ÎN SAN MARCO.

        Când sună chemarea de clopot, spre seară Trezind adormite pustiuri de ape, Amurgul se-ntinde – zăbranic de ceară – Şi noaptea coboară cernitele-i pleoape.

        Cunună de aur pe fruntea cetăţii – San Marco deschide greoaia lui poartă Şi vin credincioşii… În zdrenţe-s cu toţii, Dar pasul li-i falnic – ca-n vremea cea moartă pătrund cu sfială… Şi-atâta durere Purtată prin lume, aduc s-aline, Aici, unde Leul domnea cu putere.

        — În pacea bogatei cupoli bizantine -

        Pe sfori clătinată, o candel'-aleargă Spre bolţi încrustate cu chipuri căzute, Pe care se lasă, adâncă şi largă Măreaţă tăcere din lumi nevăzute.

        Un fum nestatornic se-mprăştie-n slavă; Mireasmă de smirnă cucernic se cerne; Din guri aplecate pe foi de ceasloave Se-nalţă cântarea târziei vecerne.

        Ce vrajă senină şi fără de nume! Ce paşnic coboară uitarea de sine! Par umbre din visuri şi preoţi şi lume: Au unde sunt oare de-mi este-aşa bine?

        (1907, Venezia)

        De la bordul unui vaporaş ori dintr-o gondolă, sau poate chiar de pe mal Voiculescu va fi privit şi deschiderea de ape a Lagunei. Şi o altă lume, o altă Veneţie i se va fi deschis ca o carte înaintea ochilor: cea a zecilor de vele, albe şi sure, negre şi de alte culori; apoi întinderea apei văluind uşor, în depărtare puzderia de insule şi insuliţe cu viaţa lor de fiecare zi, cu contururile lor abia desenate la orizont. Către una din ele s-au îndreptat şi cei doi prieteni într-o frumoasă zi de vară: „Era la amiază şi vaporaşul, gâfâind obosit, ne târa spre insula fericită. Pretutindeni se cernea o poleială strălucitoare de aur, pretutindeni… Peste ape, peste turnuri, peste oameni.”, cum va scrie poetul mai târziu, într-un text intitulat Chiparosul din Lido.

        Însă respectivul poem în proză, debutând aidoma unui pastel, nu este decât o punere în temă, deoarece atenţia şi centrul de greutate cad apoi asupra unui chiparos „tânăr, zvelt şi mlădios” care umbrea o groapă uitată. În făptura tristă a arborelui plecânduşi „aşa de abătut crengile, peste groapa uitată…” poetul îşi închipuie o fată orfană plângând pe mormântul mamei sale. De aceea face gestul brusc al îmbrăţişării, însă totul nu-i decât o iluzie şi izbitura primită îl trezeşte imediat la realitate… Micul poem se înfăţişează ca o alegorie în care sensurile se cer – şi pot fi uşor – descifrate. Aluzia la iubită (viitoarea soţie) sunt clare, ştiut fiind că aceasta era într-adevăr orfană, ca în poem. Judecând după faptul că scriitorul avea s-o cunoască pe Mana Mitescu abia după un an de la întoarcerea din Veneţia, la 6 septembrie 1908, deducem că Chiparosul din Lido nu putea fi scris mai devreme de acea dată, deci el este – cronologic vorbind – ultina dintre creaţiile inspirate romanticului student medicinist de călătoria la Veneţia.

        Peste ceasuri, poate zile întregi cei doi prieteni s-au oprit şi la intrarea în Canal Grande, la Academia de Arte Frumoase, unde au fost adunate multe opere de artă aparţinând celebrei şcoli de pictură veneţiană. Trecând dincolo de statuia Minervei călare pe un leu (ce decorează faţada), Voiculescu şi Nicu Constantinescu se vor fi afundat în saloanele răcoroase unde odihneau tabloruile aducând până la contemporani ecourile unei lumi demult apuse. Nerăbdători, cei doi vor fi voit să vadă întâi şi-ntâi capodoperele iluştrilor pictori Tizian, Paolo Veronese şi Tintoretto, pe cele semnate de Giovanni Bellini ori de Giorgione. Înlăuntru vor fi aflat însă şi alţi nenumăraţi artişti, de mai mică notorietate, care au pregătit drumul marilor glorii; cel mai vechi dintre ei a fost Nicolo Sermitecolo, datând de pe la 1370, iar cel mai nou Francesco Zucharelli, mort în 1790.

        La Academia de Arte Frumoase au putut vedea fiecare pictor reprezentat de cel puţin o lucrare. Alături de Tizian, studenţii români îi vor fi putut vedea pe Leandro Bassano, pe Paris Bardone, mai puţin celebri, dar nu mai puţin interesanţi prin maniera de a picta, prin tratarea subiectelor religioase şi laice, prin mărturia ce o pot oferi în legătură cu apariţia, înflorirea şi valoarea şcolii veneţiene în pictura italiană şi în cea universală. Tintoretto, alături de un Bonifazio sau Rocco Marcone, Giovanni Bellini, lângă Cima * da Canegliani şi Vittore Carpaccio – iată câteva posibile nume prin care Voiculescu şi Nicu Constantinescu vor fi putut deschide larg porţile către cunoaşterea marii picturi italiene. (De aceea când, la multe decenii după excursia la Veneţia, la senectute fiind, Voiculescu va privi c, u admiraţie – prin anii 1950-l956 – colecţia de tablouri a lui Apostol Apostolide, gustul său va fi format şi bine educat, iar informaţia în materie îi va fi cu mult mai bogată decât a celorlalţi).

        Impresiile, părerile, gândurile şi starea sufletească ale prietenilor – pictorul şi scriitorul – la întoarcerea acasă sunt greu de descris. Este greu de spus şi dacă se vor fi gândit să scrie şi să picteze pe „subiecte veneţiene” mai mult decât au făcut-o.

        Nu ne-au rămas mărturii că Voiculescu ar fi intenţionat să mai scrie şi altceva despre şi din Italia. Nici în corespondenţă, în manuscrisele inedite din arhiva familiei ori în mărturiile prietenilor n-am găsit măcar un semn că ar fi avut în intenţie asemenea demers creator.

        Rodul excursiei la Veneţia, deşi sărac, îşi are semnificaţiile lui. Dacă ne gândim că poezia în San Marco n-a fost niciodată inclusă de către autor într-un volum (şi ne-am fi aşteptat s-o întâlnim măcar în ediţia „definitivă” de Poezii din 1944, îngrijită de scriitor) – fapt care s-ar putea interpreta şi prin aceea că Voiculescu o considera nereprezentativă, iar poemul Chiparosul din Lido a fost lăsat în manuscris (poate din aceleaşi considerente), nu mai rămâne în discuţie decât o singură poezie: Din Veneţia. Citind-o, de aceea, cu şi mai multă atenţie, vom observa că, în adevăr, este şi cea mai realizată artistic dintre toate.

        Experienţa veneţiană a scriitorului Vasile Voiculescu, unică şi irepetabilă – marcându-l profund, nu şi-a putut găsi expresia artistică majoră, la acea dată a începuturilor lui literare, decât întrun singur poem. Un poem – stampă cu lumini şi umbre, cu sunete tainice, comunicând o mare tristeţe a sufletului:

        DIN VENEŢIA în faptul cald al serii, când pieţele deşarte Răsuflă uşurate de zgomotul mulţimii, Porumbii doar mai taie albastrul înălţimii…

        Cetatea doarme încă şi apele par moarte.

        Pe Molo iarăşi nimeni… Palatele se pleacă Pustii, bătrâne, triste, cu roşu viu spoite Ca nişte curtezane de vremuri năruite Ce-n dresuri şi podoabe ruina îşi îneacă.

        Şi-atât de-amăgitoare-i lumina-n depărtare, Că Lido fără veste s-acoperă cu aur, Se clatină, pluteşte, ia chip ca de balaur, Spărgând talazul mării cu pieptu-i lat şi tare.

        Şi iarăşi fără veste vedenia se pierde… Acum argint îmbracă San Giorgio Maggiore. Ca faclă-nfiptă-n mijloc stă falnicul său torre, Răsfrânt din temelie de-adâncul clar şi verde.

        Aşa, din turlă-n turlă, s-aprinde şi se stinge, Purtată ca de-o mână, lumina înserării, Din leneşa-i visare trezind pe doamna mării… Prelung cetatea cască şi somnul îşi învinge.

        Şi-atunci când Uriaşii în clopot bat opt ore, Chemând din ceruri noaptea cu glasul lor de-aramă, Pe insula Giudecca, în zări, spre vechea vamă, Luceşte ca un fulger, departe, Redentore.

        Oricum, spre a-şi păstra cât mai mult şi cât mai vii impresiile „veneţiene” (şi nu numai) cei doi prieteni au adus cu ei frumoase ilustrate din Peninsulă şi nu e de mirare că peste doi ani, în 1909, îndrăgostit de Maria Mitescu, va scrie nu mai puţin de trei poezii dedicate ei chiar pe cartonul unor cărţi poştale aduse de la Veneţia. Cărţile poştale respective reproduc – una o fotografie a celebrei Venus din Milo, iar cealaltă Cele trei grafii de De Conova. Pe verso-ul imaginilor textul poetic este scris cu litere foarte mici. Uneori este uimitor cât de mărunt poate fi scris încât pe o ilustrată de format normal au putut încăpea nu mai puţin de şase strofe, cu pauză între ele, aşternute de mâna poetului cu cerneală neagră şi cu o peniţă foarte subţire. Cele trei poezii, fără titlu, fac parte din atât de comentatul (postum), „roman sentimental” al poetului, roman epistolar asupa căruia se pot afla amănunte din monografia lui Ion Apetroaie şi din prefaţa Ilenei Ene la volumul postum, Poezii şi corespondenţă, apărut în 1993.

        Textele poeziilor de pe cărţile poştale, le-am publicat noi, întâia oară, în revista „Manuscriptum” (nr. 2/1987) şi mai apoi în volumul V. Voiculescu şi lumea lui (Editura „Colibri”, 1993), după ce le-am aflat în arhivele Muzeului de Literatură al Moldovei din Iaşi, care le achiziţionase, probabil, de la fiul cel mic al scriitorului, Ion Voiculescu13.

        * în viaţa fiecărui om pot interveni întâmplări şi evenimente care să-i schimbe deodată, pe neaşteptate, întregul destin. O asemenea neprevăzută întâmplare intervine şi în biografia lui Vasile Voiculescu, la numai un an după întoarcerea de la Veneţia. Tânărul sobru şi entuziasmat de o posibilă carieră în literatură, studentul încă timid şi seriosul doctor în devenire îşi petrece vacanţa din 1908, penultima înainte de licenţa la medicină, la Pârscov. Până târziu, către toamnă, zilele vacanţei nu se deosebesc cu nimic de cele din verile trecute: lungi plimbări pe malul Buzăului, ceasuri întregi de lectură, odihnă în livada din preajma casei. În sat nu mai sunt alţi studenţi şi intelectuali cu care să poată schimba o vorbă. De aceea umblă mai mult singur, într-o solitudine îngrijorătoare pentru familie.

        Ceea ce îi era dat să se întâmple, însă nu poate fi evitat. Aci, la Pârscov, departe de Capitală, se petrece un lucru neaşteptat: Voiculescu întâlneşte marea iubire a vieţii, dragostea ce-i va înflăcăra sufletul şi imaginaţia, dându-i totodată „un curs nou biografiei sale intime”13 bis, cum bine sesizează Ion Apetroaie (până acum singurul autor al unei monografii voiculesciene bine documentate şi riguros argumentate). Episodul ce a declanşat marea şi în acelaşi timp unica iubire a viitorului „scriitor şi medic” va fi povestit mult mai târziu de fiul său, Ion Voiculescu. La finii familiei venise pentru o vreme Maria Mitescu – şi ea studentă la medicină – pentru a-şi însoţi la o cură de aer o prietenă bolnavă. Când află că în sat naşii gazdei au un fiu tot student, coleg mai mare al lor, la aceeaşi facultate – şi dorind să aibe cu cine mai schimba o vorbă, fie despre Bucureşti, fie despre cunoştinţe comune printre profesori, fie pur şi simplu despre meseria lor – tânăra brunetă şi frumoasă doreşte să-i fie prezentat Voiculescu şi-şi anunţă o vizită. Întâmplarea ce se petrece de aici încolo – şi care va duce, peste puţină vreme, la întemeierea unei familii foarte unită, la declaşarea unui întreg serial epistolar între cei doi, de mare frumuseţe şi mai ales, cu mult mai târziu, la crearea unei poezii de o excepţională valoare (Sonetele) – are în ea şi o uşoară notă de umor. „Când a auzit că vin două fete şi că una este, în plus, studentă la medicină – povesteşte Ion Voiculescu – a fugit în fundul grădinii, s-a dezbrăcat şi a intrat în iaz, neputând fi înduplecat să se întoarcă acasă. Aşa că în acea zi ele au plecat fără să-l poată cunoaşte. Dar, într-o noapte, „domnişoara bolnavă„ are o hemoptizie şi, în disperarea lor, trimit pe cineva după ajutorul cel mai apropiat: doctorandul Voiculescu. În situaţia asta nu mai are ce face. Se duce să-şi facă datoria de viitor medic, datorie de la care nu va dezerta niciodată, până la sfârşitul vieţii”14.

        Întors la Bucureşti pentru a începe noul an universitar, Voiculescu e torturat de iubire, chipul frumoasei brune îl obsedează şi între cei doi începe o corespondenţă ce va număra – în mai puţin de doi ani – peste o sută de scrisori, adevărate „piese” literare de un romantism tulburător. Unele din ele au pe prima pagină, sus, frumoase desene executate de mâna talentatului său prieten, Nicu Constansinescu, pictorul, cel cu care văzuse Veneţia şi care-i înţelegea tulburarea sufletească dată de iubire.

        Pentru cel care se încumetă să parcurgă scrisorile (parte aflate în Muzeul de Literatură al Moldovei, parte la Muzeul Naţional al Literaturii Române sau în arhiva familiei) o concluzie se impune chiar şi numai după lectura câtorva: ivirea iubirii în viaţa scriitorului constituie scânteia care a dezlănţuit flacăra, acea tainică mişcare ce a atras după sine cascade de explozii. Ele nu sunt doar afective, de interes particular şi minor. Acumulările de ani şi ani din sufletul tânărului îşi găsesc în acest moment drumul prin care vor ieşi la iveală. În ele se află şi pruncul ridiculizând, la vârsta de patru-cinci ani, o „carte de vise” şi gimnazistul compunând pe coperţile poeziilor lui Eminescu şi studentul însingurat visând şi aşteptând ceva („nici eu nu ştiu ce”).

