de lungă durată. În casa surorii sale Maria, surprindea tot mai des priviri nemulţumite, iar uneori – când sora, când unchiul – îi reproşau mai pe ocolite, mai direct că nu e nici-o scofală cu studenţia lui la Litere şi Filosofie, că mult mai bună şi mai de folos ar fi fost medicina. Către sfârşitul anului, micile reproşuri se accentuară, deveniră curând acuzaţii directe, iar atmosfera se încărcă tot mai mult. Gazdele – poate influenţate şi de vizita din urmă a rudelor din Pârscov – ajunseră să fie din ce în ce mai insistente în ideea lor fixă cu medicina. Aproape că nu mai erau de suportat. Sfârşiră prin a aduce conflictul la apogeu şi prin a-l pune pe Dile într-o situaţie limită. Avea de ales: ori renunţa la Litere şi se înscria imediat la Facultatea de Medicină, ori se descurca singur, fiindcă familia Ivănescu nu mai era dispusă să-l ţină în gazdă.

        Pe atunci sistemul de admitere în învăţământul superior era cu totul altfel decât astăzi. Nu existau examene de admitere a candidaţilor după înclinaţii, aptitudini şi note obţinute la examene. Ca să urmezi o facultate, oricare ar fi fost ea, era suficient să faci o „înscriere” şi să ai mijloacele de subzistenţă asigurate. Trierea urma să se facă ulterior, prin verificarea capacităţilor fiecărui student la cursul propriu-zis.

        Acum trebuie să ne imaginăm ce seisme, ce furtuni, ce mişcări interioare se vor fi petrecut în gândul şi sufletul studentului care se simţea chemat de literatură şi filosofie şi se vedea nici mai mult nici mai puţin decât somat, forţat să urmeze medicina.

        Vara lui 1902 reprezentă, de aceea, pentru viitorul scriitor, un anotimp de chin şi de îngrijorare. Şi-o petrecu, ca de obicei, la Pârscov, în locurile copilăriei. Nici sălciile de pe malul Buzăului, nici caişii „cuprinşi de piroteală”, nici munţii suri „ocol dând ţării”, nici casa părintească „tihnită-n rost şi-n robot”, nici „fântâna şi teiul cu coama frântă” (pe care le va „desena” mai târziu în poezia Casa noastră) nu-i puteau da un sfat înţelept, pe care să-l urmeze fără teama de a nu greşi.

        Şi timpul nu stătea pe loc. Zi după zi se scurseră fară a-i aduce liniştea şi fară a fi luat o hotărâre. In cele din urmă îşi dădu seama că n-are nici-o ieşire şi cedă: din toamnă avea să meargă la Medicină. Va încerca, totuşi, măcar în ascuns, să frecventeze şi unele cursuri de la Litere şi Filosofie.

        Înscrierea lui Vasile Voiculescu la Facultatea de Medicină coincise cu inaugurarea, cel puţin parţială, a noului palat ridicat special pentru pregătirea viitorilor doctori. Municipalitatea Bucureştilor apelase pentru proiectul clădirii la cunoscutul arhitect Louis Pierre Blanc, edificiul începuse să se ridice în anul 1902 şi în cel următor fu gata în întregime. Scările conducând la parter, cele patru mari coloane de la intrare şi frontonul bogat decorat cu figuri umane, ferestrele largi, concepute în arc de cerc, în sfârşit înfăţişarea exterioară în ansamblul ei îl impresionară puternic pe necăjitul student de la Litere. Apoi, faţada laterală (cea dinspre actualul parc), făcută parcă pentru a copleşi, aşa cum îi apărea ea – desfăşurată simetric pe trei nivele dominată de etajul tratat cu cinci arce în plin centru, între două volume masive de capăt (acoperite fiecare cu câte o cupolă) se deosebea mult de clădirea Universităţii de la care plecase. În fine, copacii mari din jur (parcul de azi nu fusese încă amenajat) puneau şi mai mult în evidenţă monumentalitatea edificiului. Şi ca o firească şi necesară prezenţă, care să amintească celui ce trece prin faţa noului şi impunătorului palat de ctitorul medicinei româneşti moderne, se hotărâse şi ridicarea – în faţa intrării centrale – a unei statui. Ea nu era a unui personaj oarecare, ci a generalului doctor Carol Davila (omul care se distinsese prin numeroase şi importante fapte în viaţa medicală şi socială a ţării). Venit din Franţa şi statornicit în oraşul de pe malurile Dâmboviţei, Davila s-a dedicat unei vaste şi bogate activităţi medicale şi de propăşire a poporului. El a îndeplinit cu onoare şi cu multă râvnă numeroase funcţii ce i-au fost încredinţate: profesor de chimie la Universitatea bucureşteană, membru al Eforiei spitalelor civile, inspector în Consiliul permanent al instrucţiei. Ba, mai mult, s-a distins şi prin numeroase iniţiative care i-au adus recunoştinţa contemporanilor şi a posterităţii: a înfiinţat primele şcoli de medicină din ţară, a creat serviciul sanitar al armatei, a organizat societăţi medicale şi ştiinţifice şi a deschis o şcoală de meserii pentru orfani.

        Lucrarea fusese încredinţată sculptorului Carol Storck, iar acum, în 1903, era gata şi reprezenta nu numai o reuşită a artistului, ci şi a sculpturii româneşti de până la ea. Statuia îl înfăţişează pe Davila în uniformă militară de general, în picioare, cu sabia prinsă de şoldul stâng. În mâna dreaptă – dusă la spate – ţine chipiul, iar în stânga un sul de hârtie. De pe înălţimea celor trei metri şi jumătate ai soclului, generalul priveşte undeva în depărtare, ca şi cum ar scruta viitorul ţării…

        Ca oricare aspirant la gloria nobilei meserii de medic, Vasile Voiculescu va fi privit şi el cu admiraţie statuia generalului Davila şi înainte de a pătrunde, emoţionat, în holurile mari şi impresionante ale facultăţii, se va fi gândit la faptele şi meritele acestui ctitor al învăţământului medical românesc.

        Medicina nu-i deloc o facultate uşoară şi de aceea începerea studiilor în acest domeniu înseamnă pentru viitorul scriitor debutul într-o experienţă care-l va schimba fundamental sufleteşte. Tânărul descins din lumea viselor, obişnuit să-şi consacre cea mai mare parte a timpului activităţilor intelectuale se vede pus, dintr-o dată, în faţa unei altfel de munci, cu totul diferită de cea dinainte, însuşirea teoretică a unor termeni, principii şi fenomene este dublată la tot pasul, şi zi de zi, de aplicaţiile practice. Firavul Dile de odinioară, studentul de acum, trebuie să facă nu numai ore de laborator, pe mulaje din chips, ci şi disecţii pe cadavre. Este oroarea cea mai mare pe care o are în aceşti ani. Dar nu se poate eschiva nicicum, fiindcă ea este „o disciplină ştiinţifică tot atât de neîntreruptă, în timp de şase ani, ca şi solfegiile la Conservator, şi nimeni nu se poate dispensa de acest studiu, chiar dacă s-ar destina stomatologiei sau dermatologiei”1. Însă Dile este un ambiţios care nu se descurajează cu una cu două. Poartă în sânge îndârjirea ţăranului pornit să se realizeze în viaţă, chiai dacă meseria nu e tocmai cea dorită. Uneori, noaptea, de unul singur, simte că-i vine să plângă. Se luptă din răsputeri să n-o facă. Promovează an după an, însă perioada aceasta – şi mai ales studiul anatomiei, cu disecţiile – îl va marca adânc, rămânându-i întipărită în memorie până la sfârşitul vieţii.

        „Copilul acesta firav, mic de statură, care a rămas sfios până la moarte – îşi amintea acelaşi Romulus Dianu, pe care l-am mai citat – n-a uitat niciodată repulsiunea simţită, ca student, în zilnicele ore când trebuia să lucreze parcelar, de la degetele picioarelor, până în creştetul capului, pe trupuri de prostituate asasinate sau culese de pe calea ferată de la B-M (Mucureşti Mărfuri), sau pe trupuri de cerşetori, adunaţi de pe sub podurile Dâmboviţei. Voiculescu ajunsese la vârsta de 57 de ani, în 1941, când ne vedeam, în fiecare zi, la Radiodifuziune, şi când îmi povestea despre aceasta cu o proaspătă oroare”2.