        Maria Mitescu era al doilea din cei trei copii ai maiorului Constantin Mitescu şi ai Măriei Colau, craioveni stabiliţi la Ploieşti. Marioara-Florioara – viitoarea tovarăşă de viaţă a lui V. Voiculescu – se naşte la Ploieşti, în ziua de 22 martie 1887, în casa cu numărul 137 din strada Buna Vestire, cum aflăm din registrul de născuţi pe anul respectiv15. Rămasă orfană la numai trei ani, este înscrisă de maiorul Mitescu la un pension particular particular de fete, după care urmează cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti timp de numai trei ani, la puţină vrene după aceea cunoscându-l pe viitorul scriitor Voiculescu în împrejurările amintite.

        Într-o fotografie datând din acea perioadă (1908-l909)16 Marioara-Florioara Mitescu (cum este înscrisă în certificatul de naştere Maria Mitescu) ne apare ca o femeie frumoasă, cu un chip îngrijit şi plăcut încadrat de părul negru, legat coc, purtând o pălărie gen beretă, inspirând gingăşie, dar şi o anume tristeţe interioară. Este îmbrăcată într-o rochie lungă, de culoare închisă, peste care poartă o vestă cu mâneci lungi, strânsă pe talie. De sub gulerul alb, asemănător celor pe care le au uniformele şcolare de astăzi, o cravată lată pune şi mai mult în evidenţă sobrietatea, decenţa şi bunul gust (care nu erau numai caracteristice epocii). Faţa rotundă, buzele cărnoase şi ochii mari, larg deschişi, peste care se arcuiesc sprâncenele aidoma a două aripi de rândunea în zbor, denotă o personalitate accentuată şi o bogăţie sufletească aparte.

        Fata din fotografie, cu chipul ei copilăresc, parcă nemarcată în nici un fel de grijile vieţii ei de orfană, capabilă de mari trăiri, în stare de a se dărui o singură dată în viaţă17 şi cu toată forţa nebănuită a fiinţei ei plăpânde, a determinat în mod hotărâtor biografia originalului şi valorosului scriitor ivit pe lume la Pârscov.

        Îndrăgostitul se ia pe sine în serios şi scrisorile adresare Măriei Mitescu stau mărturie celei mai mari furtuni pe care o poate dezlănţui şi întreţine iubirea adevărată. Stările sufleteşti se împletesc aci în cele mai neaşteptate game, iscând întrebări până şi în cele mai ascunse şi tainice ape. Uneori poetul simte nevoia să-şi mărturisească neliniştea şi durerea nu doar ca pe o stare pasageră, ci ca pe un fapt mistuitor, cu consecinţe ce-i pot schimba întreaga viaţă: „Se petrece în mine ceva dureros, dar nu-mi dau seama dacă e o durere de creaţie, de generare sau una de distrucţie şi de moarte. Nu ştiu dacă sufăr pentru că toate moleculele dispersate ale sentimentelor, ale ideilor mele, ale proiectelor mele se adună acum şi se vor constitui într-un corp întreg şi definit într-o decizie; sau suferinţa mea provine dintr-o brutală şi nebună dezagregare a întregii mele existenţe, a tuturor speranţelor mele intime şi dragi, a tuturor aspiraţiilor mele profunde şi obscure?”18

        Alteori viziunea romantică, izvorâtă din prea-plinul fiinţei, din candoarea şi bunătatea sufletului, pare a arunca o lumină chiar şi asupra unui anume posibil mod de viaţă, aureolat de focul Poeziei: „Da, un Ideal de viaţă, de o nemaitrăită viaţă sufletească alcătuită din dragoste şi iertare; o viaţă învăluită, legănată de toată armonia muzicii, o viaţă împodobită de toate bucuriile artei, de toate desfătările poeziei…; o viaţă luminată de toate strălucirile ce străjuiesc pe culmile uriaşe ale minţii şi cugetării omeneşti… Şi acest Ideal, pe care l-am fi întrupat noi, să-l împărtăşim, să-l propovăduim şi celorlalţi, să-l strecurăm în sufletul tuturor – îndreptăţindu-ne, sfinţindu-ne astfel propria noastră înălţare d-asupra (sic!) celorlalţi”19.

        Alternanţa speranţei cu disperarea, a iluziei cu realitatea nu exclude însă judecata. Sunt aici, în epistole, meditaţii, cugetări, elegii, întrebări etc.

        — Toate dezvăluind multiplele şi neaşteptatele faţete ale neliniştii provocată de iubire. „Mi-e dor… Cu dorul încep – îi scrie el la un moment dat Măriei Mitescu – şi cu el am să sfârşesc (…) e acelaşi cum îl ştii, cum l-ai lăsat în sufletul meu: cald, adânc, nesfârşit, aci senin, aci furtunos… ca o mare tropicală – ah, de te-aş putea prinde şi îneca în el, pentru totdeauna”20.

        Nu găsim, cum poate ne-am fi aşteptat, un serial epistolar, presărat cu versuri şi locuri comune, ca la un îndrăgostit oarecare.

        Maria Mitescu, studentă.

        Iubirea ia la Voiculescu înfăţişări grave, uneori vecine cu disperarea şi de aceea atunci când apar – foarte puţine!

        — Versurile, acestea primesc, de asemenea, o altă întruchipare decât a declaraţiilor romantice, părând mai degrabă o mărturie a potenţelor nemărturisite încă şi care aşteaptă să îmbrace haine literare: „A mea comoară de suspinuri/Voi dezgropa-o ca să-mbrac/Acest amar bogat în chinuri/Şi-n mângâieri aşa sărac”21, iar în altă parte, rememorând momentul când s-au cunoscut şi pierderea prietenei pentru care fusese chemat, poetul filosofează în stil simplu, ţărănesc, aidoma oricărui consătean: „aceleaşi gânduri ne mânase-aicea/Şi-acelaşi dor aicea ne striga/în faţa morţii tainăntunecată, /O altă taină, viaţa se-nchega! /… /Şi-a fost de faţă moartea cea pustie/La-ntemeierea noii noastre vieţi”22.

        Ion Apetroaie care are, între altele, meritul de a fi „reconstituit” documentar – pe baza celor şaptezeci de epistole inedite din Muzeul de Literatură a Moldovei – romanul iubirii dintre Dile şi Marioara-Florioara (numită în scrisori Lica), conclude pe bună dreptate: „Confesiunile, sub forma scrisorilor, urmează… Un curs sufletesc surprinzător, extrem de accidentat, pândit la tot pasul de capcane şi dezastre. Îndrăgostitul nu jubilează niciodată, nu glumeşte, nu se destinde, totul: aşteptare, speranţă, închipuire îi potenţează pasiunea, i-o împinge la paroxism. Îl crispează, îl devastează lăuntric. Timid, nestăpân pe sine în preajma ei, se zbuciumă, se biciuieşte, imploră, halucinează în teama de a n-o pierde. Natura sa imaginativă îi paralizează voinţa, îi interzice gestul, îl tiranizează, îi dictează abandonarea a toate şi a tot”23.

        Alte scrisori, până nu demult inedite, alături de o serie de poezii dedicate iubitei, au fost publicate în 1993 de către Ileana Ene (Vasile Voiculescu Poezii inedite şi corespondenţă, Editura Porto Franco Galaţi, Muzeul Literaturii Române Bucureşti, 1993) şi aduc noi argumente „romanului” de dragoste dintre scriitor şi Marioara Florioara. Iată cum îşi caracterizează îndrăgostitul starea în care se află la începutul lui martie 1909: „E ciudată povestea dragostei nostre: Ne-am întâlnit şi ne-am cunoscut în toamnă, şi cum în toarnă se luptă căldura şi seninul cu norii, ploile şi frigul cotropitor, aşa s-au luptat, s-au zbuciumat în noi nenumărate şi potrivnice simţiri până ce în sfârşit a învins una singură: iubirea”24.

        De perioada de dinaintea căsătoriei se leagă pare-se – cel puţin prin conţinutul lui – şi un text în proză al scriitorului, rămas necunoscut până în 1969, când a fost publicat în presa locală din Buzău de către Ion Voiculescu. Este vorba de descrierea unei excursii împreună cu cele două prietene. Mana Mitescu şi Florica Kiriţoiu, la Mănăstirea Răteşti25.

        Textul reprezintă ceea ce s-ar putea numi astăzi reportaj de călătorie, nu anunţă prin nimic marele prozator de mai târziu, dar merită a zăbovi ceva mai mult asupra lui pentru a releva şi acest unghi interesant (şi din păcate abandonat ulterior) – de reporter – din care este privită realitatea. Înseşi titlurile – gândite ca secvenţe separate ale acţiunii – trimit la tehnica cinematografică. Se surprinde cadrul general, apoi mişcarea, agitaţia generală şi – în sfârşit – starea sufletească a naratorului: de încordare, dar şi de bună dispoziţie şi umor. Nimic din jur nu-i scapă „maestrului de ceremonii” care e totodată şi povestitorul: starea vremii, căruţa gata de plecare, drumul, aspectul aşezământului mănăstiresc, gesturile şi cuvintele văzute şi auzite, chipurile pe care încearcă să citească gândurile companionilor de călătorie.

        Iată descrierea drumului (care ar putea prefigura întrucâtva descrierea celui străbătut de Zahei Orbul prin Bărăgan), de fapt o frumoasă acuarelă a locurilor: „în dimineaţa posacă de toamnă lumina se prelinge lenevoasă prin norii zdrenţuiţi de vânt, un vânt rece de miazănoapte – copacii, încă verzi şi plini de viaţă, se zbat cu putere sub îmbrăţişările lui îngheţate; dar vântul biruie şi frunzele smulse zboară. În tot lungul drumului, la dreapta, ni se desfăşoară valea Buzăului, largă şi plină de aburii dimineţii. Insule de sălcii şi plopi argintii taie din când în când cursul întortochiat al apei, dar Buzăul liniştit şi nepăsător îşi vede de cale. Uneori pare că stă pe loc, strâns de malurile joase de lut galben: atunci seamănă cu o sabie de oţel strălucit – zvârlită departe în câmpuri. În stânga, dealuri mărunte, pline cu pomi roditori se ridică unele sub altele ca treptele unei scări uriaşe, până ce se pierd, departe, în zarea Carpaţilor sinelii. Şi pretutindeni, risipite pe văi şi coline, sate înecate în ceaţă…” Sau iată-l pe conducătorul grupului, pe ghidul de ocazie privind depărtările aidoma lui Odobescu ori Vlahuţă, călători şi ei prin aceste locuri (şi dornici de a scrie după aceea despre ele) de la altitudinea unui deal din apropiere: „în răstimpuri ne urcăm până la jumătatea Şoimului – de aici o panoramă nemăsurată se desfăşoară ochilor: toţi, până şi cel mai puţin rafinat dintre noi, simte poezia imensităţii, poezia nesfârşitului, ce se pierde departe după dealurile albastre.

        Ce vor fi simţind sărmanele călugăriţe când privesc de aici depărtările pline de taină pentru ele, depărtările pline de farmec ce le atrage necontenit? Iar noi, obosiţi de atâta zădărnicie şi gol, de atâta fugă a orizonturilor, privim cu pismă schitul paşnic, ce doarme strâns ca un cătun, la picioarele noastre. Ah… Veşnica năzuinţă spre necunoscut şi nepreţuirea bunurilor ce avem!

        Ne coborâm din nou tăcuţi, spre cimitir – ocolim apoi schitul… Casele mari, albe, cu cerdac şi stâlpi văruiţi, curtea largă, plină de iarbă verde şi mătăsoasă, te îndeamnă parcă să nu mai pleci. Dar noi nu putem să mai întârziem, pe noi ne aşteaptă iar lumea din afară, ne cheamă destinul şi datoria.”

        Reporterul Voiculescu se va rezuma doar la acest text, deşi ecouri îndepărtate ale virtuţilor sale în acest domeniu se vor putea descoperi cu uşurinţă în multe din conferinţele ţinute la Radio, în numeroase articole (răspândite prin revistele şi ziarele vremii) şi chiar în unele dintre poeziile din primele volume, acolo unde epicul a câştigat teren în defavoarea liricului.

        Pierzând un virtual reporter, literatura era net avantajată faţă de gazetărie: câştiga un poet de mari resurse, un prozator cu totul extraordinar şi un dramaturg cel puţin interesant şi original, dacă nu de mare valoare.

        *

        Furtunile sufleteşti ale studentului îndrăgostit, ale celui care, mânat de tainice îndemnuri, cultivase până atunci (cu o pasiune, credinţă şi devoţiune ieşite din comun) genul epistolar luau sfârşit în februarie 1910 când Dile şi Lica se căsătoreau. Oficierea – religioasă şi civilă – avea loc în ziua de douăzeci şi una a lunii, în Pârscov, acolo unde se cunoscuseră în urmă cu un an şi jumătate. Nici temporara depărtare a unuia de celălalt (el student la Bucureşti, ea retrasă la Pârscov), nici încercările surorilor lui de a-i despărţi (motivul: lipsa de zestre a fetei!), nici „supărările iubirii”, atât de mult şi de des prezente în scrisori, nu avuseseră şansa de a birui. Biruise Iubirea.

        Textul actului de căsătorie, redactat după uzanţele vremii, constituie şi el în sine un mic „roman”, puternic şi armonios impregnat de culoarea şi atmosfera epocii. Lectura lui integrală este pe deplin lămuritoare asupra circumstanţelor, dar şi asupra „personajelor” despre care vorbeşte, oferind totodată şi unele sugestii interesante. De aceea se cuvine să-l reproducem în întregime:

        Din anul una mie nouă sute zece luna februarie ziua două zeci şi unu, ora 11,30 dimineaţa.

        Act de căsătorie D-lui Vasile C. Voiculescu, june, în etate de 26 ani, de religie ortodoxă, de protecţie română, de profesiune student la medicină la facultatea din Bucureşti, născut şi domiciliat în această comună, satul Pârscovul de Jos, fiu major al d-lui C. Voiculescu, în etate de ani 72, de profesiune comerciant, şi al Dnei Sultana C, Voiculescu în etate de ani 53, de profesie menajeră, ambii de religie ortodoxă şi domiciliaţi în această comună, care au fost de faţă şi au consimţit la această căsătorie cu d-şoara Marioara Florioara C. Mitescu, jună, în etate de ani 23, de religie ortodoxă, de protecţie română, de profesiune menajeră, născută în oraşul Ploieşti şi domiciliată în capitala Bucureşti str. Salcâmi nr. 4, fiică a decedaţilor Locotenent-colonel Mitescu Constantin şi Maria Mitescu.

        Cei de faţă contractanţi ne-au declarat că n-au făcut nici un act dotai la această căsătorie.