        Unde rămăsese tânărul însetat de lecturi şi făurindu-şi o lume ideală în imaginaţie? De unde psihofizica şi psihopatologia – studiate, evident numai sub aspectul lor pur teoretic – l-au condus „Năşica Gaby”, sora mai mare a lui V. Voiculescu, la care acesta a stat în gazdă când era student.

        La medicină pe când mai era încă student la Litere (aşa cum avea s-o declare singur mulţi ani mai târziu) aci avea să simtă şocul trezirii la realitate. Din lumea făurită în închipuire plonjează direct în mecanicismul prozaic al vieţii. Fostul copil crescut într-un climat de o nealterată religiozitate, află acum prilejul descoperirii directe şi nemijlocite a adevărului. Şocul de care vorbeam are un efect dublu şi acţionează ca atare: pe plan sentimental (prin oroarea de cadavre) şi pe plan cerebral, al gândirii şi raţionamentului (prin descoperirea absenţei lui Dumnezeu şi ancorarea în cel mai pur materialism („. Nici sub muşchi, nici sub scoarţa creierului, nici în bolnavul spitalelor nu era Dumnezeu. Studiul e aşa de mecanizat în nerv, de meschinizat în celulă, aşa de ucis în semnul clinic, încât adevăratul, primul bolnav e cel pe care-l întâlneşti după ce scapi de şcoală”, va spune mai târziu, în 1935, în atât de mult citata Confesiune a unui scriitor şi medic). Faptul este extrem de important în explicarea mecanismelor interioare ale sufletului voiculescian şi în definirea poziţiilor ideologice ulterioare, aşa cum au fost ele decelate în volumele de poezii.

        Vasile Voiculescu nu este tipul studentului tocilar, care nu mai vede şi nu mai ştie nimic altceva decât învăţătura şi iar învăţătura. Are frământările şi neliniştile lui, concepţiile de până acum i se văd zdruncinate şi răsturnate, numeroase păreri şi idei de dinainte sunt infirmate, altele, dimpotrivă, îi sunt adeverite de viaţă, de evenimente şi întâmplări. Duce o permanentă luptă cu sine, dar nu poate trece ca un străin nici prin facultate, printre colegi, nici prin oraş. Participă la viaţa de zi cu zi a Capitalei. Îi simte pulsul, îi cutreieră străzile, îi priveşte clădirile, monumentele, oamenii.

        Bucureştii trăiesc o viaţă nouă. Apar automobilul şi cinematograful. Noua „artă” este prezentă, după model occidental, în săli special amenajate: la Băile Eforiei, la Hotel Bristol, apoi la Hotel de France la Volta, la Venus, la Terra, la Lux etc. Unii bucureşteni se grăbesc să umple sălile de cinematograf, alţii preferă tradiţionalele plimbări cu trăsura sau pe jos la Şosea.

        Oraşul în care trăieşte şi prin care poate fi văzut în fiecare zi studentul Vasile C. Voiculescu este un amestec de oameni şi de interese. În paginile ziarelor se încrucişează condeiele gazetarilor din diverse partide politice, potrivnice unele altora, dar publicul, bucureşteanul de rând preferă cancanurile. Bunăoară, în august

        1905, stârneşte senzaţie ştirea că sergentul care păzeşte Dealul Mitropoliei a descoperit într-o noapte câţiva indivizi care săpau pământul după comori; a vrut să-i aresteze, dar atunci a apărut consilierul primăriei, Alexandru Bacaloglu, explicând că persoanele respective aveau autorizaţia Primăriei pentru a săpa. La puţină vreme după aceea domnişoara Locusteanu, în vârstă de 16 ani, fata doctorului – director al Şcolii de medicină veterinară – fuge cu Trandafir Grigorescu, portarul şcolii şi a doua zi sunt găsiţi morţi în strada Viorica 9, după ce răpitorul a lăsat o scrisoare impresionantă către soţie, studenţi şi profesori. Tot acum, alte două evenimente polarizează atenţia locuitorilor Capitalei: Al. Davila îl înlocuieşte pe Constantin Nottara la conducerea Teatrului Naţional; toamna, la 20 octombrie; este înălţat, pluteşte în aer şi readus cu bine la sol balonul „România”, avându-i în nacelă pe domnii G. Bibescu, Demetriad, Moruzi şi Asaky (acesta din urmă fiind şi conducătorul „curajosului echipaj”).

        În Bucureştii începutului de secol – când ştirile erau cu mult mai puţine decât azi – Vasile Voiculescu va fi privit cu îngăduinţă cele auzite. Povestea cu căutătorii de comori de pe Dealul Mitropoliei îi va fi amintit cu nostalgie de întâmplarea din copilărie, când săpase şi el pe dealurile Pârscovului în locurile unde i se păruse că joacă flăcările în serile de vară. Se alesese cu un ochi umflat şi cu un mare cucui în frunte. Peste multe decenii, inspirat de amintirea asta şi de altele din copilărie, va scrie povestirea Taina gorunului.

        Însetat, în sensul cel mai propriu al cuvântului, de informare şi instruire, studentul medicinist nu se va fi mulţumit doar cu lecturile. Va fi mers la conferinţele susţinute de Nicolae Iorga şi de alţi mari oratori, va fi vizitat expoziţii, va fi poposit, fără îndoială, lângă vechile monumente ale oraşului. În 13 martie 1906, dezlănţuindu-se un şir de evenimente în care au fost antrenaţi aproape toţi studenţii, nu este exclus ca printre ei să se fi aflat şi viitorul poet. Ce se întâmplase? La ora 18 Iorga a ţinut o conferinţă în faţa studenţilor, strânşi în sala din strada Câmpineanu 12. Între altele marele istoric arăta că, de fapt, clasele sociale româneşti nu dau dovadă de solidaritate – exemplu era chiar spectacolul organizat în limba franceză în aceeaşi seară la Teatrul Naţional de alături. Ce a urmat după conferinţă ne spune, exact şi foarte colorat, Bacalbaşa: „Studenţii surescitaţi au ieşit de la întrunire şi s-au dus la Teatrul Naţional. Voind să pătrundă înăuntru au fost împiedicaţi. De aci încolo începe un mare scandal care ţine câteva zile. Directorul teatrului, Alexandru Davila, apare în frac la intrare şi cere studenţilor să se retragă. Cum îl văd, studenţii izbucnesc în huiduieli şi îi amintesc retragerea din teatru a lui Nottara şi Liciu. Câţiva studenţi vor să pătrundă, îmbrâncindu-l. Davila ridică bastonul şi loveşte în cap pe studentul Slăvescu. Surescitarea este la culme. (…) Pe piaţa Teatrului un mare grup de studenţi, cu tricolorul desfăşurat, cândă „Deşteaptă-te române!„, „Pe al nostru steag„ şi alte cântece patriotice. Trăsurile încep să aducă lumea la teatru, dar studenţii nu lasă pe nimeni să intre. Domni în frac şi doamne în toaletă de seară sunt apostrofaţi şi siliţi să se înapoieze”3.

        Despre lumea aceasta pitorească a Bucureştilor începutului de veac va povesti Dile cu lux de amănunte părinţilor în vacanţe. Acolo, la Pârscov, în aerul tare şi curat al munţilor, le va cere îngăduinţa şi ajutorul bănesc să plece în excursie la Veneţia. Iar ei, bucuroşi că mâine-poimâine băiatul lor, care le-a ascultat sfatul, va ajunge doctor şi poate va veni să se stabilească în satul copilăriei, vor fi de acord şi-i vor pregăti toate cele de trebuinţă la drum.

        *

        Mirajul depărtărilor şi al călătoriilor îl va fi avut, fără îndoială, scriitorul încă din prima copilărie, de pe vremea când privea frumoasele culmi ale dealurilor din împrejurimi şi crestele îndepărtate ale Munţilor Buzăului, pe ale cărui cărări se va avânta mai târziu.

        Nu întâmplător peisajul, natura în general formează, dacă se poate spune aşa, fondul, canavaua întregii lui literaturi – fie că este vorba de poezie (pentru care natura reprezintă un izvor nesecat de metafore şi imagini), de proză (unde personajele nuvelelor se întâlnesc şi se confruntă în spaţii largi, deschise), de teatru şi în bună măsură chiar de publicistică.