        Actele preliminare sunt publicaţiunea de căsătorie făcută fără opiziţiune în această comună şi capitală Bucureşti în ziua de unu februarie a. c ., extractul de naştere futurului soţ sub nr. 86 în actele stărei civile ale acestei comuni pe anul unamie opt sute optzeci şi patru; extractul de naştere futurei soţii sub nr. 366 din actele stărei civile ale comunei Ploieşti pe anul una mie opt sute optzeci şi şapte; extractul de moarte al mamei futurei soţii sub nr. 316 din actele stărei civile ale capitalei Bucureşti pe anul una mie opt sute nouă zeci; extractul de moarte tatălui futurei soţii sub nr. 3916 din anul una mie nouă sute şase, din actele stărei civile ale capitalei Bucureşti; declaraţia semnată de unul din fraţii futurei soţii anume locotentent M. Mitescu atestată şi legalizată de Tribunalul Tutova prin care consimte la căsătoria surorei sale cu D-l V. Voiculescu, certificatul acestei primării şi al oficiului de stare civilă al capitalei Bucureşti din care se constată facerea publicaţiunei şi lipsa opoziţiunei la această căsătorie; declaraţiunea celor doi martori prezenţi la celebrarea căsătoriei civile, atestată de această primărie din care se constată că futurii soţi nu sunt rude între d-lor şi nici un grad din cele oprite de legea civilă de a se căsători, şi că se căsătoresc acum, ambii pentru întâia oară.

        Tuturor acestor acte parafate de noi şi oprite la primărie pentru a rămânea atestate la registru precum şi capitolul VI al textului despre căsătorie, s-a dat citire de noi în auzul celor mai sus arătaţi, după care contractanţii ne-au declarat că voiesc a lua în căsătorie d-şoara pe d-l Vasile C. Voiculescu, şi d-l pe d-şoara Marioara FLorioara C. Mitescu şi noi M. C. Lupescu, primarul şi oficiul stării civile al comunei Pârscov, judeţul Buzău, am pronunţat în numele legii că contractanţii sunt uniţi prin căsătorie.

        Toate cele de mai sus s-au făcut în public şi oficiul primăriei şi în fiinţa cerinţelor doi martori şi anume Lambru V. l onescu în etate de ani 30, de profesiune funcţionar, şi C. C. Lupescu în etate de 43, de profesiune agricultor, ambii de religie ortodoxă şi domiciliaţi în această comună, primul din partea soţului şi secundul din partea soţiei, şi după ce am dat citire acestui act în auzul tuturor celor de faţă, soţii, părinţii soţului şi martorii le-am subscris împreună cu toţi aceştia, ss. V. C. Voiculescu.

        Maria Mitescu. V. l onescu.

        C. Voiculescu C. C. Lupescu.

        Sultana C. Voiculescu Notar.

        Primar, ss. M. C. Lupescu ss. C. C. Constantinescu 6

        V. Voiculescu nu şi-a scris, aidoma altor confraţi într-ale creaţiei, biografia literară, spre a-şi face cunoscute posterităţii momentele şi trăirile lui cele mai importante. Nici n-a ţinut un jurnal, ca alţii. Din unele însemnări, din corespondenţă, din mărturiile familiei şi ale prietenilor îi putem, însă, reconstitui traseele vieţii, ieşită din comun mai ales prin răsturnările spectaculoase hărăzite acestuia de propriul destin.

        În primul lor an de căsătorie tinerii însurăţei n-au avut bucuria şi plăcerea de a sta prea mult împreună. Condiţia de doctorand în Bucureşti, aflat în gazdă la una din mătuşi nu i-a permis să-şi aducă soţia lângă el. Din mărturiile fiilor scriitorului (e drept, mărturii nescrise, dar, totuşi, mărturii!) am aflat că vreme de un an şi mai bine, până la obţinerea licenţei în medicină scriitorul s-a dedicat studiului şi elaborării lucrării de absolvire, în vreme ce consoarta lui a locuit la Pârscov, în casa socrilor, unde avea, între altele, şi avantajul că aerul tare şi curat de munte îi făcea bine sănătăţii sale cam şubrede.

        Anul 1909, mai exact vara acestuia, îi aduse lui Vasile Voiculescu diploma de doctor în medicină şi dreptul de a profesa în acest domeniu. Diploma fu obţinută prin susţinerea unei lucrări pe o temă de medicină internă, Rezecţia intestinului cu sutură termino-terminală în herniile strangulate (Bucureşti, 1910, 45 pagini), iar după aceea scriitorul primi un post de medic în Circumscripţia Ocolul din judeţul Gorj – din foarte multe puncte de vedere un loc nimerit şi pentru cunoaşterea vieţii rurale, a necazurilor şi în general a traiului ţăranilor, aşa cum se înfăţişau ele la acea dată; pline de mizerie, lipsite de orice orizont intelectual şi fără speranţe de emancipare. Medicului îi rămâne un singur mijloc de consolare: răgazul dintre două vizite, dintre un tratament şi altul va fi folosit pentru pescuit, reamintindu-şi astfel de copilărie şi de şotiile făcute cândva pe malul Buzăului27.

        Până la izbucnirea războiului Voiculescu va avea nu mai puţin de zece numiri, la tot atâtea circumscripţii medicale din mai multe judeţe, unele primite la cerere, altele datorate cine ştie căror cauze mai puţin cunoscute astăzi27 bis.

        Desele schimbări şi detaşări de la o circumscripţie la alta, din judeţ în judeţ nu sunt – cum greşit s-ar putea crede la prima vedere – un semn al nestatorniciei omului, a tânărului ce se va distinge în profesie la fel de bine ca în literatură. Ele sunt datorate dorinţei şi încercărilor de a se apropia de familie şi de Capitală.

        De altfel, deşi tracasat şi obosit de munca lui cotidiană, pe când se află în Gorj, poetul nu-şi pierde – totuşi!

        — Umorul şi-i trimite directorului general al Serviciului sanitar o petiţie redactată în versuri, gândind că, poate, gestul lui atât de puţin obişnuit îl va îndupleca pe destinatar să facă diligenţele necesare pentru transferul medicului-poet într-o circumscripţie mai apropiată de Capitală. La Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti se păstrează textul respectivei petiţii şi se cuvine să zăbovim câteva clipe asupra lui28.

        În debutul epistolei versificate Vasile Voiculescu încearcă să câştige bunăvoinţa destinatarului„ „înlocuiesc spanacul veşted printr-un buchet plăpând de roze/Şi vă trimit aceste versuri în locul oricărei petiţii… /Citiţi vă rog fără de teamă, bobocii fragezi mirosiţi-i/Deşi sălbatici, nu înţeapă: Sunt fără de spini, vă încredinţez… / (Nu fac satiră, caut numai citirea să vă uşurez).

        Ceva mai la vale se prezintă pe sine ca un surghiunit mai mare decât Ovidiu: „Când în exilu-i la Tomis scria plângând, a sale Triştii/ (Ştiţi „iile ego„) bietul Ovidiu, victima negrelor zavistii/Avea dreptate mai puţină ca mine ce glumesc acum!… /El sta pe plajă lângă mare, nu rătăcea mereu pe drum/Ca mine pururea prin plasă bravând epidemii, infecţii/Şi nu scria, ce chin, proceseverbale-n condici de inspecţii/Bătându-şi capul să aducă „metamorfose„ -n primării/Ci paşnic îi băteau cadenţa ritmate versuri azurii/Când tacticos ieşea la cură de aer proaspăt, băi de mare. /Şi totuşi a umplut o lume cu tânguirile-i amare.”

        Poetul mărturiseşte mai departe că nu vrea, Doamne fereşte! Să facă schimb de locuri cu Ovidiu, să se transfere adică statuia în Gorj, deşi lui i-ar conveni să meargă la Constanţa. Medicul scriitor e îngrozit mai ales de iarna care se apropie şi-n aceeaşi manieră şi metrică ovidiană scrie mai departe: „Vai, cărei soarte înverşunate, cărui blestem şi cărei uri/Am meritat exilul, Doamne, tocma-n Petreştii-Vărsături!… /Acuma toamna tot mai merge, dar vine iarna duşmănoasă/Cu cor de lupi, concert de vifor, să te-nspăimânţi chiar stând în casă/Dar să mai umbli peste câmpuri cu drumurile şterse, fără zare!… /Deşi-s wagnerian de-a-ntregul, din cap până-n picioare, /Dar ăstor straşnice concerte urlând vijelios şi greu/Prefer concertele Dinicu duminica la Ateneu… /Când mă gândesc că-n iarna asta simfonicele n-am s-aud/… Blestem destinul surd şi crud/Şi mă revolt pe lumea-ntreagă, mă jur să demisionez… /Mă-năbuş, mor de nostalgie, mă ofilesc şi vegetez!… /Vreau viaţă, muzică, lumină, vitrinele de librării/Cu cărţi ce râd, ca flori la geamuri, albastre, roşii, aurii…”. Şi petiţia continuă pe acelaşi ton, solicitantul rugându-l pe directorul general să-l transfere măcar la Jilava (unde ştie că este un post liber) şi nu-şi poate explica de ce transferului său mai aproape de Bucureşti i se opune un anume dr. Lupu (de vreme ce el, Voiculescu e mai blând decât o oaie şi „tăcut, plin de sfială”, având fireşti cerinţe intelectuale pe care nu şi le poate satisface decât în Capitală). În final, într-un Post-Scriptum poetul adaugă cu seriozitate, rimând până şi numele locului în care se află: „îmi permit s-adaog că pân-acum la zi întâi/Aş vrea să luaţi o hotărâre să-mi ştiu şi eu de căpătâi… /Să-ngăduiţi ca lunga-mi jalbă ce-atâtea pagini a umplut/S-o-nchei, rural, fără formule, cu-un scurt şi simplu „Vă salut!„/O mie nouă sute zece, anul creştin după scripturi/Astăzi în 20 octombre – Din Gorj, Petreşti-Vărăsături”.

        Probabil că Petiţia în versuri va fi avut ceva ecou la directorul general al Serviciului sanitar de vreme ce numai peste o săptămână poetul nostru primea o altă numire, la Câmpu (Buzău) în judeţul lui de baştină…

        Că scriitorul era, în aceşti ani de început de profesie, un medic exemplar, dăruindu-se trup şi suflet meseriei, o dovedeşte, între altele, corespondenţa bogată şi sugestivă cu familia. Scrisorile conţin gânduri, frământări, referiri la activitatea practică, de zi cu zi, a doctorului; ele vorbesc detaliat despre etica omului, dar, în egală măsură şi despre condiţia medicului de ţară. „Dragă Lica – îi scrie el consoartei sunt zece ceasuri dimineaţa, abia am sosit din Izvoare, unde m-a chemat un bolnav, bineînţeles – pe gratis – chiar eu vreau să se înveţe lumea aşa, de aceea le spun la toţi să nu se sfiască a mă chema, în cazuri mai grave, căci vin degeaba”29.

        Trebuie să ni-l imaginăm pe scriitor înfăşurat într-un pardesiu, cu pălăria-i nelipsită de pe cap şi cu geanta lui, poate puţin demodat în îmbrăcăminte şi-n maniere, poate stângaci, bătând la poarta unui bolnav la ceas de noapte. Trecând prin noroaie, ori, dimpotrivă, prin praful strâns în straturi groase, tăind cu statura-i firavă întunericul uliţelor, să ni-l închipuim mergând cu paşi repezi şi mărunţi către o casă îngropată în beznă, acolo unde un suferind îi aşteaptă, plin de nădejde, sosirea.

        Scene, episoade banale din viaţa cotidiană de atunci ne apar azi încărcate de semnificaţii: medicul îngrijea bolnavii fără să accepte recunoştinţa în bunuri materiale ori bani, adesea lăsând pe capul suferinzilor medicamente plătite din propriul salariu. Etica sa de profesionist se va forma acum şi aşa. Ea va rămâne neschimbată cu trecerea anilor, până la încheierea carierei.

        Rătăcirile dintr-un judeţ în altul, condiţia sa de doctor cu valizele la uşă, fără certitudinea că viitorul îi va aduce o stabilitate, depărtarea de soţie (care, la rândul ei, suportă greu distanţa), nemulţumirea dătătoare de întrebări şi griji îi întorc sufletul adesea – într-un gest de slăbiciune parcă – spre copilărie. „E o zi tristă, mocnită şi umedă – zice el la 7 martie 1911, într-o epistolă către tovarăşa de viaţă – zăpada se topeşte şi peste tot nu se aude decât picuratul somnoros al streşinilor… Nu pot citi, mă gândesc şi gândurile-mi alunecă din ce în ce înapoi – la copilărie. Aceleaşi zile ale babei, tot aşa de nestatornice şi triste, pline de noroi, lapoviţă şi vânturi, le petreceam acolo departe – stând în casă cum stau acum. Dar atunci, cu fiece zi ce trecea, creştea bucuria în suflet că vine primăvara, soarele, iarba… Şi florile. Acum trec zile peste zile, ani peste ani, de douăzeci şi şapte de ori babele mi-au nins şi plouat pe suflet, îmbătrânindu-l… Şi eu tot mai departe sunt de locurile unde simţeam adevărata primăvară şi de vremile în care-mi înbălsămam tot sufletul cu mirosul de călţunaşi de la Muche… De mi-au rămas până şi acum parfumate amintirile. (…) Caut fapte şi cugete în mine şi-n afară de mine, în oameni, în cărţi… Şi nu găsesc. Simt nevoia de a face ceva pe lumea asta… De unde nestăpânita asta dorinţă de a face ceva deosebit, mare chiar, măcar de nu s-ar cunoaşte toată mărimea decât după o sută de ani şi măcar de-aş suferi pentru acel ceva – nu ştiu ce, faptă ori cuget – măcar de-aş suferi întreaga mea viaţă lipsurile, la un an după foamea, luptele (când aş fi putut trăi sătul şi liniştit).” 0

        Altădată, tracasat şi obosit, îi scrie tot soţiei, aflată la Pârscov: „Mă odihnesc astă-seară aici (la sora mea, Maria, n. n .) şi mâine vreau să plec în plasă… Iartă-mă că-ţi scriu numai atât, sunt tare obosit”31.

        Fertilă pe multiple planuri (acumularea de experienţă profesională valoroasă, cunoaşterea în detaliu şi sub toate aspectele a vieţii ţăranului şi a satului de la început de veac – despre care va scrie mai apoi numeroase articole în presă, ori în broşuri speciale completarea orizontului intelectual prin extinderea lecturilor ştiinţifice, filosofice, beletristice etc.) etapa – să-i zicem rurală – a anilor de început avea să-şi dea roadele mai târziu. Şi suita celor câteva cărţi scrise în colaborare cu Gh. D. Mugur3 îşi va avea punctul de pornire în experienţa de acum. „Până la această dată (1916, n. n .), însă scriitorul Voiculescu – notează judicios şi bine documentat C. I. Bercuş – înregistrase la activul său o bogată practică medicală desfăşurată în cadrul a cel puţin opt circumscripţii sanitare, ceea ce i-a dat posibilitateasă cunoască amănunţit satul nostru de munte şi de la şes, de odinioară, cu aspectele lui multiple de mizerie şi înapoiere revoltătoare. Aici a pătruns în profunzimea sufletului îngândurat şi abătut al ţăranului nostru, reuşind să-i cunoască datinile şi credinţele, superstiţiile şi îndelungata lui răbdare faţă de suferinţă, boală şi sărăcie.”31

        Se cuvine, fie şi în treacăt, să aruncăm o privire şi asupra orizonturilor intelectuale ale medicului Vasile Voiculescu din această perioadă.

        Depărtarea de centrele urbane, de locurile unde fenomenul cultural cunoaşte o dezvoltare pe potriva pretenţiilor şi aspiraţiilor unui intelectual tânăr „surghiunit într-o plasă de munte” care îl „strânge ca un laţ de hingheri”, nu-şi Iasă nici o clipă spiritul să adoarmă ori să lâncezească. Citeşte mult şi de toate, caută răspuns la propriile întrebări. Absolvirea cursurilor la Facultatea de Medicină, frecventarea altora la Facultatea de Litere şi Filosofie ori lecturile din studenţie nu-i sunt suficiente. Nici acceptarea tale quale a unei concepţii, oricare ar fi ea, nu-l mulţumeşte, necum să-i stea în fire a o îmbrăţişa. Comodităţii, primirii fără discernământ a ideilor aflate la alţii le preferă experienţa proprie – dobândită prin alte şi alte lecturi, mereu noi, mereu incitante.3

        Şi toate aceste lucruri se desfăşurau în decorul pitoresc al satului. Trebuie să ni-l imaginăm pe scriitor în serile lungi de toamnă şi de iarnă, în răgazul pe care i-l va fi permis tratarea bolnavilor, la lumina unei lămpi cu petrol citind ori scriind35, adnotându-şi câte ceva şi adormind într-un târziu cu gândul la soţie şi la copiii aflaţi departe. Se simte legat de ei prin mii de fire şi de aceea cu fiecare scrisoare le cere să-i dea amănunte despre problemele şi grijile fiecăruia. La fel procedează şi medicul, iar corespondenţa bogată, păstrată până azi, dovedeşte între altele, că Voiculescu era şi un bun cap de familie căruia nu i se putea reproşa nimic. Aşa va rămâne până la sfârşitul vieţii; iar atunci când două dintre fetele lui se vor stabili şi se vor căsători la Paris nu va conteni să le scrie interesându-se în amănunt despre viaţa lor de acolo.

        Posibilitatea stabilirii într-un singur loc, a întemeierii unei vieţi liniştite – fără grija altor transferuri ori detaşări – se iveşte abia după cinci ani, în 1915, când Voiculescu ajunge la Buftea unde, în sfârşit, va putea fi alături de soţie şi de cei trei copii36 născuţi între timp.

        Încercând să aruncăm o privire indiscretă în casa familiei Voiculescu, pentru întâia oară, reunită şi stabilită acum, la 1915, la numai câţiva kilometri de Capitală, vom avea „surpriza” de a vedea că viaţa celor doi soţi – ajunşi la 31 şi, respectiv, 28 de ani – nu se deosebeşte aproape cu nimic de a altora. Creşterea, îngrijirea şi educarea a trei copii nu-i un lucru tocmai uşor şi de aceea Maria Voiculescu îşi petrece mai toată vremea spălând, călcând, pregătind rufele, trebăluind prin casă şi îngrijind de bunul mers al gospodăriei. Nu a sosit încă vremea în care soţii să-şi poată permite plata unei servitoare. Şi nici nu va sosi decât, hăt, târziu, la mulţi ani după războiul dintâi.

        Doctorul, capul familiei, îşi împarte activitatea unei zile între vizitele, odihna pe apucate, lecturile din clasici ai literaturii române ori străine şi scris. Răgazul meditaţiei îi este, însă, mic. Cu toate astea, se apropie de sfârşirea unui volum – primul – de versuri. A adunat în el şi poezii mai vechi, din urmă cu trei-patru şi chiar mai mulţi ani, şi altele noi, mai păstrând încă mirosul de iarbă proaspătă.

        Din când în când merge la Bucureşti şi atunci bate străzile vechi şi gangurile din apropierea Dâmboviţei spre a răscoli anticariatele în căutarea unor ediţii rare ale poeţilor din toată lumea. Achiziţionarea de cărţi este „singura cheltuială pe care şi-o permite”. Rodul ei: o bibliotecă bogată, cu exemplare rare şi valoroase; din păcate „biblioteca îi va fi prădată şi devastată în timpul ocupaţiei nemţeşti, pe când Voiculescu se afla mobilizat”37, adică peste mai puţin de doi ani.

        Despre perioadele în care V. Voiculescu a funcţionat ca medic la Buftea se ştiau, până de curând, relativ puţine lucruri. Este meritul d-lui George Paţurcă, doctor în literatură comparată al Universităţii Sorbona şi profesor de limba franceză la Universitatea din Texas, de a fi descoperit în arhivele şi bibliotecile din România o serie de preţioase informaţii din care aflăm în ce condiţii s-a apropiat scriitorul de casa familiei regale (aflată cu domiciliul temporar la Buftea), şi s-a împrietenit cu prinţesa Nadejda Ştirbey, nepoata domnitorului Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu (1842-

        1848), cumnată cu Martha Bibescu (scriitoarea care i-a fermecat prin frumuseţe pe marii conducători ai Europei timpului ei şi pe unii scriitori celebri – precum Rainer Maria Rilke şi Marcel Proust) şi prietenă bună cu Maria, regina României. Astfel, într-un interesant studiu (Cu gândul la V. Voiculescu, Biblioteca judeţeană „V. Voiculescu”, Buzău, 2001), valorificând informaţii adunate din „Dosarul Ştirbei” de la Arhivele Naţionale, de la Biblioteca Academiei, Muzeul Naţional al Literaturii Române şi din alte locuri şi comentând mai multe scrisori pe care Nadejda le-a adresat lui V. Voiculescu (pe când acesta se afla la Bârlad, ca medic militar) d-l George Paţurcă reuşeşte să facă lumină într-o falie biografică voiculesciană insuficient ştiută şi deloc comentată până azi. „Figura ei princiară (e vorba de Nadejda Stirbey, n. n .) – scrie autorul, prezenţa ei atât de dorită prin ţară şi prin numeroasele sejururi europene, spiritul ei cosmopolit şi filantropic, trebuiau să o reţină până azi drept un personaj „hors du commun”.

        Din fericire, aceste trăsături definitorii au fost reţinute prin gestul altruist inconfundabil al lui Vasile Voiculescu: traducerile efectuate prinţesei, ne-o readuc în actualitate, ne-o redau în splendoarea trăirilor sale poetice„38. În Istoria vieţii mele, scrisă de regina Maria găsim şi acest sugestiv portret al Nadejdei…”: „. Nadejda Ştirbey sta mai mult la ţară; rar se afla între noi, în salonul Marucăi. Era şi este încă tipul perfect al soţiei şi al mamei; a trăit numai pentru ai ei. Îmi plăcea mult să mă duc la ea; soţul şi copiii îmi erau de asemenea prieteni. Când te aflai lângă ea, pierea latura cam întunecată a vieţii. Avea într-însa ceva ce amintea o pasăre sau un fluture. Totdeauna cânta, era veselă, era fericită, mereu în mişcare şi pătrunsă de griji duioase; umbla după treburi ici şi colo, în casă, în grădină, în bucătărie cu copiii, cu servitorii, cu ţăranii; mâinile ei aveau totdeauna ceva de lucru: picta, scria, broda sau grădinărea. N-avea alte năzuinţi decât îndeletnicirile ei obişnuite, nu căuta împliniri greu de dobândit şi nu dorea să se înalţe pe culmi ameţitoare. Era o gazdă cât se poate de fără griji. Cunoştea meşteşugul de a înlătura din drumul ei orice i-ar fi putut întrista sau îngreuna viaţa; e una din puţinele femei pe deplin fericite ce le-am cunoscut vreodată”39. Cât priveşte Palatul Ştirbey şi pământurile ce-i aparţineau, regina Maria notează în alt loc: „Buftea era un domeniu foarte bine orânduit, aproape de tot de Bucureşti, iar prinţul Ştirbei croise în pădure lungi alei pe care puteai goni în galop, pe drum bătut, pe lungime de mai mulţi km. Atât prinţul cât şi trei dintre fiicele lui erau călăreţi cât se poate de buni şi petreceam de minune împreună. Mi-era dragă acea pădure cu covorul ei de flori ce se schimba după anotimp, de la mica brânduşă galbenă până la floarea de măzărică din mijlocul verii, de un vânăt adânc, care-şi întindea minunatele mănunchiuri peste tot pământul… Cu caii aburiţi şi cu obrajii aprinşi ne întorceam plini de „bucuria de a trăi” la primitoarea casă orânduită după datini vechi, unde Nădejde voioasă şi strălucitoare de mulţumire ne aştepta în prag şi ne poftea la o gustare binevenită, ceai sau cină după cum era timpul. Nicăieri nu erau căpşuni şi smeură atât de mari, nici smântână atât de grasă, nici unt atât de proaspăt ca la mesele de la Buftea… Mai era şi atmosfera plăcută a vieţii de familie trăită departe de vălmăşagul oraşelor; multe ceasuri fericite am trăit sub primitorul acoperiş al prietenilor Ştirbei, înconjurată de inimi credincioase pe care mă puteam sprijini”40.

        La Buftea V. Voiculescu a ajuns la 30 mai 1915, fiind transferat aici prin adresa 60884 a Serviciului Sanitar, deci într-un fel prin hazard, sau printr-un joc al destinului şi nu pentru că şi-ar fi dorit-o. Va rămâne aici până în 7 august 1916, când va primi o nouă detaşare, la Budeşti – Ilfov, apoi o alta la Cocioc (Ilfov), de unde în vara lui 1917 va fi trimis la Bârlad.

        „în această perioadă de sejur la Buftea – notează George Paţurcă – ca localnici şi iubitori ai literelor şi culturii, Vasile Voiculescu şi Nadejda Ştirbey s-au cunoscut şi s-au plăcut într-o amiciţie ce va dura mai mulţi ani”. Şi pentru a-şi argumenta spusele, autorul studiului reproduce şi răspunsul primit de la Gabriela Defour-Voiculescu, fiica cea mică a scriitorului: „în acel răstimp cât a stat la Buftea, s-a legat cu familia Stirbey, am putea spune o caldă prietenie, care a continuat printr-o elevată corespondenţă între „medicul fără arginţi„ şi prinţesa Ştirbey… Tatăl meu a îngrijit familia Ştirbey şi, la recomandarea Nadejdei, regina Maria 1-a inclus şi pe el în nenumăratele consultări la căpătâiul micuţului prinţ Mircea care, din păcate, nu a putut fi salvat. Totuşi, regina Maria a ţinut să-şi arate recunoştinţa, trimiţându-i oficial un dar ce consta dintr-un ceas bărbătesc de buzunar cu două capace de aur. Pe unul era încrustată o enormă cruce dublă în email albastru închis, iar pe celălalt, în interior, erau gravate cuvinte de mulţumire şi semnat: Regina Maria a României. Acest obiect preţios a fost confiscat şi „pierdut„ odată cu toate lucrurile ce le-a avut în momentul condamnării lui”41.

        Prietenia dintre principesa Nadejda şi V. Voiculescu va continua şi după ce poetul va ajunge la Bârlad, iar Nadejda la Iaşi, el în calitate de medic de spital, iar ea ca refugiată din faţa cotropitorilor – fapt ilustrat limpede de schimbul de epistole dintre ei (şi asupra cărora ne vom opri acolo unde ne-o impune cronologia).

        Deocamdată suntem încă la Buftea şi se impune să mai consemnăm şi cele două catrene intitulate Se plânge cerul (incluse mai târziu în volumul Din (ara zimbrului) pe care V. Voiculescu i le dedică pricipesei: „Vin sprintene aeroplane/Ca paseri hulpave de pradă/Şi prin văzduh sbucnind duşmane, /încep granatele să cadă. /Pe sus omoru-şi duce toiul/Şi cerul sdruncinat se plânge/Că strămutând în el răsboiul/Azi omul 1-a mânjit cu sânge!”42 „Vasile Voiculescu – scrie dl. George Paţurcă, după ce evocă perioada antebelică trăită de scriitor la Buftea şi prefigurând evenimentele biografice viitoare – va trăi şi se va bucura din plin de perioada de glorie a României Mari, înfăptuită cu har de regele Ferdinand şi regina Maria. El se va apropia de familia regală atât în calitate de medic cât şi ca scriitor. La rândul ei, Nadejda Ştirbey era, se ştie, foarte apropiată reginei mai ales prin serviciile soţului ei, Barbu Ştirbey, oferite întotdeauna cu fidelitate şi înţelepciune.”43

        Este lesne de presupus că în liniştea palatului de la Buftea ori la umbra copacilor din pădurea atât de plastic descrisă de regina Maria, Nadejda îi va fi citit lui V. Voiculescu multe din poeziile ei, scrise fie în germană, fie în franceză. Şi tot atunci amândurora le va fi venit ideea traducerii lor în limba română (ceea ce va şi face poetul nostru în ani următori…).

        Trăsăturile morale şi de caracter ale Nadejdei Ştirbey, dar mai ales aspiraţiile literare, pe al căror teren s-a întâlnit cu V. Voiculescu, au făcut ca apropierea dintre principesă şi scriitor să fie una bazată pe comuniunea de idei şi de gânduri, pe temelii adânci şi solide. Oare n-avea să spună însuşi poetul, peste ani: „Nu ne vom putea înţelege decât prin simpatie şi identitate de experienţe lăuntrice”?

        Vremea reveriilor poetice şi a visării este, însă, pe sfârşite. Viermele discordiei roade la temeliile lumii şi ordinea mondială tinde să se prăbuşească. România va fi şi ea aruncată în vâltoarea unui război din care nimeni nu poate şti cum şi când va ieşi.

        Familia viitorului poet şi prozator n-a fost şi nu va fi prinsă în vârtejul disputelor politice. Este prea ocupată cu rezolvarea propriilor probleme de existenţă pentru a-şi mai putea găsi timp şi energie să facă politică. Şi nici nu simte vreo chemare către ea. Aşadar continuă să-şi ducă traiul, bunvVoiculescu, medic de plasă, rău, cum este, la Buftea: părinţii cu ale lor, copiii (acum în vârstă de 4, 3 şi un an) încă prea mici să înţeleagă ce se petrece în jurul lor, nu ştiu decât de joacă.

        Şi totuşi Maria şi Vasile Voiculescu nu pot rămâne străini şi în afara veştilor de tot felul care circulă în jurul lor. Medicul se întoarce uneori abătut şi trist acasă. Când aduce cu el niscaiva gazete şi le răsfoieşte, Maria îi surprinde privirile întunecându-se. De mai bine de un an flacăra războiului bântuie Europa şi ziarele publică sub titluri cu litere mari articole de pe front, comentarii politice, păreri şi impresii în legătură cu eventualitatea intrării României în acest joc nebunesc. Cât va mai dura oare neutralitatea României? În cazul unei mobilizări, doctorul Voiculescu va fi, fără îndoială, trimis ca medic de campanie pe linia frontului sau în apropierea ei.

        Să trecem în revistă evenimentele: la 15/28 iunie 1914 a avut loc atentatul de la Sarajevo unde Franz Ferdinand, moştenitorul Coroanei habsburgice a fost asasinat; la exact o lună după aceea Austro-Ungaria a declarat război Serbiei şi în numai câteva zile războiul a devenit mondial, antrenând 34 de state cu o populaţie de peste un miliard şi jumătate de locuitori. Marile puteri erau constituite în două blocuri: Tripa Alianţă (Germania, AustroUngaria, Italia) – şi Antanta (Anglia, Franţa, Rusia). Deşi era aliată cu România (Prin Tratatul secret de alianţă din 1883), AustroUngaria n-a consultat-o în legătură cu ultimatumul adresat Serbiei; abia după izbucnirea războiului, guvernul de la Viena a cerut regelui Carol I ca, în cazul atacării Imperiului habsburgic, de către Rusia, România să se alăture Austro-Ungariei. La 21 iulie/3 august 1914 are loc la Bucureşti un Consiliu de Coroană pentru stabilirea poziţiei ţării în război. Regele a cerut intrarea în război alături de Germania şi de Habsburgi, dar ceilalţi participanţi (preşedinţii Corpurilor legiuitoare, membrii guvernului, foştii prim-miniştri şi şefii partidelor politice) s-au opus şi au votat pentru neutralitate. Dincolo de motivele invocate se afla sentimentul general al opiniei publice, care nu accepta ca ţara să lupte alături de cei care-i asupreau pe confraţii din Transilvania. La 27 sept. /IO oct. 1914 regele Carol moare, iar succesorul lui, Ferdinand (care era rudă, prin alianţă, cu dinastia rusă şi cu cea engleză) este alături de Antantă în vederea eliberării Transilvaniei şi Bucovinei. Pe de altă parte, în ţară se crease un adevărat curent „antantofil”, în spiritul căruia acţionau oameni politici de vază ca N. Filipescu, Take Ionescu, N. Iorga, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, C. Miile, Vasile Lucaciu, Octavian Goga, bucovineanul Ion Grămadă şi alţii. Guvernul a acţiqnat cu prudenţă şi a reuşit să menţină neutralitatea timp de doi ani. În secret, la 18 sept. /loct. 1914, se semnează o convenţie cu Rusia (cu asentimentul Angliei şi Franţei) prin care se recunoaşte integritatea României şi dreptul ei asupra teritoriilor din monarhia austro-ungară locuite de români. Se începe o acţiune de pregătire, înzestrare şi concentrare a forţelor armate şi se fac amenajări geniste la graniţa cu Austro-Ungaria.

        Însă, cel puţin deocamdată, flăcările războiului n-au cuprins şi România, iar populaţia îşi vede în continuare de treburile obişnuite ale vieţii paşnice.

        Doctorul Voiculescu primeşte la 7 august 1916 o nouă detaşare: la Budeşti – Ilfov. Numirea aci nu-l va mai fi iritat ca înainte. Prins de entuziasmul apariţiei primului volum, al debutului în carte (după ce publicase până atunci câteva pozii în „Convorbiri literare” – în 1912-l916) fire visătoare cum îl ştim, Voiculescu se va fi lăsat să plutească pe apele marilor speranţe literare, ale viitorului destin poetic. In adevăr, placheta va ieşi de sub teascuri, dar – vai! Ce ciudată poate fi uneori soarta cărţilor!

        — Nu va mai ajunge la cititor. Va rămâne închisă într-o magazie şi – în vârtejul evenimentelor pricinuite de intrarea în război – nimeni nu va mai şti şi nu se va mai ocupa de difuzarea ori punerea ei la adăpost.

        *

        Pe cerul Bucureştilor şi al întregii ţări se abătură norii grei, de plumb, ai războiului. În urma notei primită la 6/19 iulie 1916 din partea Comandamentului suprem francez (prin care se cerea intrarea României în război, alături de Antantă „acum ori niciodată”) şi în scopul ajutorării forţelor aliate de pe frontul de vest, guvernul român semnă tratatul de alianţă din 4/17 august 1916, iar peste zece zile, la 14/27 august 1916, declară război Austro-Ungariei; toţi românii erau animaţi, înainte de toate, de înaltul ideal al eliberării Transilvaniei şi Bucovinei. Începură mobilizările, care atinseră uriaşa cirfa de 833.601 oameni, în afara unei rezerve de 1.234.000 de bărbaţi.45

        Unul din cei 833.601 oameni era Vasile Voiculescu.

        N-am cercetat şi n-am căutat drumurile sale ca medic militar, dar o idee generală asupra comportamentului său în grelele zile ale războiului ne-am putut face uşor aflând detaliile unor împrejurări la care a fost martor, ori gândindu-ne la distincţiile şi medaliile primite atunci.46

        La unele din etapele războiului Vasile Voiculescu va participa, cum spuneam, direct şi nemijlocit. Altora le va fi părtaş prin îngrijirea răniţilor transportaţi în spatele frontului. Pretutindeni va fi prezent moral şi sufleteşte. Iar când jalea din casele îndoliate, mizeria din tranşee şi focul de pe câmpul de luptă vor rămâne în urmă, scriitorul medic va fi din nou prezent în public – de data aceasta cu un „ecou” literar al celor trăite, văzute şi auzite în zilele întunecare de pe front: volumul „Din ţara zimbrului”, poezii de război, 1918.

        Pentru a înţelege şi mai bine (şi în profunzime) valoarea participări voiculesciene la eveniment, să derulăm, însă, întregul „film” al dramaticelor zile de luptă.

        Potrivit planului de campanie, armata română trebuia să acţioneze pe două fronturi: de nord şi nord-vest (pentru eliberarea Transilvaniei şi a Bucovinei) şi de sud (pentru apărarea graniţei dunărene şi dobrogene în eventualitatea unui atac bulgar), deci pe fronturi ce totalizau peste 1.400 de kilometri, cam 75% din frontierele de atunci ale României.

        Armatele I, a Il-a şi a IV-a trebuiau să străpungă toate trecătorile Carpaţilor, de la Tulgheş la Cerna şi apoi să se întâlnească pe cursul mijlociu al Mureşului. Armata a III-a trebuia să treacă la ofensivă în Dobrogea.

        În noaptea de 14/15-27/28 august 1916 trupele româneşti au început ofensiva în Transilvania, reuşind să cucerească trecătorile Carpaţilor Răsăriteni şi Meridionali. Armata I acţiona în partea stângă a arcului carpatic: se înainta repede pe Valea Cernei, Valea Jiului şi Valea Oltului, ostaşii noştri reuşind să ajungă la Braşov, la 16/29 august. Armata a III-a a izbutit să elibereze mai multe localităţi şi să sosească la Miercucea Ciuc la 26 august/8 septembrie 1916. Fiind solidare cu Hambsburgii, Germania, Turcia şi Bulgaria ne declară război şi situaţia pe frontul nostru de sud devine dramatică: la 24 august/6 septembrie trupele bulgare cuceresc Turtucaia – cea mai întărită „cetate” din Dobrogea. Trupele inamice cuceresc apoi Bazargicul (la 23 aug. /5 sept.) şi Silistra la 26 aug. /8 sept.). În această situaţie se opreşte ofensiva pe frontul din Transilvania şi importante efective sunt trimise în sud. Profitând de aceasta, Germania şi Austro-Ungaria au concentrat 40 de divizii în Transilvania, propunându-şi să distrugă grupările armate române care trecuseră Carpaţii. Pentru a veni în ajutorul Armatei I, Marele cartier general a ordonat Armatei a Il-a şi Armatei de Nord să treacă la ofensivă. Deşi erau în acţiune, acestea primesc ordin să oprească ofensiva şi să treacă la apărare. Se preconiza – din ordinul generalului Averescu – încercuirea şi distrugerea armatei bulgare prin „manevra de la Flămânda”; se trece Dunărea, furtuna şi ploaia impun oprirea ofensivei în sud şi reluarea celei din Transilvania, dar trupele germane cuceresc Sibiul (13/26-l5/28 sept.), Făgăraşul (21 sept. /4 oct.) şi Braşovul (24 sept. /17 oct. – 25 sept. /8 oct.). La rândul ei, Armata de nord este nevoită să se retragă în munţi. Puterile Centrale decid acum forţarea trecătorilor Carpaţilor, nimicirea armatei române şi ocuparea Bucureştiului pentru a obţine capitularea României.

        Armata I austro-ungară caută să forţeze porţile Moldovei şi au loc lupte grele în Munţii Sucevei şi ai Neamţului, în văile Trotuşului şi Uzului. Cea mai mare rezistenţă este opusă la Oituz (29 sept. /11 oct; 14/27 oct.) de către Divizia condusă de Eremia Grigorescu.

        Un alt grup de armate duşmane, luptând pentru „cel mai scurt drum spre Bucureşti”, atacă simultan prin trecătorile Bran, Predeal, Predeluş, Bratocea, Buzău şi Tabla Buţii sub conducerea generalului Falkenhayn. („Fusese aprigă năvala şi câncenă împotrivirea… /Duşmanul sta înfipt la cheie şi nu-l puteam clini din loc… /Ca-ntr-un bârlog intrase-n steiuri şi, plănuindu-ne strivirea, /Făr' de răgaz vărsa într-una un iad de flăcări şi de foc.”47 – scrie Vasile Voiculescu inspirat de un episod petrecut aici).

        Forţele române din Pasul Bran sunt atacate de grupul de armate conduse de generalul Morgen şi se dau lupte grele la Rucăr şi Dragoslavele, dar nu se-poate înainta dincolo de muntele Mateiaşul, unde românii opun o rezistenţă dârză. Grupul de armate care atacă Predealul reuşeşte să împingă frontul cu 4 kilometri mai spre sud. Nici armatele care atacă pe Valea Oltului nu izbutesc să treacă de rezistenţa românească. Se încearcă atunci străpungerea Văii Jiului, însă şi aici inamicul întâlneşte opoziţia puternică a armatelor române. La 9/22 octombrie, pe frontul de sud inamicul ocupă Constanţa, iar la 12/25 octombrie întreaga Dobroge era sub dominaţia trupelor germane, bulgare şi turceşti.

        Armata a IX-a germană hotărăşte forţarea Văii Jiului şi, fiind superioară numericeşte (7 la 1), reuşeşte să spargă frontul românesc. Sunt ocupate oraşele Târgu Jiu (2/15 nov.) şi Craiova (8/21 nov.), iar la 14/27 nov.) cade întreaga linie a Oltului. După aceea sunt ocupate oraşele Râmnicu Vâlcea (12/25 nov.) şi Curtea de Argeş (15/27 nov.) la 10/23 nov. 5 divizii germane, bulgare şi turceşti trecuseră Dunărea pe la Zimnicea. La 15/28 noiembrie trei grupuri de armată inamice – înaintând dintre Curtea de Argeş, dinspre Oltenia şi dinspre Alexandria – se îndreptau spre Bucureşti. Comandamentul român hotărăşte distrugerea lor şi pe Neajlov şi Argeş are loc „bătălia pentru Bucureşti” (17/20 nov.). Armatele române sunt nevoite să se retragă pe linia Râmnicu Sărat – Viziru, între Carpaţi şi Dunăre. La 23 nov. /6 dec. Trupele germane ocupă Capitala. '

        Astfel s-a încheiat prima campanie de pe frontul românesc – a cărui linie era acum: Carpaţii Răsăriteni – râul Putna – Şiretul Inferior.

        Viaţa populaţiei sub ocupaţie este deosebit de grea, dar nu încetează o clipă lupta de rezistenţă. La toate necazurile se mai adaugă şi iarna grea (cu temperaturi de -l5, -20°C), greutatea aprovizionării cu alimente şi o epidemie de tifos (căreia îi va cădea victimă, reuşind totuşi să supravieţuiască, şi medicul V. Voiculescu).

        S-a trecut la reorganizarea, reutilarea şi pregătirea de luptă a armatei române. Însuşi regele Ferdinand a devenit comandantul trupelor româno-ruse din Moldova, iar Antanta a început să le acorde acestora ajutor material, armament şi echipament, conştientă de rolul şi importanţa războiului. În vara lui 1917 se preconizează o ofensivă în sectorul Mărăşeşti pentru a împinge inamicul spre munţi, combinată cu o lovitură decisivă în zona Nămoloasa. În continuare, trupele româneşti trebuiau să înainteze spre Câmpia Munteniei. Bătăliile din vara 1917 au început în zona Mărăşti. Armata a Il-a, în colaborare cu Armata a IV-a rusă, avea misiunea de a înainta pe cursul superior al râului Putna. Armata română reuşeşte să rupă frontul inamic pe o lărgime de peste 30 kilometri şi să elibereze 30 de localităţi vrâncene. După această înfrângere, Puterile Centrale îşi schimbă planul de bătălie: o armată atacă de la sud la nord, pe malul Şiretului, iar cealaltă pe Valea Trotuşului. Cele mai mari bătălii au loc la Mărăşti, Mărăşeşti, Doaga, Oituz – unde ostaşii români înving şi se umplu de glorie, o glorie demnă de cei mai mari viteji ai lumii. Luptele de aici au fost hotărâtoare pentru eliberarea teritoriului românesc de sub ocupaţia străină, ca şi pentru întreaga istorie de după aceea a neamului românesc.

        Având acum imaginea generală, panoramică a dramaticelor evenimente ale războiului, să purcedem a desluşi implicarea şi participarea medicului V. Voiculescu la ele. Să vedem, pe de altă parte, în ce măsură vârtejul vieţii şi al morţii din tranşee şi din spatele lor 1-a marcat pe medicul-scriitor şi cum s-a răsfrânt el în creaţia literară a anilor următori.

        O fotografie în uniformă de medic militar ni-I înfăţişează pe doctor sub chipul unui tânăr puţin nedumerit şi în orice caz îngrijorat de necunoscutul ce i se aşterne în faţă. Făcută înaintea plecării pe front (mâna lui a scris cu cerneală neagră pe spate, întrun colţ, „mobilizare”), fotografia exprimă cum nici nu se putea mai bine, starea de spirit a tânărului, stare care era, de fapt, a tuturor celor 833 601 de mobilizaţi: de derută, de nelinişte şi îngrijorare şi, nu în ultimul rând, de o mare tristeţe.

        Drumurile războiului îl poartă pe Voiculescu, în vara lui 1917, la Bârlad, ca medic militar pentru îngrijirea răniţilor.

        Bârladul era pe atunci un mărunt târg de provincie cu câteva străzi principale şi cu numeroase altele laterale, cu multe prăvălii şi câteva mahalale în care se strânseseră de-a lungul vremii locuitorii aduşi aci de cine ştie ce treburi şi interese şi apoi rămaşi să întemeieze cartierele aşezării.

        Situată între păduri – pe o străjuit de două dealuri acoperite de codri, unul la răsărit, altul la miază-noapte şi asfinţit – localitatea e veche: în 1974 şi-a sărbătorit opt secole de atestare documentară.

        Cum va fi arătat Bârladul la începutul secolului XX nu este greu de închipuit. „Lumea de poezie vegetală, cu nesfârşite aspecte de sfioasă frumuseţe”, cum scria prin 1904 Iorga, dispăruse, iar în locul ei se aşterneau străduţele şi uliţele cu case mărunte, cu gospodării şi acareturi, cu grădini şi curţi unde se îngrămădeau fel de fel de construcţii. Aşezat în fertila şi frumoasa vale a râului cu acelaşi nume, între Colinele hartă din 1855 Bârladul apare V. Voiculescu în 1916, la mobilizare.

        Tutovei şi Dealurile Fălciului, Bârladul e dominat de Dealul Ţuguietei – de pe care, de altfel, întreaga panoramă a oraşului se desfăşoară privitorului în toate detaliile.

        Desigur, în 1916-l917 oraşul arăta altfel decât azi. Câteva străzi principale, nu mai multe de patru-cinci, strângeau de o parte şi de alta a lor casele mai răsărite ale localităţii; în rest se întindeau gospodăriile şi grădinile de pomi şi de flori ale oamenilor de rând. Mici magazine, prăvălioare, ateliere de manufactură, tutungerii, ceaprazării etc., înghesuite unele în altele dădeau un farmec aparte aşezării patriarhale. Nimic din ceea ce ne-am obişnuit să aflăm în peisajele bacoviene, să spunem, nu lipsea; nici parcul foşnind trist şi singur în toamnă (cu chioşcul său rezervat fanfarei militare), nici gornistul sunând „metalic”, nici amurgurile violete, nici tinerii trişti, nici apăsarea atmosferei provinciale.

        Asemenea altor aşezări de provincie din Moldova, Bârladul a reunit figuri importante de dascăli, mentori literari, oameni de ştiinţă, ctitori de instituţii, asociaţii cultural-ştiinţifice, reviste etc.

        Desfăşurată decenii în şir într-un anonimat ce nu i-a ştirbit cu nimic din fervoare şi consistenţă, activitatea aceasta pe multiple planuri a dus – nu o dată – la împliniri şi rezultate de rezonanţă şi importanţă naţionale. Când nu a dat rezultate spectaculoase, emulaţia spirituală din vechile şi bătrânele oraşe de provincie a constituit, totuşi, mediul propice dezvoltării unor talente şi capacităţi individuale care au înflorit şi s-au dezvoltat mai târziu şi în alte locuri, la maturitate. Dacă s-ar încumeta cândva cineva să scrie o carte despre ambianţa culturală de altădată a orăşelelor româneşti – întreprindere, credem, destul de dificilă – ar afla lucruri şi fapte interesante, pe cât de mult rămase în anonimat sau semianonimat, pe atât de importante (ca izvoare secundare) pentru cursul tumultuos şi impetuos al „apelor” culturii şi ştiinţei naţionale.

        Bârladul se înscrie, fără îndoială, pe virtualul hrisov al unor asemenea oraşe. Aici, în 1915, pe fundalul unei atmosfere intelectuale de autentice virtuţi, lua fiinţă „Academia Bârlădeană” – o societate literară care reunea scriitorii, cărturarii şi profesorii locali şi pe cei aflaţi atunci în oraş. Societatea – iniţiată de poetul George Tutoveanu, de Tudor Pamfile şi Toma Chiricuţă – răspundea, se pare, unei acute nevoi a intelectualilor bârlădeni de a se întâlni şi de a schimba între ei idei şi opinii culturale, de a-şi citi şi comenta propriile creaţii literare. Într-o vreme în care ţara se afla în război, iar o mare parte a intelectualilor ei erau despărţiţi de temporare vitregii ale istoriei, scriitorii, profesorii, preoţii, juriştii şi ofiţerii de aci alcătuiau – în mic – ceea ce doreau cu toţii patriei: o comunitate unită şi independentă, aspirând la idealuri dintre cele mai nobile. Şi acest fapt nu era posibil – cel puţin la acea dată – decât prin unitatea din cugete şi din inimi. „Ştiind că unitatea culturală şi sufletească a tuturor popoarelor a mers înaintea unităţii lor politice – avea să-şi amintească peste zece ani unul dintre fondatorii „Academiei Bârlădene„ – noi am răspuns la vrăşmăşia celorlalte neamuri, printr-o singură hotărâre: Statornicirea-n inimi şi-n minţi a unei luminoase conştiinţe naţionale, prin ajutorul unei literaturi izvorâte din adâncurile sufletului românesc şi răspândirea acestei literaturi până-n cele din urmă „straturi” ale neamului nostru.

        Scriitorii, fiind înaintaşii fireşti ai acestei continue lupte de „reînălţare”, ei, în orice colţ de ţară i-ar sili viaţa să trăiască, trebuie să rămâie de-a pururi, la înălţimea chemărilor lor. Din aceste idei şi sentimente a luat fiinţă, în mai 1915 această societate literară”49.

        În liniştitul târg moldovenesc se retrăseseră din faţa urgiei războiuli numeroşi intelectuali şi de aceea (şi nu doar de aceea) „Academia Bârlădeană” se bucură încă de la primele ei întruniri de prezenţa a numeroşi scriitori, medici, jurişti, profesori – unii ajungând nume de prestigiu sie ştiinţei şi culturii de peste numai un deceniu-două: Iuliu şi Virgil Niţulescu (medici, foşti bursieri ai fundaţiei lui Rokefeler), G. Alexandrescu, profesor, C. PopescuGruia, avocat şi profesor, M. Rădulescu, iar din 1916: Donar Munteanu, V. I. Popa (prozatorul şi dramaturgul), V. Voiculescu, M. Lungeanu, I. M. Raşcu, I. Valerian, Petru Cancel, Iulian Popovici, G. Alexandreanu, Natalia Paşa, G. Pallady, G. M. Vlădescu, G. Ponetti, C. R. Crişan, Virgil Duiculescu, N. Bogescu.

        Societatea prosperă cu repeziciune şi în curând primi un membru de mare onoare – pe Alexandru Vlahuţă, refugiat şi el, sosit de la Dragoslovenii Vrancei cu vestitu-i car cu boi şi instalat într-o casă modestă unde-i primea zilnic pe admiratori şi pe începătorii într-ale literaturii. Între ei, doctorul Voiculescu va deveni, în curând, preferatul gazdei.

        Se pare că „Academia Bârlădeană” a ajuns să aibe o activitate culturală nu numai bogată şi binevenită, ci şi urmărită cu mare interes de publicul cititor. Dovadă stau manifestările ei ce vor cuprinde curând o largă arie de răspândire. „în afară de preumblări pe la câte vreun conac, la o vie sau mănăstire din judeţ, societatea – scrie G. Ursu – inaugură mai târziu în Bârlad şezători literare publice, cu conferinţe, citiri de lucrări originale şi muzică şi îşi întinse activitatea şi în satele şi oraşele mai apropiate”.50

        Dar evenimentele se precipită. Zăgazurile vieţii liniştite se sparg şi necazurile se înmulţesc. Războiul aduce şi la Bârlad întregul lui cortegiu de neajunsuri: populaţia creşte brusc datorită refugiaţilor, se ivesc probleme de alimentaţie şi igienă. Mediculcăpitan V. Voiculescu se află acum într-un Bârlad mohorât, cu cerul acoperit de norii grei ai războiului.

        Odată cu apropierea fazei acute a războiului, cu luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara lui 1917 şi cu perioada imediat următoare, locuitorii urbei moldovene simt tot mai crud şi mai crâncen ghearele mizeriei. Un martor ocular al acelor săptămâni şi luni nota: „A fost anul (1918, n. n .) celor mai infernale calamităţi, când nimeni nu putea să-şi cumpere o carte: oraşul era plin de exantematici, populaţia se înşiruia în faţa brutăriilor, de cu seară, pentru pâinea cartelată ce se vindea la orele 7, de dimineaţă; lipsa de combustibil făcuse din garduri şi copacii grădinii publice un jaf licit… Existau în Bârlad două spitale: Spitalul Beldiman şi Spitalul Israelit, dar toate şcolile fuseseră transformate în spitale pentru răniţi, iar locuinţele bârlădenilor adăposteau, mai pretutindeni, bolnavi de tifos şi de icter, de gripă spaniolă şi de inaniţie, boli pentru care nu mai era loc în nici un spital”51.

        Despre cei aproape doi ani în care s-a aflat V. Voiculescu la Bârlad, ca şi despre împrejurările în care 1-a adus aici războiul, dar mai ales despre prolifica sa activitate din acest oraş s-a scris suficient de mult în ultimele decenii. Aşadar se poate reconstitui relativ exact acest segment al biografiei scriitorului.

        Pe lângă însemnările aparţinând chiar autorului Poemelor cu îngeri găsim suficiente referiri în amintirile lui Romulus Dianu, în cele ale academicianului Iuliu Niţulescu şi în cele ale lui G. Ursu, însă cu deosebire în al doilea şi al treilea tom din volumul colectiv Bârladul odinioară şi azi, îngrijit de Romulus Boteanu.

        În târgul Bârladului V. Voiculescu a sosit la 1 iunie 1917, prin transfer de la circumscripţia medicală Budeşti-Ilfov la Casa centrală de pe lângă Corporaţia Sf. Constantin şi Elena. La 20 iunie, acelaşi an este numit medic şef al spitalului nr. 472 din oraş, iar de la 26 ianuarie al anului următor medic al oraşului. Scriitorulmedic va rămâne în acest post până la începutul anului 1919, când, aflăm din Monitorul Oficial din 19 februarie, acelaşi an, că prin Decretul regal nr. 717 din 14 februarie 1919 e transferat definitiv în Bucureşti ca medic comunal, în baza hotărârii date de comisiunea administrativă şi de disciplină în şedinţa ei din 30 ianuarie 19 1 952.

        Deşi pare scurtă la prima vedere, perioada şederii lui V. Voiculescu la Bârlad este extrem de bogată în evenimente şi în fapte nu doar sugestive, ci şi convingătoare în conturarea portretului profesional şi moral al medicului şi scriitorului, cum sincer şi frumos o recunosc toţi cei care şi-au scris amintirile din acele grele zile ale războiului.

        Aflaţi în preajma personajului cărţii noastre, ei au rămas adânc impresionaţi de „seriozitatea, căldura, efortul neobosit depus pentru îngrijirea bolnavilor… În fiecare dimineaţă făcea o vizită prelungită şi aceasta, în afara prescripţiilor şi intervenţiilor terapeutice necesare, era însoţită întotdeauna de expresia unei adânci înţelegeri sufleteşti şi a unor sentimente cu adevărat părinteşti”53.

        Şi la acelaşi ceas al evocării „Academiei”, trecând în revistă figurile proeminente ale acestei instituţii sui-generis din Bârlad, Romulus Dianu adaugă:„…V. Voiculescu, îmbrăcat într-o haină soldăţească, de culoare kaki, purta pe umeri trese de tablă albă şi o cruce roşie pe guler: era medic căpitan… Cu bărbuţa lui roşcată, slab şi molatic (cum nu sunt, de obicei, oamenii slabi), Voiculescu venea de pe la spitale, intra prin casele oamenilor şi făcea mai ales operă de higienist, decât de medic curant, fiindcă medicamentele lipseau…”54.

        Vedem aci pe medicul de plasă pătruns de seriozitatea unei şi mai mari răspunderi decât în viaţa civilă. Pe scriitorul însetat de lecturi şi cutreierând anticariatele bucureştene după cărţi rare îl vedem acum trecând de la un pat la altul, împărţind medicamente, schimbând pansamente, îmbărbătând cu o vorbă bună soldaţii.

        Romantismul serilor de ţară a fost înlocuit la Bârlad cu neliniştea şi grija zilei de mâine. Tăcerea şi întunericul nopţilor din circumscripţiile medicale rurale prin care a trecut s-a schimbat cu bubuitul tunurilor de la Mărăşeşti, bubuit ce pare a răzbate uneori, pe aripile vântului, până la Bârlad; ca şi săgeata roşie a trasoarelor pe cer, ca şi zvonul unor noi şi noi necazuri aduse de război.

        Deşi aflat în spatele frontului, adică într-un loc unde moartea pare a-i ocoli pe mulţi, Voiculescu nu scapă nici el de mizeriile războiului. Când izbucneşte marea epidemie de tifos exantematic contractează şi el boala, şi, după vindecare, refuză concediul la care avea dreptul pentru refacere. Preferă să-şi trateze în continuare bolnavii. Gestul lui nu va rămâne neobservat, iar serviciile sale vor fi răsplătite cu decoraţia „Coroana României cu spada şi panglică de Virtute militară”.

        În plan spiritual autorul culegerii de poezii uitată într-o magazie din Bucureşti încearcă (şi reuşeşte!) să se integreze vieţii culturale – câtă mai poate fi în asemenea vremuri – din Bârlad. Primul pas este cel al apropierii de „Academia Bârlădeană”, unde îl întâlnim sosind împreună cu alţi intelectuali refugiaţi.

        Ce a însemnat „Academia Bârlădeană” pentru scriitor ne-o spune el însuşi, peste vreo patru ani, într-un articol publicat în revista „Lamura…”: „. Nu era (Academia, n. n .) numai o perindare rece şi ceremonioasă de curioşi, ca o defilare în faţa unui chip de idol (e vorba de Vlahuţă, n. t i.), ci o angrenare, o îmbucare vie şi caldă a unuia în cellalt; o taină şi un înţeles ca la o lojă de frăţie ocultă. Fiecare din cei ce pătrundeau aducea apoi pe cine credea mai vrednic şi totuşi casa era deschisă tuturor deopotrivă. Se citea, se vorbea, se aşezau temeliile viitorului, se punea la cale izbăvirea neamului, căci mai ales aceasta era preocuparea de căpetenie a maestrului: ce putem face pentru ţara care trecea prin vâltoare cu capul la fund şi pe care abia nădăjduiam să o scoatem leşinată pe malul pustiit de viitura apelor. De aici planuri de acţiuni mari şi adânci. Partid al ordinei, ligă a dreptăţii, reviste, gazete şi alte organe active care ca varga magilor căutau să trăsnească şi să tămăduiască în acelaşi timp, toate se amestecau, se tulburau, se ciocneau ca apoi să se domolească şi să se aşeze într-o singură, lină şi slobodă curgere în graiul şi prin vorba adânc cugetată a lui”55.

        La „Academia Bârlădeană” se va împrieteni repede cu fraţii Niţulescu (aspiranţi şi ei la gloria muzelor), cu George Tutoveanu, cu Toma Chiricuţă şi Tudor Pamfile. Lor şi altora le va citi ori le va asculta, la rându-i, creaţiile literare. Cu ei şi cu alţii va colinda – în puţinul răgaz permis de munca de la spital – oraşul şi împrejurimile lui, locurile şi monumentele bârlădene, peregrinări de care vorbeşte şi G. Ursu în lucrarea amintită mai devreme. Într-o fotografie din această perioadă îl vedem pe medicul de campanie Voiculescu „la Dealu Mare”56, împreună cu fraţii Niţulescu, Toma Chiricuţă, G. Tutoveanu, Ruxandra şi Alexandru Vlahuţă. Imaginea a fost luată cu ocazia popasului într-o livadă şi chipurile tuturor sunt marcate de o tristeţe interioară, ce nu poate fi ascunsă, datorată războiului, în ce-l priveşte pe autorul Poemelor cu îngeri de mai târziu, îl vedem stând în picioare, cu mâinile încrucişate, privind şi el – abătut – către persoana nevăzută, aflată în spatele obiectivului fotografic. Poartă pantaloni de culoare închisă şi haină albă (probabil o bluză de la spital) şi nu mai are figura juvenilă pe care i-o reţinusem din fotografia făcută la mobilizare. Din imagine ne priveşte o pereche de ochi obosiţi, iar faţa, încadrată de mica barbă (ce-l va însoţi, de aci înainte, până la adânci bătrâneţi), poartă în întregul ei semnele trudei şi neodihnei.

        Al doilea pas făcut de tânărul medic militar spre a se apropia de viaţa intelectualităţii urbei a fost intrarea în intimitatea familiei Alexandru Vlahuţă. Nefericit în căsnicie (era la a treia căsătorie), îmbătrânit nu atât de numărul anilor la care ajunsese (nu avea nici şaizeci şi doi), cât mai degrabă de necazurile prin care trecuse până atunci, autorul României pitoreşti era cea mai mare personalitate culturală românească refugiată în oraşul de la poalele Ţuguietei. „Evenimentul” sosirii şi stabilirii lui Vlahuţă (până la sfârşitul războiului) în Bârlad a dat un nou impuls activităţii „Academiei Bârlădene”, care va căpăta un caracter preponderent literar. În casa primitoare a profesorului de muzică Eugen Bulbuc, de pe bulevardul Epureanu (unde era găzduit Vlahuţă) – o clădire spaţioasă, în stil moldovenesc, situată într-o grădină cu pomi şi cu multe flori – începură să aibă loc şedinţele acestui original cerc literar. „La şedinţele ţinute de obicei după amiază până noaptea târziu – îşi aminteşte unul dintre secretarii „Academiei Bârlădene” – luau parte: Vasile Voiculescu, I. Gr. Oprişan, G. M. Vlădescu, Mihail Lungeanu, Iuliu Săvescu, D. Iov, scriitori din Bucureşti, Romantismul serilor de ţară a fost înlocuit la Bârlad cu neliniştea şi grija zilei de mâine. Tăcerea şi întunericul nopţilor din circumscripţiile medicale rurale prin care a trecut s-a schimbat cu bubuitul tunurilor de la Mărăşeşti, bubuit ce pare a răzbate uneori, pe aripile vântului, până la Bârlad; ca şi săgeata roşie a trasoarelor pe cer, ca şi zvonul unor noi şi noi necazuri aduse de război.

        Deşi aflat în spatele frontului, adică într-un loc unde moartea pare a-i ocoli pe mulţi, Voiculescu nu scapă nici el de mizeriile războiului. Când izbucneşte marea epidemie de tifos exantematic contractează şi el boala, şi, după vindecare, refuză concediul la care avea dreptul pentru refacere. Preferă să-şi trateze în continuare bolnavii. Gestul lui nu va rămâne neobservat, iar serviciile sale vor fi răsplătite cu decoraţia „Coroana României cu spada şi panglică de Virtute militară”.

        În plan spiritual autorul culegerii de poezii uitată într-o magazie din Bucureşti încearcă (şi reuşeşte!) să se integreze vieţii culturale – câtă mai poate fi în asemenea vremuri – din Bârlad. Primul pas este cel al apropierii de. Academia Bârlădeană”, unde îl întâlnim sosind împreună cu alţi intelectuali refugiaţi.

        Ce a înseninat „Academia Bârlădeană” pentru scriitor ne-o spune el însuşi, peste vreo patru ani, într-un articol publicat în revista „Lamura…”: „. Nu era (Academia, n. t i.) numai o perindare rece şi ceremonioasă de curioşi, ca o defilare în faţa unui chip de idol (e vorba de Vlahuţă, n. n .), ci o angrenare, o îmbucare vie şi caldă a unuia în cellalt; o taină şi un înţeles ca la o lojă de frăţie ocultă. Fiecare din cei ce pătrundeau aducea apoi pe cine credea mai vrednic şi totuşi casa era deschisă tuturor deopotrivă. Se citea, se vorbea, se aşezau temeliile viitorului, se punea la cale izbăvirea neamului, căci mai ales aceasta era preocuparea de căpetenie a maestrului: ce putem face pentru ţara care trecea prin vâltoare cu capul la fund şi pe care abia nădăjduiam să o scoatem leşinată pe malul pustiit de viitura apelor. De aici planuri de acţiuni mari şi adânci. Partid al ordinei, ligă a dreptăţii, reviste, gazete şi alte organe active care ca varga magilor căutau să trăsnească şi să tămăduiască în acelaşi timp, toate se amestecau, se tulburau, se ciocneau ca apoi să se domolească şi să se aşeze într-o singură, lină şi slobodă curgere în graiul şi prin vorba adânc cugetată a lui”55.

        La „Academia Bârlădeană” se va împrieteni repede cu fraţii Niţulescu (aspiranţi şi ei la gloria muzelor), cu George Tutoveanu, cu Toma Chiricuţă şi Tudor Pamfile. Lor şi altora le va citi ori le va asculta, la rându-i, creaţiile literare. Cu ei şi cu alţii va colinda – în puţinul răgaz permis de munca de la spital – oraşul şi împrejurimile lui, locurile şi monumentele bârlădene, peregrinări de care vorbeşte şi G. Ursu în lucrarea amintită mai devreme. Într-o fotografie din această perioadă îl vedem pe medicul de campanie Voiculescu „la Dealu Mare”56, împreună cu fraţii Niţulescu, Toma Chiricuţă, G. Tutoveanu, Ruxandra şi Alexandru Vlahuţă. Imaginea a fost luată cu ocazia popasului într-o livadă şi chipurile tuturor sunt marcate de o tristeţe interioară, ce nu poate fi ascunsă, datorată războiului, în ce-l priveşte pe autorul Poemelor cu îngeri de mai târziu, îl vedem stând în picioare, cu mâinile încrucişate, privind şi el – abătut – către persoana nevăzută, aflată în spatele obiectivului fotografic. Poartă pantaloni de culoare închisă şi haină albă (probabil o bluză de la spital) şi nu mai are figura juvenilă pe care i-o reţinusem din fotografia făcută la mobilizare. Din imagine ne priveşte o pereche de ochi obosiţi, iar faţa, încadrată de mica barbă (ce-l va însoţi, de aci înainte, până la adânci bătrâneţi), poartă în întregul ei semnele trudei şi neodihnei.

        Al doilea pas făcut de tânărul medic militar spre a se apropia de viaţa intelectualităţii urbei a fost intrarea în intimitatea familiei Alexandru Vlahuţă. Nefericit în căsnicie (era la a treia căsătorie), îmbătrânit nu atât de numărul anilor la care ajunsese (nu avea nici şaizeci şi doi), cât mai degrabă de necazurile prin care trecuse până atunci, autorul României pitoreşti era cea mai mare personalitate culturală românească refugiată în oraşul de la poalele Ţuguietei. „Evenimentul” sosirii şi stabilirii lui Vlahuţă (până la sfârşitul războiului) în Bârlad a dat un nou impuls activităţii „Academiei Bârlădene”, care va căpăta un caracter preponderent literar. În casa primitoare a profesorului de muzică Eugen Bulbuc, de pe bulevardul Epureanu (unde era găzduit Vlahuţă) – o clădire spaţioasă, în stil moldovenesc, situată într-o grădină cu pomi şi cu multe flori – începură să aibă loc şedinţele acestui original cerc literar. „La şedinţele ţinute de obicei după amiază până noaptea târziu – îşi aminteşte unul dintre secretarii „Academiei Bârlădene„ – luau parte: Vasile Voiculescu, I. Gr. Oprişan, G. M. Vlădescu, Mihail Lungeanu, Iuliu Săvescu, D. Iov, scriitori din Bucureşti, refugiaţi şi ei în Moldova. Toţi aceşti cunoscuţi poeţi, prozatori sau critici, discutau aprins literatură şi citeau din operele lor. În nesfârşite seri provinciale, camera ilustrului oaspete (Vlahuţă, n. w .), se transforma în salon literar”57.

        În acest moment de aici, în casa profesorului Bulbuc, trebuie să ni-l închipuim pe Voiculescu stând pentru întâia oară de vorbă cu Vlahuţă. Acum şi aici trebuie să-l imaginăm pe medicul-căpitan discutând cu autorul romanului Dan despre condiţia lor comună de oameni născuţi la ţară, cunoscând amândoi la fel de bine viaţa şi suferinţele, mizeria şi necazurile ţăranilor. Afecţiunea mai vârstnitului scriitor şi publicist faţă de tânărul lui confrate va fi venit simplu şi fără reticenţe, de vreme ce medicul-poet e prezent în preajma maestrului aproape în fiecare zi; invers, de la discipol la mentor, dragostea va fi totală, admiraţia nu va cunoaşte hotare. De aceea şederea în preajma maestrului, Voiculescu o va numi „nespusul noroc”, iar faptul că-şi făcuse din el un idol îl socoteşte o mândrie şi un rar privilegiu: „N-a fost gând al meu pe care să nu i-l spun, n-a fost vers, pe care să nu ceară să i-l citesc, n-a fost faptă de care să nu se ştie. A te răsfrânge necontenit într-o asemenea oglindă (cum era omul şi scriitorul Vlahuţă, n. „.), în care să te vezi cum ar trebui să fii, care să te corecteze fără siluire, să te supravegheze senină, şi bună să te lumineze asupra ta însuţi, este să-ţi schimbi înfăţişarea morală cu desăvârşire, înseamnă să te plăsmuieşti a doua oară după un model, după un îndreptar ideal ce l-ai avea pururi în faţă”58.

        Cu Vlahuţă petrece Voiculescu multe ceasuri la Bârlad, cu el stă în faţa unei căni de ceai şi discută despre viaţă şi literatură, lui îi citeşte versurile mai vechi ori mai noi, lui îi destăinue planurile de viitor şi-i povesteşte amintirile de pe Valea Buzăului… Cu el străbate la ceas de amurg străduţele târgului, sau se pierde de-a lungul unei albii de pârâu, spre a ajunge împreună la căsţa în care a copilărit autorul României pitoreşti şi a-i asculta îndepărtatele amintiri din anii de pruncie. El îi va fi sprijinul moral cel mai important (şi poate cel mai mare!) din perioada bârlădeană („Acum nu mă mai îngrozeau bubuiturile de tunuri ce zbucneau fără de răgaz, aici aproape la Mărăşeşti. Nu mai treceam către seară… ca să ascult, cu urechea lipită de pământ vuietele surde ce veneau din aceeaşi parte, întrebându-mă pierdut în ce gaură de şarpe să-mi ascund copiii şi nevasta de furia puhoiului – cât despre mine ştiam ce am de făcut…”59), iar mai apoi, imediat după război, în 1919, când Vlahuţă va ajunge pentru un scurt timp directorul revistei „Lamura” din Bucureşti, Voiculescu va colabora la ea încă de la primul număr (cu poezia La praşilă).

        Dar deşi bubuitul tunurilor era la ordinea zilei, iar mizeria şi foametea se puteau întâlni la tot pasul, pasiunea pentru literatură, Brevet prin care lui V. Voiculescu i se conferă Ordinul „Coroana României” cu spade în gradul de ofiţer pentru „rolul şi devotamentul excepţional cu care a dat îngrijiri medicale bolnavilor din spitalul său în anul 1917”.

        Înflăcărarea marilor idealuri nu i-a părăsit pe membrii „Academiei Bârlădene” nici măcar o clipă. Şi o dovadă grăitoare în acest sens este editarea unui volum intitulat Calendarul nostru pe 1918, ca o „dovadă fierbinte de ataşament al intelectualităţii şi de solidaritate în lupta împotriva defetismului şi a dezastrului din faimosul „triunghi al morţii„ din Moldova. Se făcea dovada că alături de marile bătălii cu arma şi baionete, tunuri şi mitraliere, cu sufletul la tranşee, mai era şi oastea condeierilor, însufleţitorii lor, prin gând şi simţire eroică”60. În fond acest aşa-numit calendar nu era altceva decât o antologie literară cuprinzând „bucăţi literare” semnate de M. Eminescu, B. P. Haşdeu, Ion Creangă, P. Cerna, P. Liciu, Delavrancea, G. Coşbuc, N. Iorga, I Simionescu, P. Partenie, A. Mândru, M. Lungeanu, C. Costa-Foru, Nichifor Crainic, P. Şeicaru, T. Pamfile, M. Lupescu D. Iov, V. Voiculescu, Al. Vlahuţă şi G. Tutoveanu. Scopul urmărit de editori era acela de a se difuza aceste texte „pe front, în tranşeele ostaşilor” ca o hrană spirituală şi ca un imbold în lupta lor pentru obţinerea victoriei.

        În Calendar V. Voiculescu este prezent cu două poezii. Morţi în ţara lor (evocare a sacrificiilor soldaţilor căzuţi fie sub gloanţele inamicului, fie răpiţi de foame, geruri, tifos exantematic) şi Frunză verde (un fel de meditaţie şi totodată indignare pentru faptul că duşmanul şi-a găsit adăpost în codrul „frate cu românul”).

        Nu încape îndoială că una din puţinele şi frumoasele raze de lumină din viaţa poetului o constituie corespondenţa purtată cu prietena sa, poeta Nadejda Ştirbey. Parte din ea (nouă scrisori) se află la Biblioteca judeţeană „V. Voiculescu” din Buzău şi aduce mărturia, între altele, unui medic ofiţer care, încercând să susţină moralul altora în zile de vitregie, şi-l susţine şi pe al său. Iată ce scrie el într-una din epistole: „Individ, popor, naţiune nu înseamnă nimic; omenirea este totul, ea se distruge, se arde singură ca să răsară iar luminoasă ca fenixul din propria-i cenuşă”, iar într-o alta nu-şi desminte idealismul: „Cel puţin să credem aşa cum spune Marcu Aurel: presupunând că nu e nici bine nici rău, nici virtute nici viciu, că acestea toate sunt iluzii ale noastre, de ce să nu cred ce e bine şi de ce să nu făptuiesc ce este virtute?

        Pe rana inimii ce moare nădejdea vremilor mai bune răsare pururi ca o floare…

        Lasă să fim numiţi iluzionişti, utopişti. Cei ce cred numai în realitatea brută şi materială se înşeală… Şi aceea este tot o iluzie, dar o iluzie grosolană şi primejdioasă. Din noi afară nu putem ieşi, singura realitate deocamdată, sigură şi temeinică este numai cea interioară… De partea cui este iluzia?… De altfel putem crede orice numai să fim îngăduitori, toleranţi, să nu impunem credinţele şi părerile noastre şi celorlalţi ca sigure şi adevărate! Probabil că lumea şi întâmplările ei are infinit mai multe aspecte decât câţi ochi o răsfrânge de la vierme până dincolo de om”61.

        „între Iaşi şi Bârlad, în perioada tragică a războiului din cursul anului 1917 – opinează d-l George Paţurcă – se făcea totuşi simţită o plăcere artistică a slovei poetice sau a simplei corespondenţe, însă şi ea la fel de poetică, cel puţin pentru Nadejda Ştirbey şi Vasile Voiculescu.

        Plăcerea pe care cei doi doreau să şi-o ofere depăşea întradevăr cotidianul înnegurat şi zbuciumat al sufeltelor şi al peisajelor, ţintind spre o regăsire ideatică dătătoare de forţă şi mărire a trăirilor omeneşti. Mesajele dumitale sunt întotdeauna o mare plăcere pentru noi…, îşi începe Nadejda scrisoarea în ziua de 20 mai 1917 din Iaşi”62.

        Încercând să se smulgă, fie şi numai pentru răgazul redactării unei scrisori, din mizeria şi grijile lui de medic de război, poetul trăieşte la modul poetic veritabile clipe de reverie atunci când se adresează prietenei lui, cum se întâmplă în epistola din 12… 1917 (luna nu e precizată), descriindu-i florile de iris din grădiniţa aflată în faţa locuinţei sale: „Ce floare ciudată, misterioasă şi în acelaşi timp atât de desfătătoare! Cei de la mine au un miros atât de tulburător, aşa de plin de înrâurire asupra mea, că simt cum m-ar putea face bun sau rău, curat ca un copil sau pătimaş şi înfocat ca o femeie, cu care astfel această floare se aseamănă atât de mult: aceeaşi gingăşie şi trăinicie totodată, acelaşi mister în alcătuire, aceeaşi armonie şi în acelaşi timp aceeaşi inutilitate în răsucirea petalelor, aceeaşi suavitate şi capriciu în înveşmântare de culori… Petalele ce se înalţă în sus, se încovoiesc ca trupul unei baiadere minunate ce s-ar îndoi pe spate în vârtejul unui dans oriental; cele ce se răsucesc în jos, alternând cu cele dintâi, pocăite şi îngenuncheate par aceleaşi baiadere, la picioarele unui idol, într-o clipă de cucernicie; celelalte stau mereu ascunse ca nişte limbi cutezătoare de şarpe, sau ca nişte pumnale… Nervurile înseşi ale floarei colorate ca ale unei femei… Căci eu cred că nervii femeilor sunt… Coloraţi!…”63.

        Încrederea scriitorului în gustul ş judecăţeile principesei se manifestă şi prin aceea că V. Voiculescu ataşează aproape de fiecare dată la epistolele lui una, două sau mai multe poezii. La rându-i Nadejda îi trimite din creaţiile proprii (scrise în germană sau franceză) şi-I roagă să i le traducă, eventual să le încredinţeze tiparului la ziare şi reviste de circulaţie. Ceea ce poetul nu întârzie să facă, chiar dacă de cele mai multe ori autorul volumului Din ţara zimbrului publică respectivele texte fără a-şi pune semnătura lui ca traducător. D-na Aurora Alucăi, o harnică cercetătoare de la Iaşi, în masiva-i Biobibliografie V. Voiculescu (2 voi., 1643 pag.), apărută la Biblioteca universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi în 1988, a identificat nu mai puţin de cincisprezece poezii ale principesei Nadejda Ştirbey, traduse şi publicate de V. Voiculescu în revistele „Flacăra”, „Adevărul”, „Florile dalbe”, „Dorul”, şi „Convorbiri literare” între anii 1916 şi 1920. Faptul spune multe şi vorbeşte de la sine despre devoţiunea într-o prietenie literară bazată pe afinităţi şi încredere în puterea cuvântului tipărit şi în poezie.

        Se înţelege de la sine că această muncă de transpunere a textelor din germană şi franceză în limba română a constituit şi un bun exerciţiu pentru poetul care deţinea în propria-i bibliotecă destule cărţi în limbile respective şi pentru cel care se va apleca, peste ani, cu acribie şi meşteşug, asupra textelor shakespeariene ale sonetelor („continuându-le” în chipul atât de cunoscut şi de strălucit…).

        *

        Deşi dureroasă şi mistuitoare ca experienţă de viaţă, totuşi în plan spiritual perioada bârlădeană a biografiei voiculesciene s-a dovedit a fi, până la urmă, benefică. Întâi, fiindcă aici 1-a cunoscut pe Vlahuţă şi sub influenţa lui a scris două cărţi: Din ţara zimbrului (încununat cu Premiul Academiei) şi Amintiri despre Vlahuţă, apoi tot la Bârlad a legat noi prietenii, stimulatoare în creaţie, precum aceea cu George Tutoveanu, cu care va coresponda până la moartea aceluia, timp de un sfert de veac.

        Ajuns la Bucureşti, autorul viitoarelor Poeme cu îngeri, cum o atestă una din scrisorile lui către prietenul Tutoveanu, va face diligenţe pe lângă mai marii zilei în vederea obţinerii de fonduri pentru tipărirea revistei bârlădene „Florile dalbe” şi nu va conteni colaborarea cu publicaţiile la care activase pe când lucra ca medic militar.

        Prin 1925, bunăoară, pe când Tutoveanu conducea revista „Graiul nostru” V. Voiculescu îi adresează o epigramă vizând volumul Albastru, semnat de prietenul lui: „Deprins c-o singură culoare/Oricând e-n joc cer, zare astru, /Mă prinz că pentru Tutoveanu/şi cerul… Gurii e albastru”64.

        În fondurile documentare ale Bibliotecii Naţionale se păstrează şi o fotografie în care V. Voiculescu şi G. Tutoveanu apar alături. Pe spatele ei medicul-poet a aşternut versurile: „prinde vremea să ne câine… /Negre haine peste taine, /Ce stafii prinse-n hârtie/îndrăznesc să întârzie, /Vorovind de poezie…?”. Şi ca întotdeauna autorul n-a uitat să-şi dateze versurile: „1938 Bucureşti”.

        Pe de altă parte nici membrii „locali” ai „Academiei Bârlădene” nu l-au uitat pe simpaticul poet în haină militară, evocând ori de câte ori aveau prilejul, ceasurile petrecute în preajma lui în întunecaţii ani 1917-l918. Bunăoară, într-o epigramă pe care i-o dedica în revista „Graiul nostru” (nr. 9-l1, 1925) Iuliu Niţulescu şarja legat de o seară literară: „Vă spun, pricep mult mai degrabă/Pe Doctorul cu faţa lui de Crist/Căci el fiind un resemnat artist/Se mulţumea ca să admire-o babă”.

        *

        Din ţara zimbrului (poezii de război), placheta tipărită la 1918 la o tipografie din Bârlad, este o culegere de versuri întrucâtva eterogenă. Scrisă de „dragul lui Vlahuţă”, cartea însumează numai douăzeci de poezii, nu toate de război ori inspirate din momente din desfăşurarea lui – ceea ce întăreşte presupunerea că unele din ele au fost scrise mai înainte şi nu doar în timpul şederii poetului în micul oraş moldovenesc.

        Oricare ar fi adevărul, argumentat ori presupus, în legătură cu laboratorul de creaţie şi datarea exactă a scrierii poeziilor imprimate la Bârlad, cred că pe cititorul actual al operei voiculesciene îl interesează mai mult un alt aspect: conţinutul propriu-zis, valoarea textelor şi – pornind de la ele – în ce măsură pot fi validate de trecerea timpului sau cât şi prin ce prefigurează ele marile altitudini poetice ale autorului de mai târziu.

        Unii istorici şi critici literari au pus acest volum sub semnul influenţelor vlahuţiene, ori au considerat că ciclul integral ar fi fost construit după modelul Coşbuc -Alecsandri – ceea ce în parte ar putea fi adevărat. Alţii au găsit că au a face cu simple versificări de subiecte culese de pe front, din bogata şi trista experienţă a războiului. Adevărul stă, cred, cum se întâmplă aproape întotdeauna, la mijloc.

        Poeziile se pot împărţi, judecând după aria ideilor lor, în trei categorii distincte. În primul grup (şi cel mai numeros) se înscriu cele „de război”, adică relatând un fapt, un eveniment, o întâmplare de pe front (Era o zi de bătălie, Şase cruci, La Cheia Buzăului, Când a fost să moară. Neculuţ). Aci metafora e aproape inexistentă, accentul căzând pe dramatismul epocii, pe momentul culminant: un atac, o încleştare cu duşmanul, moartea unui tovarăş de luptă etc. Construcţia poeziei este realizată printr-o adevărată regie, am zice: se descriu cadrul şi atmosfera, apoi se fixează secvenţa propriu-zisă, după care se ajunge la momentul final – fie o concluzie de la care s-a pornit şi la care s-a ajuns, închizându-se cercul, ca în Popa din dealul Sării („Dar azi, când cineva măntreabă, mărturisesc cinstit şi drept/Că fără popa de la Sarea, noi nu ţineam acolo piept…!”), fie o descriere a cadrului natural în care s-a consumat drama, ca în La Cheia Buzăului („Din slăvi amurgul, ca un giulgiu de purpură cu vergi de aur, /Se întindea deopotrivă peste răniţi şi peste morţi…”).

        O a doua categorie o constituie poeziile axate în jurul unei idei, aş spune generală, din război, cum ar fi tristeţea pricinuită de temporara ocupare a ţării de către duşman {Ţară, Frunză verde, Pe Şiret, O, (ară). Ilustrativă rămâne, în acest sens, Ţara, unde poetul pleacă de la contemplarea însemnelor heraldice ale patriei – simboluri ale străvechilor vetre de viaţă, cultură şi civilizaţie ale românilor („Hotarele mele sunt numai o rană/Ş-adânc sfârtecate zac toate în sânge „…„). Urmează o scurtă trecere în revistă a ideii enunţată iniţial: „Leul Băniei în lanţuri se plânge„, iar „falnicul Vultur„ este acum „sărac, fără hrană„ şi silit să stea în „cuşca robiei„, pe când Delfinii „se zbat fără pace şi ţipă„. Rămâne toată speranţa în zimbrul Moldovei (nu-i oare simbolic chiar titlul cărţii: Din ţara zimbrului?), cu o „neînfrântă cerbicie„ şi care azi, în condiţiile create de război, e „zimbrul sălbatic şi tare„ care, adunat în „oaste„ la hotare va zvârli din coarne „puhoiul de haite”. Structural, şi celelalte poezii amintite sunt gândite la fel.

        În fine, un al treilea grup însumează poezii care transpun în vers anumite stări de suflet individuale, nu neapărat pricinuite de atmosfera frontului ori de evenimentele petrecute acolo (Sunt culmi înfricoşate, Scoate plugul liniştit, Noapte de iarnă). Iată o frumoasă viziune metaforică a singurătăţii: „Era o noapte plină de zăpadă/Şi-ntreg pământul sta în amorţire, /Era în tot atâta nepăsare/Atât pustiu şi-amară vitregie, /Aşa dezmoştenire şi uitare/Că însuşi luna fără de viaţă, /Trecând pe cer ca dusă de urgie, /Părea un sloi rătăcitor de gheaţă.” (Noapte de iarnă).

        Există, însă, în micul volum tipărit de Voiculescu la Bârlad o poezie care a trecut neobservată de cei ce au comentat placheta şi care are, credem, nu numai o valoare, ci şi o semnificaţie aparte. Ea se cheamă Cununa de aur, fiind singura care prefigurează, printr-o anume cadenţare, sobră şi gravă, prin imagine şi metaforă, poetul extraordinarelor Sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară. Prima strofă – şi care trimite cu gândul şi la Autoportrerul romantic este antologică:

        Eu mi-am lucrat cununa şi pe de-a-ntregu-n mine Şi sufletul, în flăcări, fu singur meşter faur: Semeaţă, neatinsă de foc şi mâini străine, S-a făurit în mine cununa mea de aur.

        Unele dintre poemele cuprinse în volum au fost publicate mai întâi în ziarul „România” („organ al apărării naţionale”), condus de Sadoveanu şi Goga, dar l-au impresionat plăcut şi pe Macedonski de vreme ce Tudor Vianu, redactor în 1918 la „Literatorul”, îi cere, cum judicios observa Ion Apetroaie, „în termeni de mare politeţe admirativă” colaborarea la revista unde lucra:„…D-l Macedonski păstrează o bună şi călduroasă amintire despre dvs. Stamatiad şi cu mine, care v-am urmărit în „România„, avem pentru dvs., o desăvârşită stimă literară”65.

        Revenind însă în locul din care-şi trage rădăcinile volumul Din

        (ara zimbrului, adică la Bârlad se cuvine să mai adăugăm că V. Voiculescu şi-a făcut simţită prezenţa literară în acel oraş şi întrun alt plan: cel al publicisticii, întrucât îl întâlnim în comitetul de conducere al revistei „Florile dalbe” (1 I – 15 XII 1918, 23 numere), alături de G. Tutoveanu, T. Pamfile şi M. Lungeanu. În paginile acestei publicaţii marcăm şi debutul în proză al scriitorului, cu schiţele Singuri şi Momâia, inspirate, evident, de zilele războiului.