        Tinereţii, avânturilor ei le stă bine, pe de altă parte, alături de o nepotolită dorinţă de cunoaştere a noi şi noi orizonturi. Nu numai spirituale, ci şi geografice, ademenitoare mai ales pentru celebritatea lor, cum este cazul Italiei şi al oraşelor sale (trăind în memorie şi-n imaginaţia firilor creative prin arhitectura, poziţia şi faima marilor artişti ce s-au ivit pe lume acolo).

        Greu de stabilit care dintre cei doi prieteni – Vasile Voiculescu sau pictorul Nicu Constantinescu4 – va fi avut ideea de a face o călătorie la Veneţia. Greu de spus cu exactitate şi care a fost traseul urmat de scriitor şi de pictor pentru a ajunge acolo. „Ecourile literare” ori documentare ale celor văzute la Veneţia sunt şi ele puţine, fiindcă şi unul şi altul din cei doi studenţi s-a arătat a fi destul de zgârcit în comunicarea impresiilor personale despre oraşul de pe ape. Totuşi, prin câteva denumiri prezente în cele două poezii şi prin poemul în proză5 scrise de Voiculescu, fie la Veneţia, fie imediat după revenirea în ţară, putem reconstitui, cu aproximaţie, drumurile veneţiene ale scriitorului sau – în orice caz (pornind tot de la textele menţionate) – le putem presupune.

        Desigur că înainte de toate, sosind la Veneţia, studentul medicinist bucureştean a fost fascinat, copleşit de aspectul general al oraşului. Turnurile, arcadele, faţadele clădirilor din diverse epoci şi de diverse stiluri, răsfrângându-se în apele canalelor, podurile, bărcile acostate în dreptul intrărilor, scările coborând până aproape de luciul apei, gondolele pitoreşti şi gondolierii conducând cu iscusinţă lunecătoarele lor ambarcaţiuni, palatele, bisericile, în fine amestecul acela pestriţ de oameni din pieţe, apoi „minunile” artistice din muzee au exercitat asupra călătorului român o impresie de basm pornit din realitate. Nu e de mirare că la senectute, scriindu-i uneia dintre fete, va mai avea încă nostalgia Italiei şi va trăi încă regretul că n-a putut vedea şi alte oraşe din Peninsulă6. Pătimaşul iubitor al călătoriilor o îndemna, în aceeaşi scrisoare pe propria-i fiică: „Rămâi cât poţi mai mult (în Italia, n. n .) şi umpleţi sufletul cu frumuseţe şi putere de artă”, iar el, neobositul cititor care a fost din copilărie şi până la moarte se gândea la paşii pe care-i vor fi făcut prin Italia istorică şi artistică poeţii şi prozatorii de care se simţea aproape ca structură şi fond de idei: Schelley, Byron, Browning, Keats, Stendhal…

        Şi ca orice turişti ajunşi la Veneţia, Voiculescu şi Nicu Constantinescu merseră mai întâi la San Marco spre a vedea piaţa şi biserica. Monumentul li se înfăţişa – în calda şi strălucitoarea lumină a verii – aidoma unei oglinzi fermecate în care se găseau deopotrivă culoarea roz-cărămizie a zidurilor, cenuşiul portalurilor şi seninul cerului răsfrând în ferestrele măiestrit încadrate. Şi ca orice turişti, călătorind cu dorul de a afla cât mai multe despre cele întâlnite şi cunoscute, alunecară, încet-încet în istorie…

        În penumbra dinlăuntrul bisericii, în preajma statuilor, a mozaicurilor şi picturilor se pătrunseră de vraja clipei şi încercară să caute înapoi, prin timp, rădăcinile şi începuturile lăcaşului. Aşa aflară că la originea lui stă legenda. Şi legenda spune că Marcu, ucenicul lui Petru şi Pavel, se întorcea cu barca din Acvileea, unde îl trimisese Petru să anunţe vestea izbăvirii. La gurile Medoacului Mare barca importantului sol al apostolilor este surprinsă de furtună şi pasagerul, unicul ei pasager silit să coboare spre a se odihni. În vis i se arată un înger care-l vesteşte că – după alte şi alte cazne – aci îi vor odihni oasele, iar după moarte neamurile credincioase vor dura pe aceste locuri un oraş minunat şi se vor dovedi a fi demne să-i păstreze moaştele. Acest Marcu s-a trezit, a mers la Alexandria ducând vestea mântuirii, acolo a fost martirizat şi a murit.

        Dar aceasta a fost doar legenda, apărută târziu, prin secolul al XlII-lea, când San Marco dăinuia de patru veacuri şi în bogata decoraţie murală a altarului deja fuseseră figurate scene din viaţa lui Isus, a Sfintei Mana, a sfântului Marcu şi a altor eroi biblici, fără a se face însă nici cea mai mică aluzie la prezicerea îngerului din legendă. Istoria propriu-zisă, consemnată şi reţinută ca atare, începe, practic, în anul 828 când sunt aduse aci relicvele sfântului şi depuse la Palatul Dogelui (palat care nu era cel de azi, cu multele lui coloane şi cu înfăţişarea monumentală pe care i-o ştim). Dogele de atunci, Giustiniano Porteciaco, lăsa prin testament porunca de a se construi „bazilica prea fericitului Marcu Evanghelistul” – ceea ce s-a şi făcut7.

        Voiculescu şi Nicu Constantinescu vor fi ascultat toate aceste detalii din gura vreunui ghid de ocazie, un localnic cunoscător şi iubitor al oraşului său. Apoi vor fi privit cei patru mauri de porfir, îmbrăţişaţi, doi câte doi, caii – tot patru la număr – din aramă aurită de la faţadă şi se vor fi extaziat în faţa Palei8, în întregime de aur, a mozaicurilor şi marmurelor trandafirii şi aurii, a capitelurilor, a lespezilor cu basoreliefuri, a fragmentelor de sculpturi adunate din toată lumea şi aduse aci în perioadele de glorie ale Republicii veneţiene.

        Oprindu-ne în baptisteriu şi privind la grandioasele scene – Martiriul Sf. Ioan Botezătorul, tăierea capului, banchetul lui Irod cu dansul Salomeii – compuse din miliarde de plăcuţe de mozaic presărate pe alocuri cu aur şi pietre preţioase, cei doi studenţi se vor fi gândit, fireşte, la măreţia prin simplitate a bisericilor româneşti pe care le cunoşteau atât de bine de la ei de-acasă, din Buzău. Lunile anului, Zodiacul, Virtuţile şi Preafericirile şi Meşteşugurile veneţiene, pe care le vor fi privit îndelung pe arcele interioare ale portalului central, îi vor fi purtat din nou cu gândul la măruntele bisericuţe din satele de pe la noi. Şi la San Marco, ca şi pe pereţii bisericilor româneşti de la ţară, vor fi sesizat aceeaşti tendinţă a sculptorilor, pictorilor şi arhitecţilor de a da grai gândurilor şi sentimentelor proprii. Fiindcă şi atunci (când privirile studenţilor români treceau ca o mângâiere peste sculpturi, peste imensele picturi şi mozaicuri, se opreau pe plafoanele şi pereţii strălucitori), ca şi azi, sufletul era cuprins „nu numai de exaltarea stârnită de fantast, ci de o exaltare pe deplin şi suveran umană. Participi la profesiunea de credinţă a constructorilor, pictorilor, neguţătorilor şi oştenilor din veacurile primăverii Veneţiei”9, cum zice cu îndreptăţită exaltare unul dintre cei mai mari îndrăgostiţi de cetatea veneţiană.

        Se pare însă că medicinistul bucureştean nu este copleşit doar de grandoarea artei sub multiplele-i înfăţişări la San Marco. Fire sensibilă şi receptivă la durerile lumii, el îşi îndreaptă privirile şi către cei mulţi, către credincioşii pătrunzând prin „greoaia poartă” a bazilicii la ceasul de vecernie10. Nu încape îndoială că poemul „în San Marco”, mai puţin cunoscut astăzi11, realizat cu mijloace romantice şi trădând o sensibilitate de excepţie, reuşeşte să sugereze o atmosferă alcătuită din lumini şi umbre cu o evidentă notă de tristeţe şi melancolie: