EXIL INTERIOR. ISIHASM ŞI CREAŢIE

        „Nu mai întreb ce vremuri bat afară…” „Arca lui Noe” „Voind să prindă reacţia la paginile citite, avea aerul unui copii care a făcut o poznă … ” Noutatea şi farmecul Povestirilor. „în casa lui – miracol – sau dumnezeiesc har/… /Te simţi adus prin veacuri în miticul Parnas” „Lăsaţi-I, nimeni să nu-l ştie” Ce scria Voiculescu şi ce scriau alţii în „obsedantul deceniu” „Rugul Aprins” şi Centrul spiritual de la Mănăstirea Antim Tainele isihasmului şi „cheia” Sonetelor Zahei Orbul în ultimii ani ai războiului şi mai ales după ce rămase fără tovărăşa-i de viaţă, poetul se izolă în camera sa de lucru, astupă soba cu cărţi şi se supuse unui regim extrem de sever: trăi până la sfârşitul zilelor fără foc, indiferent de asprimea iernilor, lăsă încăperea în dezordine şi duse un trai de pustnic. Fiica lui cea mai mică, îşi aminteşte că l-ar fi auzit spunând cu jale: „Vreau să dispar din societate, pentru că am lăsat-o să se irosească!”' (pe soţie n. n .).

        Şi în adevăr se ţinu de cuvânt. „Camera sa – ne spune mai departe acelaşi martor ocular al ultimilor ani de viaţă ai poetului – devenise un fel de chilie de ascet, nu ne mai dădea voie să-i facem curăţenie, petalele uscate (de trandafir, floarea preferată, n. n .) rămâneau pe jos, îşi îmbrăcase soba cu cărţi…”2

        Singurătatea poetului luă însă şi alte forme: nu mai acceptă să colaboreze la revistele literare care-l solicitau, îşi restrânse cercul de prieteni vechi, singurele „ieşiri” în lume fură doar plimbările prin Cişmigiu, se închise într-un fel de cochilie a gândurilor sale din care nu mai ieşi decât peste câţiva ani.

        Pe de altă parte avem toate argumentele să afirmăm că V. Voiculescu, fără a se declara în chip făţiş împotriva regimului comunist instaurat de sovietici la Bucureşti, n-a agreat nicicum ideea de a colabora cu acesta, păstrându-şi libertatea de gândire şi de creaţie până la sfârşit. Nici Zaharia Stancu, nici Mihai Beniuc şi nici alţi favorizaţi ai zilei n-au reuşit să-l convingă să colaboreze la reviste, la teatru sau la Radio. De altfel, imediat după război – probabil dintr-o intuiţie de bun simţ, care nu 1-a înşelat niciodată pe parcursul unei întregi vieţi plină de evenimente surprinzătoare – a simţit încotro bat vânturile politice şi ce va face tăvălugul noii ideologii. Şi dacă e să dăm crezare unuia dintre memorialişti, lui Mihail Constantineanu, atunci când nişte trimişi ai noului regim i-ar fi cerut colaborarea la o revistă le-ar fi răspuns: „S-au revărsat haznalele!”

        La insistenţele lui Virgil Carianopol de a lua parte, alături de alţi confraţi, la o serie de şezători literare prin ţară, a refuzat categoric: „- Ştiu de ce ai venit, dar nu primesc să merg cu voi. Eu nu mă expun, nu sunt piesă de muzeu. Nu vreau să-mi etalez rănile, pentru că fiecare poezie este o rană a mea. Sunt prea multe şi prea dureroase pentru a le arăta şi altora… Nu iubesc nici un fel de spectacol. Sunt împotriva şezătorii, a războiului, şi pentru singurătate! 3

        Evident, această atitudine (căreia, în fapt, nu i se poate imputa nimic de către oamenii de bună credinţă), adăugată altora, din anii ce au urmat, au atras suspiciunea autorităţilor – ceea ce avea să se vadă, cu prisosinţă, în procesul care i se va intenta în 1958…

        Treptat-treptat înfăţişarea i se spiritualiză într-atât încât poetul – ne mărturisea Ovidiu Papadima – mergând odată în tramvai, un copil de doi-trei ani i-a şoptit mamei sale „Uite-l pe Doamne, Doamne!” Istoria aceasta a ajuns – se pare – şi la urechile lui Zaharia Stancu, care scrie că alţi copii când îl întâlneau pe scriitor pe aleile Cişmigiului (aşa cum arăta el, cu faţa trasă, acoperită de barba mare şi albă, cu ochii yioi şi blânzi, ascunşi parcă în fundul orbitelor) strigau după el: „Uite-l pe Dumnezeu!”4

        Acasă poetul primea din când în când vizita mai vechilor ori mai noilor prieteni: Adrian Maniu, desenatorul Demian, Sandu Tudor, Dinu şi Cornelia Pillat, Camil Baltazar, Camil Petrescu, doctorul Radian, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Ionel Teodoreanu, Alexandru Bădăuţă şi Ion Marin Sadoveanu (Maniche, cum îi zicea el), cu acesta din urmă purtând de altfel, când va depăşi şocul pierderii soţiei, şi îndelungi convorbiri telefonice.

        Dar cel mai bun prieten deveni Voiculescu, în acest timp, cu animalele şi păsările din gospodărie. În afara şoricelului de care am mai amintit (câţiva ani buni singurul „colocatar” al poetului în biroul înţesat de cărţi) în casa din strada dr. Staicovici – devenită peste noapte un fel de „arcă a lui Noe” – se mai aflau căţeluşi, pisici, broaşte ţestoase, un cocoş care locuia chiar în apartament, cu familia…

        Într-una din vizitele pe care le-am făcut în iulie 1983 doamnei Gabriela Defour am aflat numeroase amănunte în legătură cu viaţa cotidiană de pe „arca lui Noe”. Bunăoară, fiica scriitorului mi-a povestit că într-una din iernile ce au urmat imediat războiului, copiii din vecini au găsit o cioară beteagă de un picior şi au adus-o familiei Voiculescu; aci a fost îngrijită, vindecată şi crescută în baie până la venirea primăverii. Apoi, eliberată (dar pe jumătate domesticită) pasărea venea la chemarea „Ciorrrica!” şi voia să i se dea hrana cu mâna direct în cioc, aşa cum o primise de-a lungul unei întregi ierni. Unul din căţei – Pinturichio – se alerga cu cocoşul prin casă, făcând un mare tărăboi, spre amuzamentul poetului; un altul – Pinochio – fusese dresat de scriitor, cu ani în urmă, să prindă şobolani şi de câte ori familia mergea la Buşteni căţelul „se deda”, împreună cu stăpânul său, la acest gen de vânătoare, singurul practicat vreodată de poe t. î ntr-un timp o pisică a născut în podul casei nici mai mult nici mai puţin de opt pisoi pe care scriitorul i-a adus imediat în odaie şi i-a îngrijit până s-au făcut mari. Poate că în acele clipe în care vedea crescând prin încăpere, în devălmăşie, animele şi păsări, Voiculescu le va fi privit blând, cu înţelgere şi duioşie şi-şi va fi amintit cu nostalgie de toamna geroasă în care a îngropat cele peste două sute de rândunele degerate, cândva, în copilăria lui îndepărtată…

        Se ştie că Voiculescu iubea foarte mult şi plantele, oricare ar fi fost ele, sălbatice ori domestice, copacii şi îndeosebi trandafirii – pe care-i putea admira şi mirosi mai ales în grădina vecinului său Traian Mihail.

        Dorel Defour, ginerele poetului, îmi evoca, tot în iulie 1983, un alt moment semnificativ: „Participa adesea la vânătoare, invitat de generalul Baliff, dar fără să vâneze. Socrul meu se răznea de grup şi se uita la munţi, la flori, la păduri…”

        Când s-a mutat cu familia în aceeaşi casă cu Voiculescu, Dorel Defour a început să construiască, în spatele clădirii, o bucătărie de vară. În apropierea locului era un cais pe care scriitorul îl iubea nespus de mult. Tot timpul cât a durat noua construcţie, venea zi de zi şi se adresa ginerelui: „De caisul acesta să nu te atingi, tovărăşelule, ai înţeles?” însă pentru a realiza şi mai bine cât de legat sufleteşte era poetul de flori, e poate nevoie să ne întoarcem cu vreo cincisprezece ani în urmă la un excelent articol – Florile poporului – pe care-l publica în „Duminica universului” şi din care se cuvine să cităm, fie şi parţial:…”Nimănui nu i-ar da prin gând să smintească de la locul lor firesc, din grădinile fără margini ale câmpului, cicorile blajine, brebeneii ciuliţi, aglicele mlădioase, vineţelele sălbatice, panselele ochenate, margaretele cu buburuzul cât un bumb de aur, macul cu venin bun. (…)

        Florile sălbatice, cu nume împărăteşti, care umplu cântecele, descântecele şi vrăjile poporului, rămân ideale, ale plaiurilor singuratice. Înfloresc pe buzele fetelor şi nevestelor, dar nu coboară, domesticite pe straturi, cum nu coboară ciuta ori mierla. Ele îşi dau însă bucuroase inima şi sângele, când fata mare le culege şi le striveşte, storcându-le tainele culorilor. Frunză cu frunză, floare cu floare ele atunci revin şi înviază fără moartea în firele trainice de lână, prin bordeie, unde lăicere de pajişti încremenite, velinţe de fâneţe nescuturate, frunzişuri vrăjite din basme, cu pupeze şi cuci tupilaţi, aştern pe jos şi pe pereţi, primăveri rezumate etern. Scoarţele şi chilimurile închipuiesc aidoma grădina visată de fata care le-a ţesut. Cum n-o pot avea, aevea, în bătătura ei de-o palmă năpădită de porumb, ea şi-o crează, chintesenţă sufletească, din sucurile florilor dragi, strânse de pe zeci de moşii domneşti (.)

        Adevărata grădiniţă de lux a gospodinei (…) se urcă pe' pridvor şi se-ntocmeşte la fereastră (…) Aici, pe pălimar strălucesc în ghivece rânduite cu grijă, muşcate aprinse cu miros aţâţător şi mixandre ruginii cu iz amărui de sâmbure. Apoi maghiran subţirel şi floare de ghiaţă tremurând ca o piftie… Garoafe bătute, cerceluşi aninaţi pe stinghioare, toate flori de bun neam, păstrate iarna la ghivece în casă. O perdea de zorele întinsă de stâlpi face ca o cortină. Iar mândrele cucoane din jilţurile ghivecelor, privesc de la balcoanele pridvorului şi din lojele ferestrelor, la parterul populat al brazdelor de rând… Numai când vine ploaia le coboară şi pe ele gospodina şi le scoate afară să le spele apele cerului”5.

        Acum, în anii încă tulburi de după război, Voiculescu îşi găseşte un bun prieten în persoana avocatului Traian Mihail, de care am amintit mai devreme, mare iubitor al florilor, posesorul unei frumoase grădini de trandafiri. În pauzele dintre două file de manuscris, poetul străbate agale trotuarul ce-l desparte de vecinul său, poposeşte între rozele de toate culorile şi de toate parfumurile şi târziu, către seară, se întoarce acasă bucuros ca un copil, purtând în mână o flo'are îmbujorată. Într-un noiembrie rece şi bântuit de rugina frunzelor furate de vânt, îi va dedica prietenului o poezie – Poetului grădinar Traian Mihail – unde sentimentul toamnei se asociază cu cel al morţii, într-o delicată şi tristă romanţă: „înmormântaşi, poete, trandafirii… /îi plânge ploaia-n şir, cu repezi stropi/Le-aruncă, cioclu, vântul prohodirii/Cununi de frunze moarte peste gropi. /Stau brazdele, odinioară salbe. /Un cimitir de crizanteme-acum. /grădina scrisă-n strofe de flori albe/Se-nchide trist şi-ncet ca un album. /în bolţi funebre se zidiră norii/Şi cerul negru e un alt cavou/Unde, pustii, s-au îngropat cocorii/Târând un bocet lung ca un ecou. /Icoanele luminii jucăuşă/în inimă le strânge ca-ntr-un stup, /Să-ţi fie miere, când va-ncepe-n uşă/Să urle iarna vieţii ca un lup”.

        Iubirea pentru tot ce a zămislit natura – plantă, animal, insectă etc.

        — O păstrase însă Voiculescu de mai demult, din copilărie, de pe vremea când rătăcea prin luncile de arini şi de sălcii de pe malurile Buzăului. Şi tot de atunci îi rămăsese plăcerea de a aprinde focurile în sobele din camerele celorlalţi, după un fel al său bine ştiut; de aceea, îşi amintesc fiii lui, nu lăsa pe nimeni s-o facă în locu-i cât era iarna de lungă.

        Scriitorul este silit de împrejurări să se retragă din viaţa publică, dar nu izolânduse definitiv şi complet de lume. Soţia scriitorului.

        Prea solicitat ca medic, ca redactor la Radio şi ca publicist, aproape că nu observase când au trecut anii. Nu putuse să se ocupe cum ar fi trebuit şi cum ar fi vrut de familie, cu toate că ţinuse mult la ea, mai mult decât la orice în viaţă. („Domnule doctor – l-ar fi întrebat cineva – ce v-a dat mai mari satisfacţii în viaţă: poezia? Arta? Muzica?”, iar el ar fi răspuns scurt: „Familia”)6. De aceea, însingurat şi pustiit, fără marea şi statornica iubire care fusese Maria Mitescu, Voiculescu îşi va întoarce, după 1946, întreaga afecţiune către copii. Mărturie stau zecile de scrisori trimise în acest timp celor două fete de la Paris. In ele aflăm întregul zbucium al unui suflet bântuit de mari nelinişti şi griji – de la cele legate de existenţa cotidiană, materială (şi erau ani în care o ducea foarte greu) şi până la amănuntele privind creaţia literară, de la informaţiile legate de reconstreucţia Capitalei după război şi până la cererile de cărţi de filosofie, literatură, yoga etc. Adresate fetelor din capitala Franţei. „Pe aici – îi scrie el Sultanei, de pildă, la 27 mai 1946 – nimic nou. Aceleaşi frământări într-o lume neaşezată încă, cu greutăţi şi lipsuri în toate domeniile, dar viaţa merge înainte”.

        Cu o forţă şi un entuziasm de adolescent Voiculescu începe acum să se consacre scrisului în proză.

        Faptul pare de domeniul irealului, însă încrederea în pagina scrisă, convingerea intimă a scriitorului că prozele nu sunt numai simple încercări literare îl determină să continue. Pe acest fond al propriului entuziasm riscă şi o confruntare: aude de concursul literar iniţiat de revista „Provincia” din Turnu Severin şi trimite acolo povestirea Capul de zimbru (premiată de un juriu condus de prozatorul Victor Papilian, care se întreba dacă Vasile Voiculescu e una şi aceeaşi persoană cu poetul bine cunoscut de toţi).

        De acum înainte faptele se derulează rapid. Poetul îşi consacră cea mai mare parte a timpului scrierii prozelor, părând a fi el însuşi fascinat de noua vocaţie descoperită la senectute. „Şarpele” neliniştit nu-i dă pace deloc; în 12 iunie 1947 le scrie fetelor de la Paris: „Eu am continuat cu proza. Am gata un volum de 12 nuvele, care, dacă situaţia nu se înrăutăţeşte, e posibil să apară la toamnă…”7.

        De la Dinu Pillat (care s-a apropiat mai mult de familia Voiculescu, îndeosebi după moartea tatălui său, poetul Ion Pillat) aflăm că nevoia autorului Capului de zimbru de a se confrunta cu critica şi cititorii a mers până acolo încât nu s-a sfiit ca în unele duminici să-i invite la el acasă pe unii ascultători, zice Dinu Pillat, „de mare clasă” – Tudor Vianu, Ion Marin Sadoveanu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Ovidiu Papadima. Convins de Papadima, G. Călinescu a acceptat şi el să ia parte la lectura povestirilor lui Voiculescu. „După ce a ascultat bucăţile (e vorba de Sezon mort şi Alcyon sau diavolul alb, n. n .) – îşi aminteşte Dinu Pillat – G. Călinescu s-a repezit să îl îmbrăţişeze pe povestitor, cu o efuziune cu totul neaşteptată la el, declarând entuziast că 1-a depăşit în materia genului pe însuşi Mihail Sadoveanu „8. Şi tot de la acelaşi martor ocular mai aflăm că Voiculescu, imediat după lectură, îşi lua ochelarii de pe nas şi cu „ochii săi iscoditori de viezure” voia să prindă reacţia ascultătorilor la paginile citite, având aerul unui copil care a făcut o poznă şi aşteaptă să-i vadă urmările.

        Alteori lecturile aveau loc în casa colonelului pensionar Barbu Slătineanu, la doar câteva străzi de domiciliul poetului.

        Pe strada Obedenaru, unde locuia, colonelul îşi alcătuise o mare colecţie de ceramică românească şi străină, pe care o donase patrimoniului naţional împreună cu odăile în care era adăpostită, formându-se astfel „Muzeul Slătineanu”, fostul proprietar al casei rezervându-şi dreptul de a sta, cu întreaga familie, într-o aripă a clădirii. Barbu Slătineanu mai păstrase pentru sine şi un mare salon, cu mobilă veche, în care-şi primea oaspeţii – scriitori, critici literari, oameni de artă etc.

        — Făcându-şi părtaşi la lectura prozelor sale nelipsite de valoare şi har literar.

        Dacă ne gândim că invitaţii lui erau, printre alţii, Vladimir Streinu, Elena Iordache, Vasile Voiculescu, Dinu şi Cornelia Pillat, Alice Voinescu, Claudia Millian, realizăm dintr-o dată un fapt esenţial: atmosfera elevată, de înaltă ţinută intelectuală pe care vor fi avut-o întâlnirile din casa colonelului, acelei seri rămase adânc întipărite în amintirea participaţilor la ele. Valeriu Anania, aflat şi el printre cei ce mergeau acolo, ne încredinţează că „nu era vorba de un cenaclu propriu-zis, deşi în cadrul acelor reuniuni nu se citea şi nu se discuta nimic altceva decât literatură şi artă, ci de o familie spirituală ce-şi căuta supravieţuirea, întru nobleţe, de-a lungul unei epoci literare dominate de ceea ce s-a numit mai târziu sociologism vulgar”9.

        În familia spirituală creată pe baza afinităţilor şi gusturilor, bineînţeles şi pe cea a nivelului intelectual ridicat al membrilor ei, dominantă era, pare-se, înainte de toate „verva cerebrală a lui Cioculescu (care nu scăpa nici o ocazie pentru a mai face un calambur şi de magisteriul critic, întotdeauna elegant şi precis, ca o tăietură de diamant, a lui Vladimir Streinu”10.

        Dar poate că mai mult decât orice V. Voiculescu frecventa casa lui Barbu Slătineanu ori era oaspetele unui alt prieten, Alexandru Mironescu fiindcă, deşi era un ins retras şi foarte discret, simţea nevoia (firească, la urma urmei, pentru un scriitor care nu mai avea acces la lumina tiparului editurilor şi revistelor) să afle şi opinia altora despre propriile pagini de proză sau de poezie.

        Rememorând atmosfera din casa lui Barbu Slătineanu, înfiorată în chip plăcut de lecturile lui V. Voiculescu, Cornelia Pillat o vede ca pe un loc în care participanţii la acel sui-generis cenaclu îşi „oxigenau pentru câteva ore creierul asfixiat” de „deşertul directivelor realismului socialist”11. Alteori, în câte o duminică, poetul exersându-se pe fascinantul tărâm al prozei fantastice, îşi citea povestirile în chiar casa lui Dinu şi a Corneliei Pillat. „Doctorul – notează autoarea caldului şi emoţionantului volum de memorii, Eterna întoarcere – invitat împreună cu Vladimir Streinu şi soţia, ne-a citit nuvela clocotind de senzualitate, Sezon mort şi altădată Chef la mănăstire o dezlănţuire rablaisiană de pofte. Vladimir Streinu deborda de încântare dar îşi potolea elegant gesturile şi aprecierile exclamative, iar Dinu, un fin epicureu, exulta spontan de plăcere. Atmosfera era plină de bună dispoziţie iar prin ferestrele deschise pătrundea parfumul florilor din grădină ce se deschideau în răcoarea înserării” 2.

        Că Voiculescu a fost realmente foarte prins de spaţiul mirific al prozei, avântându-se cu o energie inepuizabilă în aşternerea lor pe hârtie, o dovedeşte şi datarea manuscriselor: unele povestiri au fost scrise într-o singură zi, altele în răstimpul a numai două-trei zile, fără ca o pagină de text să dea senzaţia de „expediat”, de „convenţional”, „scris în fugă”, din vârful condeiului şi necizelat, cum s-ar fi putut întâmpla unui scriitor mai puţin experimentat. Iată, bunăoară, câteva asemenea datări – semnificative pentru febra scrierii!

        — Menţionate de Voiculescu la finele povestirilor: Behaviorism – 1947, februarie-l8 martie, orele 14.1/2-22; Farsa – 1948, oct. 15, orele 11-l6; Sezon mort – început 2 iunie, ora 6 dim. Şi sfârşit 2 iunie, ora 12 noaptea, 1948, Bucureşti; Chef la mănăstire – 1952, mai 17, Bucureşti; Limanul – joi 23 ian. 1947, Bucureşti; Viscolul – luni, 31 mai şi marţi 1 iunie 1954; Ciobănilă

        — Drăgaica 1959, Bucureşti; Lacul rău – luni 7 iulie 1947; Vaca blestemată – 1947, februarie, 27, joi, Bucureşti, orele 15,30-l9 etc.

        S-a scris mult şi contradictoriu despre prozele voiculesciene şi

        — În ciuda punctelor de vedere adesea divergente chiar la acelaşi comentator – în marele cor al criticilor nu s-a găsit nici o voce care să le conteste valoarea şi originalitatea, majoritatea criticilor salutând cu entuziasm caracterul cu totul particular al acestor povestiri în contextul mai larg al literaturii noastre.

        Aşadar care sunt temele şi motivele povestirilor voiculesciene?

        Răspunsul e simplu: sunt variate şi prin reducere mecanică la naraţiunea propriu-zisă pe care o îmbracă ar putea fi considerate chiar comune. Însă arta extraordinară a autorului lor constă tocmai în a da valoare literară – prin mijloace proprii, de negăsit la altcineva – chiar şi celor mai puţin senzaţionale subiecte ori celor ce ţin de o anecdotică banală.

        În Chef la mănăstire, de pildă (pare-se o povestire cu sâmbure real, aflată de la poetul George Lesnea) se relatează întâmplarea unor călugări care – prinşi nopţi şi zile în şir de valurile unui chef – uită o iapă închisă în clopotniţă, iar aceasta, înfometată, începe să tragă de frânghia clopotelor, băgându-i în sperieţi pe cheflii care cred că a venit diavolul. Măiestria lui Voiculescu constă nu în „relatarea” întâmplării ca atare, ci în felul cum ştie că „fure” cititorul şi să-l conducă într-o „atmosferă”, apoi să-l facă a participa la ospăţul călugărilor; este acesta pasajul în care scriitorul excelează: ziua porcului, ziua orătăniilor înaripate, ziua peştelui, ziua mielului etc.

        — Sunt tot atâtea prilejuri de voluptuoase desfătări culinare cu cele mai diverse mâncăruri stropite cu cele mai alese vinuri. Plăcerea povestirii se vede la tot pasul şi autorul are aerul unui bun cunoscător în materie, care nu spune totuşi decât o parte din ceea ce ştie, adică atât cât să-i fixeze cititorului cadrul şi să-i sugereze atmosfera prin care se mişcă personajele. În Chef la mănăstire, ca şi în Farsa, Proba, Ciobănilă (a cărei apropiere de o nuvelă a lui Galaction – Viteazul Jap – s-ar putea face oricând), Revolta dobitoacelor sau Taina gorunului, fantasticul lipseşte cu desăvârşire, accentul căzând mai degrabă pe anecdotic şi pe fabulă.

        Umorul amar din „Farsa” (povestea unei femei care, înşelată în iluziile ei de mariaj, se sinucide) ori din „Proba” (povestea unui grec trecut de prima tinereţe care, de gura lumii, e nevoit să-şi dovedească paternitatea asupra copiilor avuţi cu o soţie mult mai tânără decât el prin expunerea în public a semnelor particulare moştenite întocmai de odrasle) este dublat în Ciobănilă („experienţa” unui câine abandonat, pripăşit la o şcoală şi mai târziu rechemat de instincte în lumea ciobanilor), cu tot aerul ei uşor didactic (reproşat de unii critici), de o anume duioşie, prezentă de altfel – cu alte simboluri – şi în Revolta dobitoacelor (fabula Dobitoacelor pornite să se revolte împotriva stăpânilor lor, dar dând înapoi în faţa focului – semn, pentru ele, al superiorităţii omului).

        Capul de zimbru, construită după toate regulile suspense-ului şi pe tipicul clasic al prozei genului, este ceea ce s-ar putea numi, cu un termen modern, o nuvelă poliţistă. Ea surprinde un episod petrecut în rândul ofiţerimii: un înalt grad vine în inspecţie la o subunitate şi la masa ce are loc la sfârşit se laudă cu deţinerea unei mărci poştale cu capul de zimbru, raritate de mare valoare filatelică. Dintr-o eroare şi într-un moment de neatenţie, piesa se lipeşte de fundul unei farfurii şi toată lumea e convinsă că a fost furată şi ascunsă de cineva. Pentru găsirea ei se recurge, în cele din urmă, la o soluţie fortuită: percheziţionarea tuturor celor de faţă. Dar căpitanul Tomuţ refuză acest act dezonorant şi ameninţă că se va împuşca în clipa când cineva va încerca să-l dezbrace. Dar Capul de zimbru este găsit acolo unde se rătăcise şi după plecarea înaltului ofiţer venit în inspecţie toţi vor să ştie raţiunea pentru care colegul lor de arme a refuzat să fie percheziţionat. Atunci Tomuţ le arată un al doilea timbru cu capul de zimbru, motiv pentru care refuzase controlul corporal. Spre stupoarea celorlalţi, căpitanul distruge timbrul cu o explicaţie simplă; „Tertium non datur”. Povestirea se derulează aparent monoton, ca-ntr-o relatare jurnalistică, fără a lăsa să se întrevadă ţesătura intrigii ce apare abia către final, în momentul în care aproape că nici nu mai este aşteptată.

        Dacă povestirile scrise de Vasile Voiculescu s-ar fi redus doar la atât, autorul lor ar fi rămas poate un onorabil prozator, înscris pe linia G. Sion -Galaction -Sadoveanu, ori pe cea ilustrată la noi de I. Al. Brătescu-Voineşti, Gh. Brăescu şi Damian Stănoiu, de care ar putea fi apropiat prin oarecari contaminări de „motive” şi „teme”, poate cumva şi prin atmosferă şi sentimentalism. Fără îndoială că bucăţile amintite, sau altele cum ar fi Ciorbă de bolovan (mai puţin valoroasă, cu limpezi aluzii biblice, pe care am vedea-o excelent ecranizată încăpând pe mâinile unui Tarkovski din „Rubliov”, de pildă) sau Taina gorunului (unde personajul principal caută comori şi descoperă, în final, scheletul unui vestit haiduc strâns în scorbura unui copac; aci e clar că „istoria” a fost auzită de scriitor în copilărie. De altfel obsesia „comorii Manciului” de pe Valea Buzăului 1-a urmărit pe Voiculescu aproape toată viaţa) ar fi fost, totuşi, insuficiente ca să-i aducă autorului lor faima extraordinară de prozator fantastic, printre cei mai mari ai literaturii române. Ecourile critice trezite la apariţia acestor povestiri în volum, postum, ar fi fost, desigur, mul! Mai puţine şi mai mărunte. Ele ar fi fost poate privite ca o parte complementară a operei voiculesciene, aptă să întregească imaginea şi locul scriitorului în istoria literaturii, necum să răstoarne în întregime viziunea asupra lui, cum s-a întâmplat. Aşa cum poeziile inedite publicate în ediţia din 1968 (îngrijită de Aurel Rău), ori cea din 1983 (îngrijită de Liviu Grăsoiu) n-ar fi schimbat cu nimic portretul liric voiculescian cum au făcut-o Sonetele din 1964, tot aşa apariţia prozelor menţionate până acum n-ar fi propus atenţiei un Voiculescu atât de nou, de neaşteptat, de original şi de valoros cum au făcut-o celelalte povestiri: Behaviorism, Sezon mort, Fata din Java, Iubire magică, Lostriţa, în mijlocul lupilor, Lipitoarea, Ultimul berevoi, Sakuntala, Schimnicul, Alcyon sau Diavolul alb, Moarte amânată, Căprioara din vis, Limanul, Viscolul, Ispitele părintelui Evtichie, Pescarul Amin.

        Cele mai multe şi mai originale dintre povestirile voiculesciene au drept loc de desfăşurare natura în multiplele-i înfăţişări, dar mai ales lumea de la munte şi din împărăţia bălţilor, cum s-a remarcat. Este natura pe care scriitorul a purtat-o în suflet şi-n sânge, se poate spune, de la naştere şi pe care n-a abandonat-o după 1930, „în scopul unor experimente literare mai ambiţioase”13, cum crede o cercetătoare, fiindcă şi în Urcuş (1937) şi în întrezăriri (1939) întâlnim destul de multe pasteluri. Autorul însuşi vorbeşte într-o scrisoare din 1936 despre truda la poezia După ploaie, cum aminteam într-un capitol anterior. De altfel – şi ni s-a confirmat şi de către familie – prin anii 1934-l937 autorul Ultimului berevoi mergea adesea şi la vânătoare, însoţindu-l pe generalul Baliff (prototipul personajului din Sezon mort), nu atât pentru a vâna, cum am mai spus, ci pentru a se afla în mijlocul naturii, pentru a-i vedea şi simţi mişcarea, culorile, frumuseţea.

        În acest cadru, al naturii misterioase şi fascinante, se petrec în povestiri „întâmplări dincolo de fire”, cum zice scriitorul, adică stranii şi nefireşti, fantastice.

        Voiculescu ne propune din capul locului un personaj ciudat, apt să incite cititorul chiar şi numai prin simpla sa prezenţă: omullup, omul-peşte, omul- urs. Departe de a fi o simplă plăsmuire a imaginaţiei sale prodigioase, personajul acesta capătă, în cursul povestirii, atributele concrete ale unei fiinţe ce a trăit cândva, în timpuri imemoriale, pe pământ. El este o vietate ce se pierde în negura începuturilor, când hotarele de înţelegere dintre regnuri erau altele decât azi, iar fiinţa primordială, arhetipală – fie că era „marele lup”, fie „duhul marelui taur al muntelui” – domina prin forţa ei magică întreaga spiţă. Prin urmare, pe primul plan este pusă magia, forţa ei – prin care personajul trăieşte şi acţionează. Ideea aceasta ar fi rămas o pură speculaţie dacă nu s-ar fi bucurat de o tratare literară adecvată, care să-i dea o mare forţă de viaţă şi de sugestie şi dacă nu s-ar fi ridicat la înalte cote artistice. Chiar dacă „omul fantastic al lui Voiculescu are capacitatea de a păstra şi sintetiza în memorie gesturile esenţiale ale strămoşilor, de a unifica la nivelul unei trăiri de o extraordinară tensiune etapele succesive ale vieţii biologice, până la contopirea fiinţei umane cu premisele cosmice, nedefinite, ale apariţiei ei”14, totul presupune „îmbrăcarea” în straie artistice. Cum se produce ea? Mai întâi printr-o „pregătire” a cititorului pentru evadarea din real şi survolarea graniţelor acestuia spre a ajunge în plin fantastic (într-o surprinzătoare lume de a cărei concreteţe lectorul aproape că nu se îndoieşte nici o clipă). A stat în capacitatea scriitorului să atingă acest rafinament al tehnicii literare, nemaiatins de alţi scriitori români.

        Dar, de fapt, ce se petrece în povestirile cu pricina?

        Să facem, prin urmare, o călătorie în lumea lor, în spaţiul prozelor subsumate fantasticului voiculescien, pe urmele omuluilup, ale omului-peşte sau ale omului-taur…

        În mijlocul lupilor poartă paşii cititorului într-un univers rural arhaic, într-un loc unde trăieşte Luparul, descendent târziu al vechilor vânători, poate ultimul reprezentant al lor într-o lume care trăieşte după alte legi şi alte ritmuri. El este un „răznit” de sat, vieţuind într-un fel de peşteră săpată în nişte maluri uscate, ocolit de lume şi de dobitoace. Când e strigat şi iese afară, autorului i se înfăţişează „un bătrân verde, uscat, înalt şi ciolănos, posomorât, dar cu o privire arzătoare, părul des căzut pe frunte şi mâinile lăţite, cu degete răşchirate ca nişte labe. Chipul măsliniu şi prelung, spânatec, abia ţărcuit pe sub fălci de o zgardă de barbă rară şi ţeapănă, avea ceva tainic, trist şi totodată vehement în el”. Portretul este sugestiv pentru ce va urma de aici înainte. Tot acum aflăm că personajul mai are, în plus, şi un „iz sălbatic”, oamenii din sat neputând să-i sufere „nici mirosul, nici privirile”. El este în egală măsură vânător şi vrăjitor de lupi, dar şi artist (pe pereţii locuinţei sale are desenate fel de fel de animale între care se vede un om cu o bâtă uriaşă). Ca să-şi dovedească puterea de „vrăjitor de lupi” el alege noaptea sfântului Andrei (când se zice că omul poate comunica cu natura, iar lupii au dreptul să-şi primească merticul lor, chiar şi în oameni, pentru întregul an). In taina nopţii, sub lumina rece a lunii, cei doi – Luparul şi povestitorul – merg în pădure unde are loc o misterioasă comunicare între vrăjitor şi haitic. Scena capătă o tensiune ieşită din comun în clipa când însoţitorul alunecă din copac şi cade în mijlocul lupilor. Atunci Luparul sare între fiarele hămesite şi tovarăşul lui vede cum „din ochii căscaţi îi zbucnea un fel de văpaie, ca şi din mâinile întinse, mai ales din degete: un fel de materie fosforescentă, ca la licurici. Iar izul puternic, mirosul nesuferit de nimeni, şi mai usturat, duhnea din el cu o tărie de neînvins”; apoi este luat în spinare şi se întorc amândoi în sat.

        Interesant şi frumos este, însă, textul comentariului pe marginea celor întâmplate – povestirea readucând, prin asta, cititorul la realul, chiar banalul de la care a plecat: o discuţie pe marginea vechilor practici vânătoreşti. Concluzia celui care a uimit cu povestirea sa, de fapt eroul întâmplării de necrezut, e limpede: „Magul primitiv devenea prin asta arhetipul lupului, marele lup spiritual de dincolo, dinaintea căruia haiticul de rând se trage înfiorat, ca oamenii la apariţia unui înger… Omul preistoric nu alerga după fiare, ci vâna primejdii, săgeta taine potrivnice, întindea curse pentru probleme de existenţă…”

        Tot un om-lup, dar într-o naraţiune ce se desfăşoară pe alte coordonate, întâlnim şi în Schimnicul, o interpretare originală, cum s-a mai spus, a motivului lycantropului, prezent şi în folclorul ţărilor din aria grografică a Balcanilor.

        Eroul e un călugăr, un om ciudat şi însingurat încă din copilărie, slujindu-şi rasa până la fanatism. Povestirea „plonjează” direct în acţiune, cititorul fiind introdus fără vreo pregătire în atmosfera unei mănăstiri, acolo unde se va declanşa întregul mecanism al întâmplării ce va urma. Sofonie – figura în jurul căreia are loc comentariul autorului – face o notă aparte faţă de ceilalţi călugări, situându-se printre cei care, de regulă, într-o comunitate sunt urâţi datorită execesului lor de zel în împlinirea obligaţiilor, încă din capul locului lectorul vede în personaj ceva anormal, care-i stârneşte curiozitatea. Pe seama lui circulă fel de fel de poveşti şi legende. Cert rămâne însă faptul că Sofonie e singurul călugăr care poate alunga lupii ce de la o vreme dau iama în stâna mănăstirii. Ceilalţi cred că puterea lui vine din forţa dată de credinţa în divinitate şi mai au încă proaspete în minte „minunile” săvârşite de călugăr încă de la venirea sa în lăcaş: găleata de la fântână se umplea de îndată ce se apropia de ea, uşa se deschidea doar când schiţa gestul de a introduce cheia în broască, o candelă cobora singură şi i se aşeza în mână doar când se uita la ea şi dorea să o coboare etc. Tot şi toate îi îndrituiesc pe călugări să creadă că au a face cu un sfânt coborât pe pământ. Totuşi lectura atentă dezvăluie, pentru o clipă numai, cât fulgerarea unui blitz, o altă faţă – derutantă – a eroului într-un moment-cheie: cel în care alungă lupul din ocolul sfântului lăcaş. „Părul şi barba sure – notează în fugă povestitorul – îi stau zbârlite ca de mânie şi ochii arzători îi sticleau de un foc sălbatec. Oamenii plecară trăgându-se înapoi, ca nişte vinovaţi. El îi petrecu lung, cu privirile grele încărcate de puteri ca nişte arme gata să zbucnească, scutură trupul ciolănos, îşi netezi cu mâna chica răzvrătită, netezi smocurile bărbii ţepoase, căscă fioros de câteva ori, descleştându-şi cât putu fălcile, îşi linse cu limba clăbucii de spumă roşie ce-i tiveau colţurile gurii scrâşnite între dinţi, îşi drese cu opinteli din gât glasul, care sună înstrăinat, şi intră cu părere de rău în el. Acum se făcuse la loc părintele schimnic Sofonie şi se închise iar în chilie”. Ceva nedesluşit şi misterios a avut loc, dar nu ştim ce anume. Aci şi acum s-a petrecut ceea ce se petrecuse în Luparul în clipa de „vrăjire” a lupilor, adică fanaticul călugăr a trecut cu spiritul, o clipă, în marele lup, în arhetipul lupului am putea crede. Dar nu este aşa. Şi povestirea se derulează în continuare fără să dezlege taina. Eroul cere cu insistenţă permisiunea de a se sihăstri şi în momentul în care o face pare a ieşi cu totul din atenţia autorului şi a cititorului. Numai că „lupul sur” le dă în continuare de furcă bieţilor călugări, vămuind stâna şi mai abitir decât înainte. Se recurge la rechemarea schimnicului pentru a-i scăpa de fiară, dar acesta refuză şi, în cele din urmă, păgubaşii se gândesc să aducă un vraci din sat care să-i ajute la alungarea ei. Este chemat vrăjitorul Şotropa, cel care ştie a sta „de vorbă cu câinii”, de la care călugării află că hoţul n-ar fi lup, ci om. Se cuvine să zăbovim o clipă şi asupra momentului în care solomonarul îşi exercită puterile lui de vrăjitor. Scriitorul ştie bine – probabil din cărţile despre asemenea practici în Orient, pe care le avea în vasta-i bibliotecă, dar şi din cunoştinţele dobândite în anii de medicină la sat – în ce constă „transa” şi cât efort presupune. „Cămaşa de pe el (de pe vraci, n. n .) – ţine să noteze scriitorul – era leoarcă, parcă de cine ştie ce caznă”. Verdictul e clar: omul-lup, pricoliciul nu poate fi ucis decât cu glonţ de argint descântat de el, de Şotropa. De acum înainte povestirea alunecă şi pe o pantă uşor umoristică: călugării aşează cazane cu apă sfinţită la marginile stânii pentru a-l boteza pe omul-lup (în credinţa că pricoliciul – un fost copil nebotezat – şi-ar putea reîntoarce spiritul în om), dar „nopţi de-a rândul ei (călugării, n. n .) scuturată sfeştoacele în vânt şi în toate nepărerile, numai pe lup nu-l nimeriră”. Nici întoarcerea lui Sofonie pentru o vreme nu slujeşte la nimic. Se recurge la soluţia ultimă: glonţul. E adus un vânător, fiara e rănită, i se descoperă urmele de sânge şi peste mănăstire se aşterne pacea. După un timp vine de la Bucureşti o delegaţie a Mitropoliei (în frunte cu preotul Teoctist, bun cunoscător al magiei) care pretinde că vrea să pună lumină într-un proces redeschis de urmaşul unuia Ciolanu (iată că denumirea nu e întâmplătoare şi existenţa mănăstirii cu nume omonim în apropierea satului în care a copilărit scriitorul îndreptăţeşte presupunerea că subiectul a fost auzit acolo la vreo şezătoare: de altfel numele mănăstirii Ciolanu mai apare şi în Amintiri despre pescuit) care revendică teritorii ale mănăstirii şi, ca atare, delegaţia merge să facă măsurători în zonă. Astfel, trimişii Mitropoliei ajung şi la peştera lui Sofonie, unde îl află pe schimnic împuşcat. Teoctist lămureşte „taina” omului-lup şi se hotărăsc cu toţii să rămână discreţi după ce, conform rânduielii magice, inima pricoliciului e străpunsă cu o ţepuşe iar leşul e îngropat sub frunzişul pădurii.”…Ocultistul – lămureşte lucrurile povestitorul – le dezvălui acolo pe loc alcătuirea omului în cele şapte stihii ale lui şi îndeosebi despre corpul astral, un fel de căptuşeală subţire a trupului, ca un abur nevăzut, care ne umple pe dinăuntru şi ne înconjoară pe dinafară aşa ca cearcănul din jurul capului sfinţilor.

        — Acest al doilea trup aburos îşi poate uneori părăsi lăcaşul, aducă trupul de carne, care rămâne nemişcat, întru-un somn adânc, în timp ce el călătoreşte ca un duh, ia orice chip vrea, de lup şi de alte năluci. Când se întoarce înapoi, omul se trezeşte fară să ştie ce a săvârşit. Crede că a dormit. Orice lovitură, împunsătură de cuţit, împuşcătură de armă făcută asupra duhului, o primeşte, acolo, departe, trupul adevărat şi omul poate muri de pe urma ei. Asta dovedeşte că este om-lup, lycantrop: tragi în lup, te iei pe urmele lui şi ajungi la un ins care se vaită şi se zbate în durerile rănii glonţului”.

        S-a făcut îndreptăţită remarcă precum că Voiculescu, pătimaşul iubitor de natură din el se lasă „furat” aici şi de frumuseţea peisajului, îndeosebi a muntelui şi a pădurii. Este dincolo de orice dubiu că scriind această povestire, poetul s-a întors în amintire nu numai la şezătorile la care va fi auzit asemenea istorii, ci şi la minunatele anotimpuri a căror trecere, de la început şi până la sfârşit, o urmărea de fiecare dată cu o nouă şi proaspătă curiozitate. Scriind, poetul din Voiculescu se va fi închipuit din nou copil, călcând covorul de frunze ruginii din pădure, urmărind cu privirile ciocănitoarea săltând pe scoarţa copacilor (ca în această imagine pusă pe seama „musafirilor” veniţi de la Bucureşti să lămurească pretinsa pricină a procesului cu moştenitorii lui Ciolanu): „Curând intrară în codru ca într-un basm. Toamna îl preschimbare într-un uriaş chihlimbar galben, încrustat cu vine de verde, cu ochiuri de albastru şi bucăţi de azur, prin miezul amurgit al căreia mergeau ei. Înaintea lor sălta, resfirându-şi creata, o pasăre stropită cu negru, cu aur şi cu roşu. Se oprea, ciocănea într-un trunchi şi iar zbura, ca şi cum le-ar fi arătat calea”.

        Două povestiri care „strălucesc de semnificaţii tulburătoare fiind capodoperele culegerii” (e vorba de ediţia din 1966, n. n .), cum observa Vladimir Streinu, sunt Sezon mort şi Pescarul Amin.

        Sezon mort pare a fi fost sugerată scriitorului (potrivit mărturiei lui Radu Voiculescu) de vizita făcută cu generalul Baliff (cu care era prieten) la fazaneria de la Periş. De altfel Baliff (care apare în povestire sub numele de Charles) poate fi văzut şi în unele fotografii făcute împreună cu Voiculescu la o vânătoare de prin anii 1936-l938.

        Povestirea are două planuri distincte ale acţiunii, ambele conducând la ideea supunerii a tot ce este viu, indiferent de poziţia avută în ierarhia biologică, la legile implacabile ale naturii. Aparent, naraţiunea se desfăşoară ca o însemnare banală dintr-o călătorie lipsită de semnificaţii. În mijlocul unei păduri Charles, împreună cu slujbaşul Simion şi câinele Azor, veghează asupra vieţii fazaneriei, ameninţată din toate părţile, pe toate căile şi în permanenţă, zi şi noapte, de fel de fel de duşmani iviţi din pământ, din ape şi din văzduh. „Insula” de viaţă din raiul verde al pădurii este văzută într-o extraordinară armonie de culori şi de sunete, realizată de scriitor prin cunoscuta-i tehnică a aglomerării (prezentă şi în descrierea ospeţelor patagruelice din Chef la mănăstire): „Charles umbla prin curte, luat cu asalt de o oaste întreagă de puişori, pui, puiendri, găini, cloşti, cocoşei şi cocoşi care se ţineau după el cu tot soiul de puieili, chirăituri, cloncănituri, cotcodăceli şi cucurirguri, sărindu-i în cap, cocoţându-i-se pe umeri, ciugulindu-l de pantofi, ciupindu-l de picioare, trăgându-l de pantaloni, hărţuindu-i mâinile pline. Era o unduire vie de sute de culori de tot felul. Un alai împărătesc de fulgi, pene, aripi, penaje şi cozi care de care mai învoalte, mai răsfirate, mai încovoiate sau mai trufaşe. Licărea pretutindeni aurul şi azurul, verdele şi albastrul paradisiac, roşul şi ruginiul tomnatec, într-un amestec frenetic”.

        Pe aceeaşi tehnică a cumulării de acţiuni şi personaje – ce dă şi anume cadenţe, ca de poezie aproape, întregii proze – scontează autorul şi atunci când se referă la duşmanii reali ori potenţiali ai fazaneriei (coţefenele „cu piepţii albi şi nevinovaţi”, hereţii, şoimii, „închiondoraţi”, ulii „negri sau pestriţi”, corbii „viteji”, pajurele „heraldice” şi „vulturii cei mari”, acvilele, stancele „îmbrobodite cu basmale sure”, ciorile „hoaţe”, gaiţele „clevetitoare”, ghionoaiele „ochioase”, coţofenele „gulerate”, cioacele „băutoare de ouă crude”, ciuvicile „cobitoare”, cucuvăile „holbate”, bufniţele „cu moaţe atârnate de ureche”, vulpile „cu paşi de pâslă”, viezurii, nevăstuicile „bălţate”, dihorii „neruşinaţi”, şobolanii, şoarecii, guzganii, ciufii „zgâiţi”, huhurezii „hohotitori”, pisicile sălbatice.

        Apoi diverse soiuri de şerpi – „negri de pădure”, „verzi de livezi”, „vărgaţi cu albastru” şi chiar broaştele şi aricii.

        Efectul este extraordinar şi verva, plăcerea povestirii ating aci punctul culminant, rămânând inegalabile în literatura română. Pentru a sublinia nota de verosimilitate a celor relatate, ca şi în alte locuri, prozatorul pune, aidoma unui contrapunct, o întrebare ironică, de „stopare”, de „blocare”, de „aducere cu picioarele pe pământ” a naratorului: „- Şi ce făceaţi cu atâtea mortăciuni? Cred că mirosea acolo mai rău ca într-o zalhana…” Dar entuziasmul celui ce istoriseşte nu scade. Povestitorul continuă, dă detalii, face aprecieri, reconstituie etc. De fapt totul nu este decât un preambul, o pregătire a auditoriului pentru ce are să urmeze: fapta ieşită din comun. Sub misterul unei nopţi cu lună „gigantică” mult credinciosul Azor dispare din ocolul crescătoriei, urmăreşte o vulpe înfierbântată, se hârjoneşte şi în cele din urmă se împerechează cu ea. A doua zi abstinentul Charles repetă gestul la nivel uman, cu nevasta slujbaşului său, Simion. Acesta vrea să îndrepte carabina către cei doi îndrăgostiţi dar e oprit la timp de povestitor. În ziua următoare, mergând să cumpere femeia de la Simion, Charles vede „întinsă pe uluci” pielea splendidei vulpi pe care – simbolic – slujbaşul o împuşcase. Ideea ar fi aceea că dincolo de legi, de morală, de speţă, natura se manifestă în plenitudinea ei, implacabil, la soroacele de procreaţie. Însă frumuseţea povestirii nu stă în ideea propriu-zisă, care transpare cu uşurinţă (împuşcarea vulpii putând fi interpretată şi ca o practică străveche de distrugere a împrejurărilor potrivnice omului), ci în marea virtute a autorului de a crea atmosferă şi culoare, în tehnica de transcendere a faptului în sine în plan moral şi simbolic totodată, în capacitatea sugestiei multiple, cu marea ei „putere de focalizare”, cum bine observa Vladimir Streinu. De aceea nu ni se pare deloc exagerată, ci pe deplin argumentată opinia aceluiaşi critic: „Sezon mort este astfel o capodoperă a prozei româneşti narative şi chiar a prozei narative universale”15.

        Înrudită cu Sezon mort, dar fără simbolistica şi valoarea ei, poate fi considerată Vaca blestemată (datată de autor „1947, februarie 27, joi, Bucureşti, orele 15,30-l9”, deci anterioară primei – la finele căreia întâlnim consemnarea „început 2 iunie, ora 6 dim. Şi sfârşit 2 iunie, ora 12 noaptea, 1948, Bucureşti”) unde ruperea hotarului dintre regnuri are loc prin legătura sexuală dintre o vacă şi un pui de ţigan, sfârşită prin împuşcarea animalului de către stăpânul ei, pădurarul Breb, de atunci scârbit de întâmplare şi nemaipunând lapte în gură.

        Pescarul Amin constituie, fără îndoială, cea mai bună dovadă de ceea ce geniul unui scriitor poate scoate dintr-un subiect pe care ştie să-l abordeze, dându-i semnificaţii, simboluri şi valoare ieşite din comun într-o scriere săracă în evenimente.

        De data aceasta cadrul de desfăşurare a celor ce vor urma e spaţiul vieţii primordiale – apa cu zonele circumscrise ei: bălţile Dunării, locul unde în timpul ploilor se revarsă peste maluri tot ce aduce apa fluviului, mai ales peşti de toate soiurile şi mărimile. Aci poposeşte o brigadă de pescari din care face parte şi Amin, meşter iscusit în punerea şi paza „gardurilor” în calea peştilor. Ca în flecare an este lăsat şi acum de veghe pe malul bălţii în timp ce ortacii lui pleacă cu treburi prin alte locuri. Îl urmărim pe Amin în singurătatea apelor şi povestitorul are grijă să ne ofere un portret al lui (prin care ulterior se va putea explica întreaga acţiune a povestirii): „Amin are în toată făptura lui ceva de mare amfibie. Înalt, şui, cu pieptul mare, ieşit înainte şi umflat pe lături, un piept larg cuprinzător, cu albia pântecului când suptă, când îmborţoşată cu aer, cu braţe lungi şi palme late ca nişte lopecioare, cu coapse şi picioare aşijderi deşirate, el se scurtează şi se lungeşte în apă, zvâcnind ca broasca din arcurile încheieturilor de la toate mădularele. Pielea pe el, lunecoasă, nu are fir de păr, moştenire din moşi-strămoşi a neamului Aminilor, care se zice că s-ar fi trăgând din peşti. Când iese din gârlă el nu rămâne leoarcă: se zvântă într-o clipă”.

        Cheia de boltă a fost fixată, iar de aici încolo acţiunea pare a se desfăşura monoton, fără nimic extraordinar. Într-una din zile, însă, în ocolul de scânduri din calea apelor s-a prins un peşte uriaş – izvorul tuturor gândurilor, planurilor, întrebărilor şi neliniştilor ce nu-i vor mai da pace lui Amin. În cele din urmă „îl păli un fel de nebunie” şi aflăm că „nu mai mănâncă, nu mai doarme”, asemenea celuilalt personaj – şi el robit de obsesia unei fiinţe a apelor, o lostriţă – din Lostriţa, cu care de altfel această povestire are unele asemănări evidente, prea puţin comentate până acum.

        Mai departe istoria e simplă: se întorc ceilalţi pescari, nu reuşesc să prindă peştele uriaş (un morun), aduc un specialist de la Tulcea şi se hotărăsc să pună dinamită, însă Amin se opune. În noaptea premergătoare dinamitării, eroul se întoarce în amintire, la poveştile auzite în familie cum că neamul lor s-ar trage din peşti. Are deodată sentimentul că morunul uriaş din ţarcuri e strămoşul lui şi intră într-un fel de transă a întoarcerii la universul dintâi, al apelor, zămislitorul tuturor vieţilor din univers: „închise ochii şi străpunse, acum lăuntric, unul după altul cleştarul cerului de ape, deschis sub el, boltă cu boltă. Cum scânteiază acolo misterioasele zodii de ape, ţinându-se de mâini într-o fantastică horă ce înconjoară universul! Printre ele mişună peşti uriaşi din care i se trage neamul, leviatanii strămoşi ai legendelor, care cârmuiau sorţile pescuitului, chiţii nemăsuraţi, morunii balauroşi vechind peste adâncimi, biruitori ai tuturor potoapelor, din care ieşeau pe ţărmuri să nască oameni din pântecul lor rodnic şi să întemeieze neamuri tari pe meleagurile pustiite”.

        Finalul e cu totul neaşteptat. Amin intră sub apă să elibereze morunul şi atunci când şuvoiul de peşti porniţi spre spărtura făcută în zid vine spre el „nu putu, sau nu mai vru să aibă timp?” să se retragă din calea peştelui uriaş ce venea ameninţător spre el. Va pieri în adâncuri, ca flăcăul din Lostriţa ori cel din Lacul rău, dar finalul povestirii (amintind prin stil şi expresie de cel din Zahei orbul) este „rezolvat” de Voiculescu cu o formidabilă deschidere simbolică, ce ţine de arta unui prozator de talie universală. „Şi alaiul fabulos al peştilor – zice el – se desfăşură triumfal, la mijloc cu morunul fantastic înconjurat de cetele genunilor, ducând la piept pe strănepotul său, pescarul Amin, într-o uriaşă apoteoză către nepieritoare legendă cosmică de unde a purces dintotdeauna, omul”16.

        Alte două povestiri înrudite cu Pescarul Amin, nu doar prin spaţiul comun de desfăşurare – lumea apelor – ci şi prin contaminarea de motive sunt Lostriţa (povestea unui flăcău de pe Bistriţa îndrăgostit de un peşte misterios – lostriţa, un fel de duh rău al apelor, aducător de nenorociri în satele din împrejurimi, după care tânărul se aruncă în apele înspumate şi-şi află sfârşitul) şi Lacul rău (istoria unui tânăr care plăteşte cu viaţa „cearta” cu lacul, iar acesta restituie satului trupul flăcăului numai prin vrajă).

        Privite laolaltă, cele trei proze au comună ideea că leagănul

        Strada Dr. Staicovici din Bucureşti. În prim plan casa poetului.

        Vieţii şi al morţii, al dragostei şi eliberării de păcat rămâne apa. În ea trebuie căutaţi şi pot fi regăsiţi strămoşii (Pescarul Amin), ea se identifică cu spaţiul dragostei, chiar dacă e plătită cu viaţa (Lostriţa) şi tot acolo îşi află judecata cei ce „nu mai ţin datinile, călcând opreliştile” (Lacul rău). Este vorba, prin urmare, de o obsesie a scriitorului în legătură cu adevărul elementar că apa ca element al universului a fost şi a rămas întotdeauna izvorul şi leagănul primordial al vieţii pe pământ. Un adevăr de la care a plecat şi la care a ajuns autorul după ce fantezia-i prodigioasă a edificat arhitecturi unice din „materiale” cărora forţa şi iscusinţa le-a dat strălucire de diamant.

        Ultimul berevoi, prin acţiune, ca şi prin lenta „radiografie” a faptului povestit, poate fi considerată un fel de cântec de lebădă al lumii către care scriitorul îndreaptă ocheanul observaţiei sale. Şi aici, ca şi în celelalte povestiri, acţiunea e pregătită minuţios şi cu prudenţă. Autorul începe să povestească rar, pe-ndelete şi abia după ce consideră că atmosfera şi cadrul au fost create intră în acţiunea propriu-zisă. Apoi subiectul anunţat – stârpirea unui urs care face ravagii prin ocoalele oamenilor – începe să fie „derulat” cu căutarea unui solomonar, ultimul de altfel care poate izbăvi satul de necaz. In fine este găsit şi aflăm că acesta poartă ca semn distinctiv „un fel de scufă ţuguiată, împletită din fire de lână, ca un ciorap lucrat în igliţe”. Şi el, ca şi Luparul din povestirea în mijlocul lupilor trăieşte „răznit”, adică departe de lume, hulit de ea şi însingurat (ca reprezentant al unei obşti demult apusă, repudiată şi nemaiînţeleasă azi). Din capul locului bătrânul ţine să-şi argumenteze parcă menirea, descendenţa, ca şi cum ar fi rămas rătăcit de vremurile în care s-a născut. „Altădată – zice el în treacăt, referindu-se la căciula împletită – când m- am pomenit eu, numai oamenii de seamă purtau aşa ceva. Acum am rămas singur cu cinstea asta”. Iar povestitorul – în deplină cunoştinţă de cauză faţă de ciudatul acoperământ al capului – adaugă erudit şi savant: „Şi îşi îndesa cuşma năzdrăvană ca o za mlădioasă, fără să ştie că la obârşia ei sta căciula sacră peste care preoţii păgâni, străvechii magi, îşi aşezau ca peste o căptuşeală mitrele şi regii coroanele. Era vestita cuşmă a căciulaţilor, semnul oamenilor liberi şi de neam, din care se alegeau cârmuitorii noroadelor de rând”. Solicitat să „reînvie” vraja pe care o purta (prin moştenire) în sânge, vraciul – ca printr-un miracol – devine deodată altul, ca şi cum ceea ce i se cerea ar fi semnalul aşteptat spre a se reîntoarce (ori a reînvia) în lumea căreia i-a aparţinut cândva. Comentariul autorului e sugestiv: „Ochii spălăciţi întineriră, albastrul lor sleit bătu iar în oţeliu întunecat. Obrajii se rumeniră, chipul i se netezi. Scutură cuşma, şi pletele cărunte i se revărsară pe grumaz. Trupul gârbov i se îndreptă şi un piept voinic ieşi înainte, ca un ceardac deasupra brâului. Puteri adânc tescuite îi zbucniră în priviri, în gesturi, în glas. Şi din uscăţivul unchiaş năpârli un stăpân tare pe poruncile lui, cerând supunere şi ascultare”.

        Treptat-treptat asistăm la o „solomonie”, adică la o şedinţă de vrajă, cum am zice noi modernii: este înlăturat focul produs prin mijloace „artificiale” şi e aţâţat focul viu, prin frecarea a două lemne (autorul vrea să sugereze aci, încă odată, vechimea de dincolo de veacuri a practicii în sine a vrăjii), sunt scoase din uz toate uneltele din metal şi „lumea muntelui – zice povestitorul – se-ntorcea înapoi la era lemnului şi la vârsta pietrei”. După aceea suntem părtaşi la un complicat ritual în care se închipuie atacarea ciobanilor de către urs, iar vraciul aţâţă focul şi „cheamă în ajutor duhul marelui taur al muntelui, bătrânul arhitaur, stăpânul celor de azi, care să dea tăria lui urmaşilor”. Are loc un straniu joc de măşti în care oameni costumaţi în tauri înconjură şi atacă ursul (un alt mascat). Tot acum se împreunează „taurul biruitor” cu, Juncana mântuită„, fără ca identitatea celor ce „interpretează„ rolurile să fie aflată; potrivit vrăjii noul născut va fi mare ucigător de fiare. Însă „actul final„ – cel al trecerii puterii din omul-taur în taurul adevărat nu mai reuşeşte. Căciulă-împletită reconstituie pas cu pas, în memorie, vraja. Nu, n-a greşit nicăieri, dar puterile magiei s-au sleit, s-au stins, ca şi vremea ei de altfel. „Vraciul – notează naratorul – visa cu gândurile sus. Şi zăbovea. Era oare adevărat că magia murise? Şi în om, şi în fiare? Poate. Dar cu orice chip vraja de acum, cea din urmă, se cerea împlinită. Taurul trebuia să biruie cu orice preţ. Apoi va pieri şi el, vraci de prisos, cu magia odată”. Şi într-un gest al disperării, gândit de scriitor nu ca simplă soluţie conflictuală, ci ca simbolică rezolvare de situaţie, ultimul berevoi face blana de urs mototol şi o aruncă în coarnele taurului. Animalul, înfuriat, se dezlănţuie şi porneşte cu întreaga turmă după el către vraci, oprindu-se abia departe, la o margine de prăpastie, după ce a călcat şi a zdrobit sub picioare ultimul berevoi.

        Finalul povestirii e simbolic şi are efecte neaşteptate. Ceea ce n-a putut fi transferat mai înainte fiinţei taurului e pus de autor pe seama animalului, oricare alt comentariu fiind de prisos: Acolo taurul a fâlfâit într-un corn căciula împletită smulsă din capul vrăjitorului, arătând-o cu fală muntelui, ca să se ştie că de acum înainte nimeni nu-i mai poate sta împotrivă. Şi măreţ, buciuma din beregata-i de oţel în tuspatru zări, că el, taurul Sturului, a răpus fiara cea mai grozavă, pe omul-urs, cel din urmă apărător al vitelor, pe ultimul berevoi”.

        Tot un ultim reprezentant al rânduielilor de demult întâlnim şi în Iubire magică. Povestitorul, cu voluptatea lui de a face digresiuni, abateri de la firul principal al naraţiunii, îşi poartă şi aci cititorii pe urmele unor lumi apuse, ale căror ecouri îndepărtate abia mai răzbat până azi prin cine ştie ce bătrâni uitaţi de vreme şi de oameni. Onişor e unul din ei. Fără să fie berevoi, vraci, lupar, el deţine o taină ce va fi fost, în timpul dacilor şi chiar mai înainte, o îndeletnicire a mai tuturor locuitorilor de la munte: strângerea pulberii de aur din albiile râurilor printr-un procedeu original şi extrem de simplu. El vine, vrea să ne lase a înţelege autorul, din îndepărtatele epoci istorice. Suntem în plin spaţiu al practicilor străvechi, al întâmplărilor ciudate şi de neînţeles astăzi… În satul dintre munţi, unde poposesc cele două personaje ale povestirii, trăiesc bătrâni care ştiu să descânte pentru prinderea puricilor pe o lamă de cuţit, ori vrăjitoare ce pot „lega” ori „deslega” iubirile, schimbând chiar şi înfăţişarea omenească. Eroul povestitor este el însuşi victima unei asemenea vrăji pe care nu şi-o poate explica şi al cărei tâlc îi scapă.

        Însă nu atât acţiunea propriu-zisă, faptele şi întâmplările interesează şi sunt originale şi valoroase aci, cât „spunerea”, povestirea, frumuseţea şi firescul relatării cu caracterul ei verbal, lipsit de orice înflorituri şi zorzoane stilistice. Tonul se adaptează în aceste pagini chiar „înscenării”, convenţiei propuse de prozator: aceea a unei „istorii” auzită întâmplător într-un cerc de prieteni, într-o vacanţă pe litoral.

        Plină de o vrajă misterioasă, trimiţând numaidecât cu gândul la Hoffman, la Edgar Alan Poe sau la Mircea Eliade (prin oarecari similitudini care nu scad cu nimic valoarea povestirii voiculesciene) este Lipitoarea, cu subiect din lumea eresurilor. Începutul aminteşte de Confesiunea unui scriitor şi medic şi ne îndrituieşte să credem că va fi avut la bază o veche credinţă de pe Valea Buzăului, în spaţiul copilăriei scriitorului: „Eram copilandru. Vedeam, vara, de la şcoli acasă cu sufletul schingiuit de viaţa pe la gazde şi mă cufundam în basmul traiului slobod de la ţară”.

        Nălucă, fantasmă, fiinţă închipuită de imaginaţia bogată a copilului care caută aventura şi întâmplarea romantică, lipitoarea e un fel de simbol al chemărilor cu tâlcuri nelămurite şi misterioase către vremuri trecute. Urmărindu-l ca o umbră, ea îl duce pe un flăcău la ibovnica lui, iar pe povestitor îl poartă într-o noapte de furtună (când „norii alergau cu coarnele în lună, o luau în picioare şi o călcau până rămânea numai ţândări prin copitele lor învolburate…”) lângă un muribund, pentru a-şi pierde zborul în rana provocată aceluia de glonţul unei arme. O clipă copilul trăieşte senzaţia că a mai văzut totul, că întâmplarea e doar o amintire: „Cum priveam îngrozit, m-a spintecat deodată un fulger de amintire: o trăire atât de în adânc şi aşa de fantastic de repede, încât, înainte de a o prinde, s-a şi stins, o şi uitasem”.

        Şi în adevăr, către zori, când se reîntorcea cu tatăl şi cu primarul să ridice cadavrul, nemaigăsindu-l, copilul află de la primar de „o întâmplare petrecută aidoma, cu şaizeci şi ceva de ani mai înainte, când îl găsiseră pe bunicul meu ucis chiar în locul acela”.

        Povestirea se sfârşeşte cu nedumerirea naratorului, lăsând aceeaşi impresie de straniu şi nefiresc, de fantastic hoffmanian: „Trăisem o întâmplare din o altă viaţă a mea? Eu fusesem necunoscutul ucis odinioară pe drumurile nopţii? Printr-o obscură simetrie, pasărea care se ţesuse între el şi mine era aceeaşi atunci ca şi acum, a lui şi a mea, una şi aceeaşi, peste timpuri şi locuri, nemuritoare?

        Cine ridicase stăvilarele timpului şi-i dase drumul să curgă înapoi? Şi mă simţii deodată că nu sunt decât un strigoi”.

        Alcyon sau diavolul alb şi Behaviorism, ca şi Sakunâala, mai puţin misterioases şi fantastice, dar nu mai puţin valoroase, reînvie trecute epoci romantice ale hoţilor de cai (prima), ale haiducilor (a doua) ori ale vieţii de nomad a ţiganilor (ultima), nu fară o undă de nostalgie.

        În Alcyon sau diavolul alb – autentică nuvelă poliţistă, în sensul propriu al cuvântului – până la un punct simpatia naratorului faţă de eroii săi este mărturisită limpede: „Spre deosebire de ceilalţi hoţi, furii de cai nu erau tâlhari de rând. Nu se dădeau Ia jafuri şi mai ales nu ucideau. Ba, dimpotrivă, dacă îţi luau telegarii, îţi lăsau nu numai hamurile şi butca, ci îţi mai lepădau pe deasupra zălog şi caii proşti cu care veniseră şi care i-ar fi încurcat acum la fugă”.

        Nu apare întâmplător aici, ca loc de întâlnire a hoţilor din pusta maghiară cu cei din Bărăgan, o frumoasă poiană din Munţii Buzăului, prilej pentru poet să-şi dea frâu liber iubirii neţărmurite faţă de natură. „în preajma Drăgăicii – scrie el, ca şi cum ar povestit o amintire din copilărie – cu bâlciurile ei renumite de cai, hoţii se întrulocau la Podul Calului, deasupra Penteleului. E acolo sus, sub cerul înalt şi singuratec, o mândreţe de platou, oamenii îi zic pod, lung şi larg cât o moşie domnească, îmbelşugat cu iarbă, împodobit cu flori, unde poate trăi şi zburda un popor întreg de cai, fără să-i ştie cineva”.

        ! Arpele Aliodor prezintă cazul unei femei care moare de cancer abdominal, încredinţată fiind că a înghiţit un şarpe. Adevărul se află mai târziu, când se descoperă şarpele înnecat într-un butoi cu rachiu.

        Sperăm să nu fim acuzaţi de forţate apropieri între biografie şi operă dacă vom face încă o remarcă ce ni se pare necesară. Atât Şarpele Aliodor cât şi Ciorbă de bolovan sau Iubire magică trebuie să f fost inspirate autorului şi de anume realităţi sociale ale satului interbelic, pe care – ca medic – Voiculescu 1-a cunoscut ca nimeni altul dintre scriitorii epocii. Amintitele proze mai trebuie, desigur, raportate şi la o serie de articole scrise de Voiculescu despre condiţia ţăranului în primele trei-patru decenii ale veacului trecut (ca şi la unele realităţi consemnate fie în presa vremii, fie în statistici oficiale). Marele merit al scriitorului constă în preluarea motivelor şi credinţelor populare şi interpretarea lor, fără a folcloriza, sublimându-le în creaţii de o mare forţă sugestivă şi emoţinală.

        S-a remarcat – şi acesta e un adevăr (poate primul!) ce se impune la lectură – că numitorul comun al motivelor din proza voiculesciană îl constituie situaţia rară, excepţia, pe care scriitorul le caută şi le descoperă în mediile cele mai diverse: printre vânători, pescari, călugări, ţărani, tâlhari, soldaţi, magicieni, intelectuali etc. Vorbind de „sinteza proprie” realizată de prozator prin „împerecherea mentalităţii tribale cu intelectualismul modern”, Vladimir Streinu nota cu deplin temei că Voiculescu „este scriitorul care a dat povestirii româneşti o altă vârstă literară”17, iar un alt cercetător făcea la rându-i observaţia că „Spusă într-o formă mitologică, întâmplarea rară evidenţiază profunde înţelesuri morale, sufleteşti, intelectuale – aşa încât nu e deloc prea mult să spunem că elementul cu iz ancestral reprezintă calea insolită prin care suntem introduşi în tainele universului şi ale supremei înţelepciuni omeneşti”18.

        Mai aplecat decât alţii către sesizarea a ceea ce au propriu, original şi inconfundabil prozele voiculesciene, George Muntean supune textele unei judecăţi globale, accentul fiind pus, cum era şi firesc, mai ales pe sorgintea şi universul lor. Pe bună dreptate, cercetătorul conclude că în spaţiul prozelor voiculesciene „realitatea se amestecă cu povestea, povestea cu altă poveste, investindu-se mereu cu noi înţelesuri şi neoprite întrebări. Descântece de urs, bocete de mireasă, opriri şi porniri de vremuri, simbolistica viselor, evocări de miraje africane şi ale altor depărtări de basm… Parabole şi apologuri orientale… Vechi practici sanitare sau de extragere a metalelor preţioase, descântece şi vrăji, metempsihoze şi alte asemenea mişună în aceste povestiri, dându-le sensuri şi dimensiuni noi, un farmec de lucru vechi, pe jumătate real, pe jumătate fantastic, mereu supus unui necruţător ochi când e vorba de adevăruri, de necontenite vrăji, de frumuseţea acestor extraordinare supravieţuiri în lume a feluritelor mijloace ale omului de a se cunoaşte pe sine”19.

        Vasile Voiculescu nu e un scriitor oral-folcloric în felul lui Creangă, să spunem. Şi nici un creator de atmosferă, reînviind clocotul ori liniştea unor epoci apuse, aureolând unilateral personajele, ca Sadoveanu, cu care a fost cel mai des asemuit. Nu este nici un imaginativ, ca Ispirescu, ori un prolix care scontează pe efectele muzicale ale frazei, ca Hogaş.

        Având de la toţi aceştia câte ceva (verva povestirii de la Creangă, gustul întoarcerii la vechime de la Sadoveanu, anume „structuri” folclorice de la Ispirescu, intercalarea autorului în povestire de la Hogaş), Voiculescu reuşeşte să impună timbrul său propriu, inimitabil. Valoarea povestirilor lui stă, pe lângă virtuţile amintite şi în fascinanta şi fermecătoarea alternare a fantasticului cu realul, în limba fluentă a fiecărei fraze şi a fiecărui pasaj, în verva, umorul şi inegalabila capacitate de convingere a cititorului.

        Încheind lectura povestirilor, apare firească o întrebare: oare acţiunile mai tuturor prozelor – desfăşurate fie la munte, fie în cadrul bălţilor Dunării – nu pot fi interpretate şi ca un ecou târziu, peste timp., al biografiei ciobanilor transhumanţi pe care-i moştenea V. Voiculescu? Iată o idee ce merită, desigur, toată atenţia criticii, istoriei literare şi – nu în ultimul rând – a lectorului…

        Dintr-un anumit punct de vedere peisajul prozei voiculesciene îşi înalţă piscurile cu mult mai sus decât poezia sa, poate şi pentru că povestirile cu greu pot fi comparate cu alte proze ale literaturii noastre.

        *

        Societatea pe care Voiculescu continuă s-o frecventeze după război fu, cum mai spuneam, din ce în ce mai redusă. Dar pe cât de redus era cercul prietenilor şi al cunoscuţilor în mijlocul cărora apărea din când în când, pe atât de selecte erau companiile poetului, de care se simţea legat prin preocupări comune. Un episod aparte al biografiei autorului Povestirilor îl constituie anii în care prefera – ca pe o mare bucurie a sufletului – să asculte muzică, muzică bună, românească şi universală.

        Poezia, cum se ştie, era „meseria” de o viaţă a doctorului Voiculescu, iar muzica îl preocupa încă de timpuriu, de pe vremea când Hurmuz le cânta (lui şi lui Ciprian) Beethoven, iar mai apoi îi iniţia în simfoniile lui Wachman. („Ca să putem lua parte la un concert – îşi amintea undeva scriitorul din strada Dr. Staicovici – săream geamurile la Ateneu…”20

        Iubirea pentru patria fermecată a muzicii va rămâne statornică la Voiculescu şi câteva referiri, fie şi în fugă, făcute de el (în interviuri, în corespondenţă, în articole de presă, în autografe date pe cărţile proprii ori pe manuscrise) vin să ne ofere jaloanele exacte ale persistenţei în timp a amintitului sentiment.

        Până la moartea soţiei, scriitorul mergea împreună cu ea la concertele importante din Bucureşti, ori asculta muzică în vizitele făcute prietenilor. În serile când preferau intimitatea casei lor, toţi ai familiei o ascultau cântând la pian pe Maria Voiculescu. Gabriela Defour îşi aminteşte că mama era o femeie dotată pentru muzică şi poate că s-ar fi realizat pe trepte înalte în acest domeniu dacă împrejurările vieţii i-ar fi fost favorabile.

        Se pare că între alte multe afinităţi, descoperite încă din primii ani ai căsniciei lor, soţii Voiculescu o aveau şi pe aceea a pasiunii comune pentru Beethoven, fiindcă într-una din scrisorile trimise prin 1911 de la Hotarele, medicul de plasă îi scria tovarăşei lui de viaţă:„…Am isprăvit de citit Heroii lui Carlyle, am citit din Byron, acum mă ocup de Sarton. (…) Mi-a fost tare necaz că n-am putut veni să te duc la concert şi mi-e teamă că ai scăpat prilejul de a auzi pe Beethoven”21.

        Voiculescu n-a pierdut niciodată prilejul de a audia o operă muzicală bună, în interpretare deosebită, mai ales după stabilirea în Capitală, după 1919. Se poate spune că printre prietenii săi, iubitorii muzicii deţineau un loc aparte, ca şi cei care se ocupau cu sădirea florilor, cum am văzut.

        Exista până în urmă cu vreo două decenii, pe strada Clinciu din Dealul Spirii o căsuţă relativ modestă, dar pe care – prin amintirile unor seri muzicale de neuitat – oameni de talia lui Enescu, Weingart-Richter, Haciaturian, Iser, Palady, Caragea, Lipatti, Menuhin, Kreisler, Gisekung, Han, Jalea, Zambaccian, Dr. Gh. Danielopol, G. Oprescu, Fraţii Ionel şi Păstorel Teodoreanu, Vasile Voiculescu, Geo Bogza şi încă mulţi alţii au făcut-o să intre deja în istoria muzicală a Bucureştilor.

        Aci, în mărunta clădire a locuit ospătarul Apostol Apostolide, care, timp de câteva decenii, a deţinut cea mai bogată şi cea mai valoroasă discotecă din Capitală, după cea a Radioului. Plăcându-i să se afle cât mai des în compania muzicienilor, a scriitorilor şi oamenilor de artă. Apostolide organiza în unele seri audiţii muzicale cu discuri celebre. Timp de treizeci de ani ospătarul meloman a avut uşa deschisă oricui era amator de muzică clasică de compozitori vestiţi. Adesea, când i se cerea, amfitrionul din Dealul Spirii povestea (şi o făcea, se înţelege, cu legitimă mândrie) istoria alcătuirii bogatei sale colecţii de discuri: când era picollo pe vagonul de dormit Bucureşti-Paris a servit de mai multe ori un domn singur dintr-o cuşetă. Odată, tăcutul călător 1-a întrebat dacă ştie că cânte melodii populare de la el din cartier. A început să fredoneze „pigmentat” o melodie şi de atunci s-au împrietenit. „Domnul” din cuşetă i-a dat fotografia lui cu autograf şi s-a recomandat: George Enescu. Apoi, ospătarul, aflând că marele muzician imprimă, ca şi alţi interpreţi, la sucursala din Paris a celebrei case de discuri Pathe – Nathan – London, plăci cu tiraj limitat şi numai pentru abonaţi, a reuşit să-şi facă şi el un abonament. Bineînţeles, numai pentru discurile preferate, fiindcă n-avea bani pentru întreaga emisiune-colecţie. Astfel, fostul picollo de pe vagonul de dormit Bucureşti-Paris a reuşit ca, de-a lungul a numai câţiva ani, să-şi alcătuiască o discotecă selectă şi rară, cu imprimări de excepţie.

        Audiţiile la Apostol au început înainte de război, s-au întrerupt în timpul cataclismului mondial şi au fost reluate după încetarea lui şi instaurarea păcii. Treptat-treptat melomanul şi-a alcătuit şi o colecţie de tablouri, în care figurau nume mari ale picturii noastre:

        Andreescu, N. Grigorescu, Luchian, Tattarescu, Petraşcu, Ştefan Popescu, Tonitza, Aman, Pallady, etc.…

        — Unii dintre ei chiar oaspeţi ai ospătarului cu ani în urmă.

        Pe Voiculescu prietenii şi cunoscuţii l-au întâlnit la Apostol la sfârşitul războiului şi primele „urme” ale trecerii lui prin casa din strada Clinciu tot de atunci datează. Pe volumul de „definitive” din 1944 autorul întrezăririlor îi scrie o dedicaţie călduroasă gazdei apoi îi închină un catren pe care Apostolide îl transcrie şi-l lipeşte chiar la începutul volumului de Poezii primit mai înainte. „In casa lui – miracol – sau dumnezeesc har – îi scria acolo Voiculescu –/Când arta prinde viaţă în ceas crepuscular, /Când timpul se suspendă, pierzând al său compas, /Te simţi adus prin veacuri în miticul Parnas”.

        Despre prezenţa lui Vasile Voiculescu în casa ospătarului Apostol s-a mai scris. În ultimii zece-cincisprezece ani au apărut mai multe pagini memorialistice, dintre care ne-au reţinut atenţia cele semnate de un alt medic, Mihail Constantineanu„2, unde am găsit un sugestiv şi expresiv portret făcut poetului în perioada în care acesta îşi redacta Ultimele sonete… Aflăm, astfel, despre medicul-poet că „avea locul lui ştiut, pe divanul de lângă „patefon”, unde şedea tolănit, retras, izolat, taciturn, inspirând, de aceea, sfială, îmbrăcat cu un costum ros de prea multă purtare, cafeniu cu subţiri dungi albe, iarna încălţat cu bocanci cazoni căptuşiţi cu ziare împotriva frigului… Capul îi era de o frumuseţe îndelung lucrată de curgerea anilor: ochii căprui cu priviri când absente, când atent examinatoare, îmbunate de multele zbârcituri de la colţuri, fruntea înaltă, degajată, părul alb, nerărit „dat pe spate” după obiceiul cuminte al epocii, barba, albă şi ea, deasă şi cam neîngrijită, niciodată lăsată până la completa ei creştere, ci periodic, mai ales la vremea primăverii, scurtată neglijent. Dar cel mai remarcabil element al fizionomiei Iui era nasul cu creasta subţire şi aripile nărilor frumos tăiate, exprimând un fel de străveche nobleţe de rasă ţărănească (pe care şi Dinu Pillat a subliniat-o) „23.

        Originalitatea omului nu-i putea scăpa lui Constantineanu, cum, poate nu le va fi scăpat nici altora, fiindcă autorul Poemelor cu îngeri era socotit „un om ciudat, retractil, închis în sinea lui”. Dar celui ce semnează memoriile la care facem trimitere Vasile

        Voiculescu i-a apărut „mai degrabă rupt de lumea cu care nu se mai acorda, uşor mizantrop, „reacţionar„ în limbajul stupid al epocii, de fapt un mare caracter („s-au revărsat haznalele!„ avea să strige clor doi emisari veniţi să-l ispitească la concesii literare în perioada comunistă). Căuta cu demnă resemnare, dar şi cu un fel de înciudată îndârjire, anonimatul, ştergerea-de-sine, uitarea, şi cultiva o sărăcie împinsă până aproape de limitele mizeriei”24.

        Să dăm vălul vremii la o parte şi să ne strecurăm pentru o clipă în casa lui Apostol Apostolide…

        Suntem într-o seară de toamnă a anului 1954. În copacii din preajma stadionului Republicii, ca şi prin sălciile de pe malul Dâmboviţei octombrie a pus milioane de bănuţi de aramă. Din când în când ei se rostogolesc pe trotuare şi sunt purtaţi în vârtejuri de vânt până departe, sub zidurile caselor, ori se pierd la răspântia marilor bulevarde. Înfăşurat în paltonu-i uzat la mâneci şi la coate, bătrânul poet urcă agale Dealul Spirii. Din când în când se opreşte, respiră ceva mai greu şi porneşte mai departe. Luat de gândul bucuriei pe care o va trăi peste câteva minute, aproape că a uitat de răcoare şi de toamnă.

        Iată-l păşind pragul casei lui Apostol. Deja s-au strâns câţiva musafiri şi soţia ospătarului aleargă din bucătărie în cameră şi înapoi cu tăvile cu cafele.

        Voiculescu păşeşte cu timiditate în încăpere, îşi agaţă pălăria şi paltonul (din buzunarul căruia nu uită să scoată câteva bucăţi mici de hârtie şi un creion) în cuier, apoi se îndreaptă timid, în vârful picioarelor, aidoma unui şcolar, către locul în care se aşează de flecare dată. Îl ştiu şi i-l păstrează cu toţii liber. Indiferent că întârzie (lucru foarte rar, de altfel) sau nu „locatarul” lui, fotoliul rămâne neocupat. E ca un fel de „mic templu” al poetului. Cu cotul stâng sprijinit de spetează, iar cu mâna susţinându-şi bărbia – pe când mâna dreaptă (în care ţine creionul) se lasă uşoară pe micul teanc de foi albe, aflate pe cealaltă spetează a fotoliului – poetul alunecă încet în lumea imaginară a muzicii. Rând pe rând ceilalţi cer să asculte Bach, Ravel, Beethoven, George Enescu…

        Voiculescu ascultă şi tace. Tace şi ascultă. Prin ce păduri fermecate, prin ce spaţii stelare îi lunecă, neauzit, gândul? Ce amintire din îndepărtata-i copilărie i se strecoară în suflet şi-i trezeşte acum nostalgiile după vremea dusă?

        Şi deodată creionul începe să-i alunece pe hârtie. Versurile se cheamă parcă unele pe altele, o imagine deschide drum celei de după ea.

        E un fel de plutire pe apele metaforei muzica de la Apostol. E un fel de magie prin care poetul pătrunde acum în lumi în care n-a mai fost niciodată. Şi se simte din nou copil, purificat de necazurile şi mizeriile vieţii, limpede şi curat ca un izvor de munte. De aceea, gândindu-se poate la pâraiele din Pârscovul aureolat de bucuria anilor fără griji, aşterne pe bucăţile mici de hârtie Ţiparul – puţin cunoscută invocare a divinităţii în imagini şi cadenţe amintind de rugăciunile şi cântecele bisericeşti ce au însoţit cale de sute de ani istoria românilor: „Tu care smulgi ţiparii din nămolurile noastre/– Şi-mpinşi de-un fără împotrivire alean, /îi întorci peste orice stavile şi dezastre, /înapoi, sub meridianele pururi albastre/La calda lor baştină din ocean, /Nu ne uita în aceste tărâmuri cu vină, /Nostalgici ţipari ai unor obârşii sfinte; /Strămută-ne-n baştina noastră cea dinainte, /Acolo unde am văzut întâi paradisiaca lumină, /în oceanele nesfârţitei fericiri din sânul tău, Părinte”. Şi jos, sub poezie, cum îi e obiceiul, poetul datează creaţia: „După ce am ascultat duminină la Apostol Cantata de Bach, Vergiss mein nicht”25.

        Într-un alt fotoliu, pictorul Velisarato desenează chipul poetului aşa cum îi apare lui: însingurat, îngândurat, pierdut în lumea poeziei sale, în timp ce muzica îi trece ca o vrajă pe la urechi. Mai târziu, când îi va da doctorului portretul, Voiculescu va adăuga sub el: „Lăsaţi-l nimeni să nu-l ştie, /Un biet bătrân mocnind sub praf, /O biată umbră pe hârtie/Mai tristă ca un epitaf'. Erau aci, în catren, neschimbate ori tulburate de muzica minunată cu care amfitrionul îşi primea oaspeţii, gândurile ce i se cuibăriseră de câţiva ani în minte.

        Uneori, ceilalţi musafiri îl vedeau pe poet cum lasă de o parte bucăţile mici de hârtie şi se adresează prietenului: „- Apostol, pune-mi tu mie s-aud cum se tânguie violoncelul sub arcuşul lui Casals!” Şi-n smerită tăcere şi nemişcare, îşi aminteşte cineva, cu ochii închişi, asculta. Numai imaginaţia lui ştia pe ce tărâmuri se lăsa purtat de muzică. Alteori îi asculta pe alţii spunându-şi dorinţele şi el stătea cufundat în aceeaşi tăcere de mai înainte. Din când în când se apleca peste bucăţelele lui de hârtie şi aşternea câte un vers, ori chiar o poezie întreagă. Frământat de ideea „căderii omului”, într-o seară condeiul lui „iscă” poemul De profundis, zguduitoare „răfuială” cu Dumnezeu, amintind prin forţă şi atitudine de psalmii arghezieni: „Am căzut, fiind m-ai smuls tu din tine, /Pentru că m-ai svârlit am căzut… II… /Nu dragoste, nu milă, nu iertare, /Vreau dumnezeiasca mea stare, /Dă-mi-o, dă-mi înapoi ceea ce am avut, /Întregeşte-mă şi întregeşte-te Doamne iar cu mine”.

        Zoe Dumitrescu-Buşulenga îşi aminteşte şi ea într-un loc cum 1-a auzit pe Voiculescu cerând gazdei să-i pună discul cu Sonata pentru pian şi vioară de Cezar Franck26.

        Câteva creaţii voiculesciene, unele inedite, poartă de altfel menţiunile: „Ascultând la d-l Apostol, Alborada lui Ravel, cu Lipatti” sau „La o şedinţă de muzică de la D-l Apostol”, ori „Ascultând muzică la Apostol – Simfoniile psalmilor”21.

        V. Voiculescu nu era un simplu pasionat de armonia sunetelor, fiindcă menţiunile de genul celor amintite apar în josul unor poezii prin excelenţă religioase. Încă în urmă cu cincisprezeceşaisprezece ani poetul se confesa: „Am trecut prin toate fazele experienţei mistice, de la budism la teosofie, şi o curiozitate pe care nu ştiu cum s-o explic m-a împins spre ocultism şi chiar spre cărţile de chiromancie. Am avut o formă sufletească pe care n-am săturat-o nici cu literatura, nici cu vreo faptă mare”28.

        Despre neostoita sete de cunoaştere şi de instruire în toate domeniile şi despre pasiunile în care a rămas statornic am vorbit pe larg în cartea noastră Pe urmele lui V. Voiculescu (1984)29. Târziu, după pensionare, scriitorul găseşte, între altele, o reală plăcere să privească şi jocurile de tenis ale tinerelor, pe terenul aflat în apropierea locuinţei lui din strada Dr. Staicovici (stau mărturie o fotografie şi un text încredinţate nouă spre publicare de către poetul Ion Larian Postolache)30.

        Mai mult decât lecturile, reculegerile şi meditaţiile în singurătate, audiţiile muzicale îi creau poetului dramatica stare a „răfuielii” cu sine şi cu divinitatea, într-un complicat şi complex sistem declanşat de furtunile interioare.

        Este interesant cum poetul-filosof, grav şi profund în discursul său liric şi prozatorul întors cu unghiul privirii către practicile de început, primitive, ale lumii se întâlnesc şi coexistă în aceeaşi persoană şi în aceeaţi etapă a biografiei, fără a se influenţa în vreun fel. Necunoscând separaţii didactice ori metodologice, geniul urmează logica sa interioară uneori şocantă, alteori încifrată, întotdeauna însă mergând pe căi subtile, aidoma izvoarelor din cele patru zări, către o aceeaşi unică şi mare matcă a credinţei.

        Vasile Voiculescu este, din acest punct de vedere, unul dintre scriitorii noştri paradoxali şi ciudaţi, iar opera sa se cere abordată cu metode şi mijloace adecvate.

        * în literatura română, ca şi în altele de aiurea, însingurarea unui scriitor, un anume exil interior al lui este un lucru cât se poate de obişnuit şi ţine de structura psihică a creatorului. Creatorul îşi are, într-un fel sau altul, clipele sale în care meditează, cugetă, „conversează” cu propriile-i idei şi gânduri. La unii fenomenul este mai pronunţat, la alţii mai discret, dar există la toţi şi nu poate fi contestat.

        Exilul interior, autoimpus al unui creator poate ţine de mulţi factori, fie de ordin exterior (social, economic, politic etc.), fie de ordin personal, de neprevăzutele destinului, manifestate ca atare într-un anume punct al biografiei. Şi este de drept să fie apreciate şi judecate individual de către sociologii literelor, după meticuloase şi îndelungi cercetări în arhive, în documente şi nu numai acolo.

        Şi în cazul scriitorului nostru s-au formulat, de-a lungul ultimelor trei-patru decenii fel de fel de motivaţii ale însingurării şi retragerii din vâltoarea vieţii culturale şi sociale a poetului. Nu e locul şi nici cazul să le mai trecem în revistă, întrucât sunt destul de cunoscute.

        Aşadar, la 22 noiembrie 1946 se stinge din viaţă Maria Mitescu-Voiculescu, soţia scriitorului, pe care acesta o iubise enorm şi cu o statornicie şi devoţiune demne de personajele unui roman medieval. Din acest moment ceva se prăbuşeşte definitiv în inima şi sufletul poetului. În faţa iminenţei morţii – văzută ca o trecere în transcendent, într-o altă viaţă, ca o contopire cu Dumnezeirea (cum, de altfel, o va afirma nu peste mulţi ani în poeziile lui cu caracter religios) – singura nădejde rămâne Marele

        Creator, spre care îşi îndreaptă deopotrivă gândul şi dragostea. „în ziua când murea mama de congestie cerebrală – avea să-şi amintească peste ani unul dintre fii, Ionică – el (scriitorul, n. „.), care ştia deznodământul, m-a luat la farmacie şi pe drum, printr-o ploaie măruntă şi deasă, pe cheiul gârlei, ţin minte că m-a oprit şi mi-a spus: „Vreau să te rog ceva şi promite-mi că vei încerca să mă asculţi: Să crezi în Dumnezeu!”31. Şi mai departe mezinul familiei, odrasla cea mai iubită de scriitor afirmă fără echivoc: „După moartea mamei (…) tata şi-a schimbat felul de viaţă, s-a sihăstrit. Nu mai ieşea decât prin împrejurimile casei, pentru plimbarea zilnică, sau în Cişmigiu. (…) îşi propusese să ducă o viaţă lipsită de distracţii şi plăceri şi chiar de comodităţi normale. Soba şi-a blocat-o cu cărţi şi nu s-a mai făcut foc în ea timp de zece ani sau unsprezece ani…”

        Exilul interior pe care şi-l impune sieşi (căci, până la urmă despre aşa ceva este vorba) V. Voiculescu nu înseamnă, pe de altă parte, o abandonare a preocupărilor intelectuale, o penitenţă, un regim ce ar presupune petrecerea întregii zile (eventual şi a nopţii) în rugăciuni ori lecturi de cărţi bisericeşti (preocupare exclusivă a monahilor).

        Într-o vreme în care la Bucureşti adie vântul unor schimbări ce nu prevestesc nimic bun pentru ţară şi societate (şi cu atât mai puţin pentru intelectualii din generaţiile mai vechi, cu totul străini de noua ideologie, comunistă, ce începe să se insinueze în România, spre a ajunge în curând a-tot şi a-toate stăpânitoare în ce priveşte viaţa spirituală) este limpede că poetul V. Voiculescu va fi marginalizat, dacă nu cumva ostracizat din capul locului. Scriitorul este cel dintâi conştient de acest iminent pericol. Cel mai grăitor semnal în acest sens îl are tot în acel dureros an 1946, când este înlăturat din postul pe care îl deţinea la Radio (şi nu „se retrage” de bună voie, cum susţine indexurile bibliografice). „Tata, mărturisea celălalt fiu al scriitorului, Radu, în 1993, a fost scos, epurat de la Radio. I s-a luat atunci de acasă şi aparatul de radio de control – un radio receptor marca „Mende„, cu opt lămpi. În mod ciudat, însă, adresa de destituire de la Societatea de Radiodifuziune i-a venit de abia în 1948, doi ani mai târziu prin urmare”32.

        Scoaterea poetului dintr-o funcţie publică în care avea legături cu mai toată lumea intelectualilor nu poate fi interpretată, în subtextul ei (şi din perspectiva noastră), decât ca un prim gest de marginalizare a scriitorului, spre a se netezi, nu mulţi ani după aceea, calea spre ignorarea lui totală. Căci incompatibilitatea dintre creştinismul dovedit de poet prin întreaga lui creaţie de până atunci şi doctrina eminamente materialistă a comunismului, dublată de refuzul total al scriitorului de a colabora cu noile autorităţi ale statului ce cerea sancţionată printr-o tăcere tfttală şi prin scoaterea creatorului din circuitul public.

        Întrebat când şi din ce motive i s-a interzis lui V. Voiculescu să mai publice literatură, acelaşi fiu fixează momentul imediat după scoaterea scriitorului de la Radio: „îmi aduc aminte că prietenul meu Dr. Constantin Oprescu – ce lucra cu mine la Institutul Cantacuzino şi răspundea atunci de biblioteca sindicală – mi-a spus foarte tulburat într-o zi că a primit o listă cu scriitori ce nu mai aveau permisiunea de a figura în bibliotecile publice, printre ei era şi V. Voiculescu… Probabil că acestea erau represaliile pentru faptul că tata a refuzat orice colaborare cu regimul comunist la solicitările lui Zaharia Stancu şi ale altor emisari ai puterii. Scrisese piesa Darul Domnişoarei Amalia, ce trebuia să fie difuzată la Radio. Premiera se tot amâna. La întrebarea mea de ce nu se duce să se intereseze (mai avea încă legături acolo), mi-a răspuns tăios: „Nu vreau să fiu coadă de topor„. În perioada aceea se judeca procesul lui Iuliu Maniu, iar subiectul piesei se plasa într-un moment al guvernării ţărăniste… De altfel, după ce l-au arestat, când m-am dus la Mihai Beniuc să-i cer sprijinul, mi-a ripostat: „L-am solicitat să colaboreze, dar a refuzat”.

        Lăsând la o parte lipsa totală de solidaritate scriitoricească, spre a nu-i spune laşitate, de care au dat dovadă, peste zecedoisprezece ani, acei colegi într-ale creaţiei literare aflaţi în posturi mari la data arestării lui V. Voiculescu (la uşile cărora au bătut cu disperare copii poetului) – şi la care vom reveni la momentul potrivit – un fapt ne apare cu limpezime: autorul Poemelor cu îngeri îşi păstrează cu cinste demnitatea, nu abdică de la principiile de o viaţă şi este gata să suporte supliciul, să-şi poarte crucea până la sfârşit. Cu toate riscurile şi cu toată durerea pe care ele le pot pricinui, mai ales unui suflet de o structură şi sensibilitate aparte. Fiindcă nu este greu să ne imaginăm ce dramă interioară va fi trăit în acele momente scriitorul. Numele lui nu mai apărea în reviste nici măcar în comentariile istoricilor şi criticilor literari ai vremii. Este curios să constaţi că nici în unele studii critice apărute după 1964, când scriitorul a început să fie repus în drepturile ce i se cuveneau, nu este nici măcar amintit. Bunăoară în Panorama deceniului literar românesc, 1940-l950 de Alexandru Piru, tipărită în 1968 la Editura pentru Literatură, excurs critic vast (peste 530 de pagini) V. Voiculescu nici măcar nu este amintit, deşi în 1944 îi apărea la Fundaţiile Regale volumul antologic pe care însuşi îl îngrijise şi între coperţile căruia adunase cea mai mare parte a scrierilor lirice care l-au impus printre cei mai valoroşi poeţi ai perioadei interbelice. Dar cum la acea dată V. Voiculescu nu mai trăia spre a mai putea gusta încă o dată amărăciunea nedreptăţii, revanşa care se cuvenea să fie luată prin repararea acelei erori a rămas în seama altor comentarori care să se apropie cu înţelegere şi dragoste de opera lui. Şi, slavă domnului, ulterior a venit o revanşă pe măsură…

        Exilul interior al lui V. Voiculescu, produs, cum am arătat, mai întâi de cauze personale (moartea soţiei, excluderea de la Radio) este apoi impus cu duritate şi grosolănie chiar de puterea politică, nou instalată în România şi care se pregătea să-i trimită în închisori, osândiţi cu privarea de libertate ani mulţi, pe un Nichifor Crainic, pe un Radu Gyr şi pe mulţi alţii.

        În conflict declarat şi deschis cu autorităţile, Tudor Arghezi se află şi el sub interdicţia de a mai publica, fiind nevoit să vândă cireşe pe strada de la Mărţişor, spre a putea trăi, în vreme ce oficiosul Partidului, Scânteia îl atacă violent prin pana lui Sorin Toma într-un articol al cărui titlu spune totul: Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei… Octavian Goga este, de asemenea, sub embargou şi nu puţini dintre studenţii care îl citesc în ilegalitate sunt anchetaţi şi terorizaţi de Securitate, suspectaţi de idei duşmănoase regimului…

        Deocamdată V. Voiculescu este „pedepsit” doar cu scoaterea cărţilor lui din biblioteci şi cu un fel de conjuraţie a tăcerii din partea revistelor, fiindcă după ce Zaharia Stancu şi Mihai Beniuc îi solicită colaborări – evident altfel decât „religioase”, sau „tradiţionaliste”, cum scrisese până atunci – poetul este pur şi simplu ignorat. Şi ce-i mai rămâne de făcut scriitorului? Practic nu mai sunt decât două posibilităţi: fie să se prăbuşească psihic şi să pună „lira-n cui” cum ar fi zis Eminescu, fie, dimpotrivă, să aibă tăria morală de a continua să creeze pentru sertar, ori pentru nu se ştie când, de vreme ce la orizontul literar de atunci nu se întrezărea venirea unei zile în care propriile-i pagini să fie tipărite şi să poată ajunge la cititor.

        Spre binele literaturii române V. Voiculescu a găsit în sine suficientă forţă pentru a nu se lăsa înfrânt şi a alege cea de a doua posibilitate. Psihologic vorbind şi cunoscând felul în care a curs biografia scriitorului până la acea dată, credem că nici nu se putea altfel. Fiindcă pe fondul sănătos al copilăriei lui, depănată într-un sat de pe Valea Buzăului, s-au „clădit” întregile temelii ale necazurilor de mai târziu, cum o mărturiseşte undeva34. La fondul sănătos şi pur dobândit în anii prunciei se mai adăuga şi înţelgerea largă şi profundă a vieţii, înţelegere venită prin educaţie şi prin experienţa apropierii de Dumnezeu (cum însuşi se confesa, cu vreo zece-cincisprezece ani în urmă studenţilor teologi din Bucureşti): „Viaţa e multidimensională. La cele două laturi de jos, pământeşti, le-aş zice dimensiuni pasionale – bucuria şi durerea – la care se limitează materialismul, trebuie să adăugăm o a treia, înălţarea, dimensiunea spiritualităţii… Şi transfigurându-ne să trecem în a patra dimensiune, metafizică, în extaz şi sfinţenie”35.

        Exilat în sine, de fapt refugiat din faţa agresivei propagande de partid ce se întindea ca o pecingine şi în spaţiul literaturii, V. Voiculescu trage între el şi ceilalţi, încă din primii ani de după război, o grea şi densă cortină.

        Trecând în ochii prietenilor, ca şi în ai celor ce-l vedeau pentru întâia oară, întâmplător, pe stradă să zicem, aidoma unui sfânt bizantin, cu „chipul său prelung, uscăţiv, adiat de o frunte inteligentă, luminat de barba albă îngrijită, (…) a cărui odihnitoare blândeţe se cumpănea cu genezele ochilor cosmici, izvorâtoare de lumi”3, Voiculescu trăia în aceşti ani, la modul dramatic, metafizic şi cu toată intensitatea sufletească şi intelectuală însingurarea, interiorizarea în care descoperea cele mai înalte ceruri ale poeziei sale.

        Privit dinafară, omul trăia modest, chiar foarte modest, într-o singură odaie „închesuit între cărţi, multe şi felurite, îndesate în rafturi pe câte două şi trei rânduri, de jos până-n tavan, într-o aparentă neorânduială”, cum şi-l aminteşte Valeriu Anania. Pătrunzând în interior, adică în sufletul şi gândul lui (atât cât putea şi cât voia să lase pe cineva să pătrundă) vom vedea că poetul ducea o viaţă de aristocrat al idelor, dar un aristocrat doar prin profunzimea şi altitudinea gândurilor, fiindcă trăirea pe acest plan, superior desigur, era cu atât mai dramatică cu cât conştientizarea ei era mai limpede.

        Din acest clocot interior, din aceste seisme ale conştiinţei se vor isca gânduri, cugetări, meditaţii asupra vieţii şi a destinului, asupra poeziei proprii ori a literaturii în general. Acestei perioade i se circumscrie şi textul unei scrisori neexpediate, o autentică confesiune (rămasă până la urmă cu câţiva ani inedită) care poate ajuta mult critica literară atunci când va purcede să facă lumină deplină în ce priveşte ultima perioadă a creaţiei scriitorului: „Sunt asaltat de îndoieli şi dumneata ştii bine că îndoiala duce silit la schimbare, căutarea de noi forme, necontenit alte forme. Asta ar putea fi una din cheile ce s-ar potrivi la descuierea neînţelesei desfăşurări a poeziei mele – de la bolovănoasele începuturi până la noile şi afectatele subţirimi de la sfârşit, cu pretenţii de rafinărie…”37.

        Dar „bătrânul mocnind sub praf', cel care într-o poezie datată „Duminică, 11 Noiembrie 1951„ spunea „Nu mai întreb ce vremuri bat afară” află, totuşi, în sine forţa de a se consacra unui gen literar – proza – pe care până atunci nu-l mai practicase.

        Şi astfel, în răstimp de şapte ani, între 1947 şi 1954, dă literaturii fascinantele lui Povestiri şi nu mai puţin originalul roman Zahei Orbul.

        Scrierea povestirilor alternează, în anii amintiţi, cu elaborarea unei mari părţi a poeziei religioase (publicată postum sub titlurile Clepsidra şi Călătorie spre locul inimii) – aceasta fiind, fară nici un fel de dubiu, atât un rod al acumulărilor anterioare şi al evoluţiei autorului în planul vieţii ascezei şi al apropierii de Dumnezeu cât şi al experienţei imediate, în aceeaşi direcţie, trăită prin frecventarea cu devoţiune şi încredere deplină a aşa-numitului grup al „Rugului aprins” ce se întrunea în dezbateri spirituale şi în reculegere la mănăstirea Antim din Bucureşti.

        Dar preocupările esenţiale ale scriitorului în anii imediat următori lui 1950 sunt, incontestabil, două: iniţierea în tainele misticii şi aprofundarea cunoaşterii pe linia Rugăciunii lui Isus (practicată în grupul „Rugul aprins” de la Mănăstirea Antim), pe de o parte şi fireasca dorinţă de a afla opiniile confraţilor în legătură cu textele sale în proză. Iar pentru atingerea primului scop şi pentru satisfacerea dorinţei în cel de al doilea caz era nevoie de întâlnirea cu confraţii întru credinţă şi aspiraţii. Întâlnirile au loc, în primul caz, cum am spus, la cunoscuta mănăstire bucureşteană. În cel de al doilea caz reuniunile se vor desfăşura fie în casa poetului, fie (cele mai multe) în locuinţa lui Alexandru Mironescu.

        Ambele tipuri de întâlniri vor forma, în 1958, principalele piste de pe care vor porni anchetele Securităţii.

        *

        Frământările şi schimbările politice din România anilor 1946- 1950, instaurarea regimului comunist au însemnat pentru Vasile Voiculescu, ca şi pentru mulţi alţi intelectuali şi creatori o lume cu totul nouă. O lume care nu era dispusă să-i accepte decât în măsura în care ei înşişi ar fi fost dispuşi să facă o serie de compromisuri. Cu alte cuvinte fie să adere la nişte principii şi reguli cu totul străine de convingerile lor, fie să trăiască în minciună, lăudând acţiuni şi direcţii în care nu puteau crede.

        E adevărat, unii dintre ei s-au „convertit” la noua învăţătură, cea marxist-leninistă, şi s-au bucurat, în anii care au urmat, de privilegii şi favoruri din partea regimului. Cei mai mulţi, însă, n-au făcut-o şi i-a aşteptat închisoarea.

        Poate că cea mai grăitoare dovadă atât a însingurării poetului nostru şi a vieţuirii lui în cu totul alte sfere decât cele atât de prozaice şi de pragmatice ale realităţii o constituie o simplă trecere în revistă a creaţiilor pe care acesta le aşterne pe hârtie fără a şti dacă vor putea vedea vreodată lumina tiparului. Cel puţin atâta vreme cât proletcultismul era în plină floare în România. Lectura titlurilor respectivelor poezii, lectură făcută în paralel cu titlurile unor texte ce se găseau la mare cinste prin presa vremii ne oferă sugestii interesante şi încă un motiv de meditaţie serioasă asupra momentului literar pe care îl traversau atunci autorii de literatură şi creatorii în general. Iară cum arătau titlurile unora din poeziile scrise de Vasile Voiculescu între 1947 şi 1954:

        Aşa zice Domnul (1947), Clepsidra (1949), De profundis (1950), Doamne (1951), Murind (1951), Moartea (1951), Graalul (1952), Inimă a lui Dumnezeu (1953), Treime (1953), împărtăşirea (1954), Tabloul (1954), întregire (1954), Spovedanie (1954), Eu te-aş privi (1954), la-ţi sus înapoi (1954), Rugăciune (1954), Crucea-Arcă, Crucea-Cheie, Crucea-Mireasă (1954).

        Iar acum să transcriem şi o serie de titluri din versificările ce umpleau paginile publicaţiilor din anii respectivi. Bunăoară, în 1950, în revista „Viaţa Românească” apăreau titluri ca: Odă ciocanului, Portret de atelier şi La moartea unui tovarăş (autor Cristian Sârbu), Cântecul ţesătoarei (Suzana Delciu), Cum a semnat sondorul Popa (Cicerone Theodorescu; în „Flacăra”: De vorbă cu strungul (autor N. Nasta), Răvaşul tractoristului (A. Năfrămiţă), Mecanicul din S. M. T. (Ştefan Tănase); în „Contemporanul”: Ioana a fost aleasă în Comitetul pentru pace (Petru Vintilă), Cântecul de dor de ţară al iugoslavului fugit de sub jugul lui Tito (Victor Tulbure), Armata ţărănimii muncitoare (V. Nicorovici). Nici patru ani mai târziu, în 1954 situaţia nu se schimbă. Metoda artistică (ridicată în slăvi până la saţietate), a realismului socialist a scos la rampă zeci şi chiar sute de autori, mai ales în poezie. Acum, în 1954, când V. Voiculescu este tot mai puternic încercat de ideea de a „continua” sonetele lui Shakespeare (şi către finele anului chiar îşi va pune planul în aplicare) – operă care, în final, se va constitui într-una din capodoperele liricii româneşti moderne, în revistele literare văd lumina tiparului tot soiul de versificări pe teme cerute de partid. „O posibilă schiţă a acestei masive participări – notează Ana Selejan în ampla monografie consacrată perioadei – ne-o oferă colaboratorii revistei Viaţa Românească pe 1954… Sugerându-vă să nu ocoliţi titlurile poeziilor, căci unde? Şi când vă veţi mai întâlni cu titluri (şi teme lirice) ca acestea: Moşieriţa valahă către căţeluşa ei, Mânjii colectivei, Cuvânt despre sergentul Belate Alexandru, Industrializarea în târgul meu, Scrisoarea stegarului Frătiţa, Despre oameni şi despre recolte. Am plecat din sat, Preşedintele colectivei, Cântecul unei culegătoare de bumbac, Cântecul grănicerilor marinari, De vorbă cu tovarăşul Marcenco, Carnet sovietic, Scrie, scrie să se ştie etc., etc.”39. Autorii acestor versificări (sau ale altora, de aceeaşi inspiraţie şi de aceeaşi factură) sunt, în marea lor majoritate, scriitori din generaţiile mai noi, dar şi din cele de dinainte de război: Alexandru Andriţoiu, Maria Banuş, Mihai Beniuc, Vlaicu Bârna, Valeria Boiculesi, Ion Brad, Marcel Breslaşu, Dan Deşliu, Victor Eftimiu, Ştefan Iureş, Petre Luscalov, Florin Mugur, Letiţia Papu, Alfred Margul Sperber, Petre Solomon, Nicolae Tăutu, A. Toma, Violeta Zamfirescu şi încă mulţi, foarte mulţi alţii.

        Nici în ce priveşte proza lucrurilor nu stau altfel. În 1949 „Comandamentul tematic este satul; dezideratul general; accesibilitate; funcţia supremă; educaţie; ţelul: armă de luptă; „eroul pozitiv„ va fi: activistul de partid; „eroul negativ„: chiaburul; specia predilectă: nuvela; colecţia editorială: Cartea poporului (Câteva titluri sunt edificatoare: Andrei Buda merge la şcoala de cadre, de Petre Dragoş; Ucenicul Năsturaş descoperă viaţa, de Nicolae Jianu; Duşmănie, de Petru Dimitriu; Cărămidarii, de V. Em. Galan). Imperativul, dacă putem zice aşa, se menţine şi în anii următori, când apar numeroase romane şi nuvele ce abordează „transformarea socialistă” a satelor şi oraşelor de pe întreg cuprinsul ţării. Din galeria acestor scrieri semnalăm, în 1954, romanele Bărăgan, voi. 1 de V. Em. Galan; Pasărea furtunii, de Petru Dumitriu; Floarea Vieţii, de Aurel Mihale; în oraşul de pe Mureş, de Francisc Munteanu; Rădăcinile Bucuriei, de Ieronim Şerbu; Casa apelor, de Maria Vlad, precum şi cărţile de nuvele, schiţe şi povestiri: Livezile tinere de Eusebiu Camilar; Sub cerul liber, de Traian Coşovei; Directorul nostru, de Gheorghe Dorin; Boabele de grâu, de Ana Lungu; Florile pământului de Zaharia Stancu; M-am făcut băiat mare, de Nicuţă Tănase; Filonul 25, de Nicolae Jianu; Ciobanul care şi-a pierdut oile, de Petru Vintilă.

        Şi lista, se înţelege, este cu mult mai lungă, dar o vom opri aci.

        Şi în tot acest timp unii scriitori, altfel cu vocaţie şi cu ceva talent înnăscut (autori care prin scrieri ulterioare au reuşit să se „salveze” de la uitarea istoriei literare, fiecare după măsura meritată) făceau un fel de „prostituţie literară”, abordând temele impuse de partid şi propaganda oficială, iar alţii, mulţi la număr, veleitari, căutau să-i urmeze îndeaproape.

        V. Voiculescu, departe de „lumea deslănţuită” a proletcultismului, lucra la povestirile lui fantastice (pe lângă cele amintite deja, el scrie acum Schimnicul, Chef la mănăstire, Perna de puf Ciorbă de bolovan, Sakuntala, Ultimul berevoi, Viscolul, Lipitoarea, Alcyon sau diavolul alb ş. a .).

        Aproape nici nu-ţi vine să crezi că în faţa avalanşei de producţii din reviste şi din volume (ce aduceau, fără îndoială, mari beneficii şi onoruri autorilor lor) V. Voiculescu a rezistat „vânturilor, valurilor”, rămânând rece la tot ce se întâmpla în lumea literară şi imperturbabil în cea ce încredinţa hârtiei. „In ceea ce-l priveşte pe V. Voiculescu – Omul – îşi amintea cineva în 1993 – aş vrea să subliniez în primul rând caracteristica principală care ne impresiona cel mai mult când l-am cunoscut, şi anume caracterul, în mod intenţionat Voiculescu nu vroia să scrie la comandă şi în general nu vroia să colaboreze. A avut mari deziluzii din punctul ăsta de vedere. În primul rând, prietenii lui, vechii lui prieteni cu care avusese raporturi excelente până atunci l-au abandonat. Mă gândesc la Ion Marin Sadoveanu şi chiar la Tudor Vianu. Asta îi dădea o anumită amărăciune care era temperată de un anume scepticism al caracterului lui”40.

        Mărturia aceasta – o probă în plus întru demonstrarea moralităţii scriitorului în grele vremuri de restrişte pentru artişti – vine să se adauge, fără putinţă de tăgadă, unui portret fidel al omului de o verticalitate şi demnitate ireproşabilă şi indiscutabile.

        *

        Urmând cronologia spre a ajunge la înscenarea judiciară căreia avea să-i cadă victimă, în 1958, V. Voiculescu (şi pentru a înţelege, desluşi iţele acestei urâte şi murdare ticluiri) trebuie să zăbovim o vreme la Mănăstirea Antim în anii '50, locul în care se desfăşura o activitate spirituală cu o notă ceva mai aparte şi unde s-a coagulat, treptat-treptat, mult discutatul cerc de intelectuali reuniţi de doctrina „Rugului aprins”.

        Ne ajută în demersul nostru două substanţiale contribuţii livreşti, cea a lui André Scrima şi cea semnată de Mihai Rădulescu, ambii autori cunoscători îndeaproape ai subiectului abordat, primul „din interiorul”, fenomenului (ca membru al grupului cu pricina), iar cel de al doilea un fel de „ultim mohican” al acestuia, el însuşi condamnat de comunişti, ispăşindu-şi pedeapsa în înschisoarea de la Aiud, unde a fost încarcerat şi V. Voiculescu.

        Mergând către originile formării grupului de intelectuali de la Antim – „Rugul aprins”, Mihai Rădulescu ne informează că „ideea de a se întemeia o asociaţie cu statul legal, menită răspândirii ortodoxiei prin conferinţe publice şi autorizate, denumită Rugul aprins al maicii Domnului s-a născut încă deprin 1946, când un grup de clerici (în frunte cu un duhovnic rus, Ivan Calighin, refugiat din Rusia sovietică, venise în România), aflat la Govora, a găsit de cuviinţă să propăvăduiască practicarea Rugăciunii lui Iisus, ca modalitate de apropiere de Dumnezeu şi de contopire în dragostea pentru semeni. Denumirea „Rugul aprins” venea de la o icoană pe care o adusese acelaşi monah rus, fost duhovnic al mitropolitului rus Nicolae de Rostov, icoană ce se poate vedea şi azi la Mănăstirea Antim.

        În fond, în ce consta Rugăciunea lui Iisus?

        Ea este extrem de scurtă şi extrem de simplă („Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”) şi se cere a fi rostită în gând pretutindeni, indiferent de contextul în care se află cel care se roagă. De la un anume punct încolo se produce un fel de circuit minte-inimă (de aici şi cealaltă denumire de Rugăciunea inimii) şi textul se rosteştea automat.

        Fără a fi un apanaj al sihaştrilor, Rugăciunea lui Iisus poate fi practicată de către orice credincios care nădăjduieşte să ajungă pe trepte superioare de înţelegere a lui Dumnezeu şi de apropiere de el.

        Fără a intra în detalii, dar pentru a da totuşi o idee despre această rugăciune, practicată cu devoţiune de către cei ce alcătuiesc Grupul spiritual de la Antim, vom recurge la spusele părintelui Dumitru Stăniloaie. „în rugăciunea curată – scria el – este vorba de unirea minţii (nous) cu inima. Nu trebuie ca mintea să rămână singură, nici ca inima să rămână singură. O rugăciune care se face numai cu mintea este o rugăciune rece; o rugăciune care se face doar cu inima este o rugăciune pur sentimentală, care ignoră tot

        Clopotniţa Mănăstirii Antim din Bucureşt1, unde a locuit Sandu Tudor după ce s-a călugărit.

        Ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne dă şi ne va da în Hristos. (…) Trebuie să precizăm încă o dată că această întâlnire a minţii cu inima nu se face prin ridicarea inimii în minte, ci prin coborârea minţii în inimă. (…) Propriu-zis mintea coborâtă în inimă nu-L mai întâlneşte pe Dumnezeu prin mijlocirea ideilor, ci prin simţirea prezenţei Lui, ceea ce îi permite să verifice în realitate ceea ce gândea mintea… Ne adresăm lui Dumnezeu şi exprimăm prin însăşi fiinţa noastră lauda adusă lui Dumnezeu, uimirea în faţa lui Dumnezeu, recunoştinţa, smerenia. Această profundă stare emoţională este mai adecvat exprimată de către întreaga fiinţă. Este vorba de o expresie dincolo de cuvinte. Este rugăciunea curată, rugăciunea întregii fiinţe care manifestă ieşirea emoţională în afara lucrurilor, în afara gândurilor, în afara şinei proprii, spre întâlnirea cu Dumnezeu. Şi în starea de rugăciune această ieşire este trăită în gradul cel mai intens în inimă. În inimă înteaga fiinţă este proiectată în Dumnezeu cu o iubire nesfârşită”42.

        Făcând puţină istorie şi recurgând, la rându-i, la o lucrare a stareţului Mănăstirii Antim din anii 1944-l948, Dr. Vasile Vasilachi, autorul volumului de evocări şi memorii Rugul aprins. De la Mănăstirea Antim la Aiud face precizarea că „la preluarea conducerii, noul stareţ (cel amintit) avea în sarcină întreţinerea, cu masă inclusă, a patruzeci de studenţi, ca şi perspectiva renovării întregului complex de construcţii al mănăstirii… Iată-i pe aceia care au răspuns chemării stareţului de a-i sta aproape în opera sa de clăditor: Generalul Gheorghe Stratilescu, Generalul Ghoerghe Iorgulescu, generalul Ioan Tone, generalul Traian Tetrat, profesorul universitar Alexandru Mironescu, scriitorul Sandu Tudor şi protosinghelul Sofian Boghiu (secretar şi casier). Peste aproximativ cincisprezece ani, cei trei din urmă îşi vor plăti cu libertatea vechea dragoste de Biserică”43.

        Dar mai interesant din punctul nostru de vedere este altceva. Pe lângă amintitele griji ale noului stareţ s-a mai aflat una – aceea care dă componenta spirituală a calendarului cotidian de la Mănăstirea Antim: organizarea aşa-numitelor „şedinţe literare de joi seara.

        Însă viaţa spirituală a mici comunităţi de clerici şi mireni nu se oprea aci, fiind mult mai bogată şi complexă, căci iată ce consemnează acelaşi stareţ din anii 1944-l948: „Joile literare” purtau un dialog cu conferinţele de duminică după-amiază. Acestea erau propuse de aceiaşi Arhim. Haralambie Vasilachi, Prof. Alexandru Mironescu, dr. Vasile Voiculescu (subl. Ns.), Prof. Anton Dumitriu, poetul şi pamfletarul Sandur Tudor, dar şi Arhim. Benedict Ghiuş, Fratele Andrei Scrima, ca şi de profesorii teologi: Ioan G. Savin, Pr. Dumitru Stăniloaie, de Generalul prozator Constantin Manolache, de Mitropolitul Tit Simedrea şi de nenumăraţi alţii – ierarhi, profesori secundari, ingineri, medici, chiar şi studenţi. Mănăstirea încuraja şi creaţia artistică. O comisie compusă din plasticianul Mac Constantinescu, Prof. Al. Mironescu, poetul şi ziaristul Sandur Tudor, Prof. I. D. Ştefănescu, a premiat cei mai buni iconari ortodocşi: Arhim. Sofian Boghiu şi pictorul Eugen Profeta. Iar compozitorul Paul Constantinescu, organizatorul corului mănăstirii, condus de Protosinghelul Veniamin Gavrilovici, a primit un premiu de şase milioane lei pentru cele două ORATORII ale sale, ce au schimbat destinele muzicii culte române. André Scrima pomeneşte şi compunerea unui Imn al Rugăciunii lui Iisus sub formă de „canon suitor…” (.), imediat îndrăgit de comunitate, laici şi monahi deopotrivă.

        S-a instalat în incinta mănăstirii şi un cuptor pentru ceramică. Din păcate, a fost mutat la Patriarhie. Pictoriţa Olga Greceanu, invitată, a împodobit cu mozaicuri zidul exterior frontal al bisericii”45.

        De la acelaşi martor ocular mai aflăm că în acea vreme treceau pragul mănăstirii, pentru a participa la întâlnirile culturale din incinta ei şi o serie de alţi oameni de cultură care alcătuiau aşazisul „cerc al ieşenilor” (din care făceau parte profesorul universitar Neculcea, preşedintele Academiei Ion Simionescu, C. Ifrim – fost primar al Iaşilor, generalul Manolache – scriitor, fraţii Ionel şi Păstorel Teodoreanu, avocatul Omer Popovici, profesorul Ion Petrovici, Mihail Sadoveanu şi alţii, socotiţi şi ei tot ieşeni, deşi nu descindeau de acolo: Profesorul Mihai Ralea, profesorul Constantin Fedeleş, Ioan Lucreţiu Pătrăşcanu etc.).

        Simpla consemnare a numelor de intelectuali de mai sus devine, în sine, sugestivă pentru climatul de înaltă spiritualitate întreţinut în vechiul lăcaş ctitorit de Antim Ivireanu. Şi nu este deloc greu de închipuit cât de pasionante, interesante şi pline de câştig erau atât „şedinţele literare de joi seara” cât şi conferinţele de duminică – şi unele şi altele denotând parcă o nedeclarată competiţie a protagoniştilor. Pe bună dreptate Mihai Rădulescu ajunge la concluzia că „O atare explozie cultural-religioasă nu va mai cunoaşte Biserica noastră timp de cincizeci de ani, deoarece mare era teama guvernanţilor de orice adunare de români unde se lucra la îmbogăţirea şi ascuţirea minţii, cu atât mai mult când această operă se întemeia pe cugetarea creştin ortodoxă, al cărei precept de bază este ibirea de aproape, ca opus luptei de clasă ce trebuia impusă pentru distrugerea neamului. (…) Aceasta este pricina pentru care clericii şi cărturarii mireni înhămaţi la ducerea mai departe a combustiei spirituale arătate au fost aruncaţi în temniţe. Prea mare le era impactul asupra credincioşilor, iar el putea deveni îndemn la opoziţie”46.

        Desigur, în centrul spiritual de la Mănăstirea Antim nu trebuie văzut doar un simplu loc de iniţiere în tainele ortodoxiei, ori de o eventuală popularizare a unor teze, idei sau mari figuri ale bisericii. Nu, fiindcă în nici un caz grupul de aici nu putea fi asimilat vreunui for cultural existent la acea dată. Şi apoi, el nu avea astfel de scopuri, altfel nobile, dar totuşi minoare în raport cu poziţia, pregătirea şi aspiraţiile celor ce îl alcătuiau. Grupul era mai degrabă menit să realizeze un dialog al intelectualilor cu clerul prin cultură, sau mai exact spus printr-o formă superioară de cultură – adică aceea care este „inseparabilă de conştiinţa în trezire”, aceea „ce se naşte şi creşte o dată cu întrebările eliberatoare ale credinţei; pentru a se proiecta sărbătoreşte, pe orizontul marii aventuri a Spiritului în lucrare pretutindeni şi dintotdeauna”47.

        Deşi „Rugul Aprins” îşi află – cum o mărturisesc cei care au făcut parte din grup şi au supravieţuit represiunii comuniste – începuturile legate de venire în România a lui Ivan Culighin, cum am arătat, apogeul existenţei lui, dacă putem spune aşa, se situează în anii imediat următori lui 1950, după ce la cârma mănăstirii Antim venise Bogdan Ghiuş şi după ce menţionatele reuniuni au condus către o mai accentuată manifestare în această direcţie.

        Dar, de fapt, ce era „Rugul aprins”, pe ce principii se baza şi ce finalitate aveau acţiunile protagoniştilor lui?

        Admiţând că mulţi dintre cititorii noştri nu sunt încă suficient de edificaţi asupra lucrurilor şi-şi pun, probabil, astfel de întrebări, ne simţim datori să venim cu câteva detalii.

        Este vorba despre interpretarea dată unor versete biblice din Ieşirea, interpretare pe care membrii grupului de la Antim şi-au însuşit-o întocmai cum au aflat-o de la acel pelerin rus emigrat în România la finele războiului. Aşadar, în Ieşirea (A doua carte a lui Moise) aflăm cum Moise, păscând oile, a ajuns într-o zi la Horeb, muntele lui Dumnezeu, unde „i s-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug; şi a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia. Atunci Moise şi-a zis: „Mă duc să văd această arătare minunată: că rugul nu se mistuieşte„. Iar dacă a văzut Domnul că se apropie să privească, a strigat la el Domnul din rug şi a zis: „Moise! Moise!„ Şi el a răspuns: „Iată-mă, Doamne!„ Şi Domnul a zis: „Nu te apropia aici! Ci scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe unde calci este pământ sfânt!„ Apoi i-a zis iarăşi: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam şi

        Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov!„ Şi şi-a acoperit Moise faţa, că se temea să privească pe Dumnezeu.” (Cap. 3, 1-6). Apoi Dumnezeu îi porunceşte lui Moise să meargă la Faraon pentru a-i scoate de acolo pe „fiii lui Israel”, dar acesta răspunde: „Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel şi le voi zice: „Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi… Dar de-mi vor zice: „Cum îl cheamă, ce să le spun?” Atunci Domnul Dumnezeu a răspuns lui Moise: „Eu sunt cel ce sunt”. Apoi i-a zis: „Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!” {Cap. 3, 13-l4).

        Într-o accepţie mai largă şi generalizată „focul care nu mistuie nimic este mai mult decât înflăcărarea mâniei cereşti. Este imaginea veşniciei divine, a lucrării interioare a Celui Atotputernic, înainte de a interveni în spaţiul şi timpul oamenilor”48. Pornind de aici, de la viziunea lui Moise pe muntele Horeb o întreagă tradiţie bizantină a interpretat „Rugul aprins” ca o poartă către veşnicie, dar şi ca pe o cale de întrupare a Logosului în trupul Fecioarei. „Conform canoanelor Erminiei, imaginea centrală a icoanei Rugului aprins, Toetokos, e integrată unei structuri octave, asemănătoare unei stele în opt: echivalent figurat al Ogdoadei, corelată veacului al optulea sau zilei a opta, duminica – poartă a eternităţii deschisă încă de aici. (Poarta invizibilului trebuie să fie vizibilă). Icoana, autentic realizată, a Rugului Aprins reuneşte fascinaţia pictorială a unei mandala cu gravitatea unei matrici de cunoaştere simbolică” (André Scrima)49. Prin urmare Rugul Aprins a stat la baza unei doctrine bazată pe trăirea contemplativă ca experienţă spirituală individuală – de aici şi reînvierea isihasmului din veacurile XIII-XIV de la Muntele Athos (prin „propagarea” lui de către Grigore Sinaitul, 1255-l346).

        De altfel în Calendarul creştin-ortodox există şi „Sărbătoarea Rugului Aprins” (a lui Moise) celebrată la 4 septembrie, zi care, susţinea Ivan Culighin, „constituie, tăcut, momentul şi locul de reunire în Duh a tuturor celor ce au fost binecuvântaţi cu darul trăirii şi cunoaşterii isihaste. Iată deci, cu simplitatea veracităţii, tâlcul denumirii de „Rugul Aprins„ alăturat grupului de la Antim. (…) Rugul Aprins dura drept referinţă vie păstrată în inimă, a unei moşteniri venite de foarte departe”50.

        Tot André Scrima, în calitatea lui de cunoscător dinlăuntru, în chip nemijlocit al grupului spiritual coagulat la Mănăstirea Antim, mai târziu intrat în istoria spiritualităţii sub genericul „Rugul aprins”, ne oferă şi câteva „coordonate vitale, constitutive”.

        În substanţiala şi interesanta sa carte (din care am mai citat deja) autorul scrie: „Lipsa oricărui regulament prealabil alcătuirii lui (al grupului, n. n .), absenţa de roluri formal distribuite sau ierarhizate, într-un cuvânt libertatea, permanent confirmată, ne pot orienta spre ceea ce încercăm să exprimăm. La temelia modului său de existenţă stătea, foarte simplu, verbalizarea. Cuvântul, verbul circula cu încântare, am spune, de la unul la celălalt, ca într-o creştere spre înalt a încrederii: el întâmpina nu reticenţă sau lipsă de interes, ci deschidere sporită a atenţiei. Crâmpeie de lectură sau de gândire – modest personală – se configura în intelecţiune deloc abstractă, transsubstanţială în materie de uimire, emoţie, recunoaştere, orientate spre Ultim. Foarte adesea beneficiam, unul de la altul, prin aducerea în discuţie a unei lecturi tocmai întreprinse, a unei „descoperiri„ de autori aproape uitaţi sau confidenţiali. (Dr. V. Voiculescu excela în asemenea surprize iscate din labirinturile bibliotecii sale)”51.

        Nu încape îndoială că în definirea locului şi rolului pe care 1-a avut V. Voiculescu în cadrul grupării „Rugul aprins” o semnificaţie cu totul specială o au şi numele celorlalţi practicanţi ai Rugăciunii inimii şi, implicit, participanţi la reuniunile spirituale de la mănăstirea Antim.

        Deşi nu este locul aci să facem o prezentare detaliată a acestora, se cuvine, totuşi, să-i amintim fie şi prin succintele portrete morale făcute de către cei doi autori, dar şi de către alţii care i-au cunoscut şi le-au evidenţiat virtuţile în diverse scrieri.

        Desigur, cea mai interesantă şi complexă figură din „Rugul Aprins” era Sandu Tudor pseudonimul lui Alexandru Teodorescu din Bucureşti. Om cu o biografie spectaculoasă, „un personaj mai puţin obişnuit cu tot atâtea – dacă nu şi mai multe – ipostaze profesionale”53 (Pericle Martinescu), el a fost, pe rând, marinar, aviator, ziarist, călugăr – ins cu vocaţia slujirii bisericii, de vreme ce singurul lui volum de versuri de inspiraţie mistică sugerată chiar de titlul, Comornic (1925) denotă o limpede chemare către cele sfinte, iar anii ultimi autorul şi-i petrece în singurătate, la schitul Rarău.

        Este interesant şi demn de adăugat că în perioada lui de gazetărie păstorise două publicaţii (Floare de foc, 1932-l933; Credinţa, 1933-l934) cu limpede orientare ortodox-creştină, în paginile lor publicând nume de referinţă azi: Ion Biberi, Virgil Gheorghiu, Petre Manoliu, Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, Constantin Noica, Octav Şuluţiu, Ovidiu Papadima, Eugen Ionescu, Barbu Brezianu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Mihail Sébastian, Emil Cioran şi alţii.

        Un alt personaj important era Alexandru Codin Mironescu, profesor universitar de chimie, scriitor şi gazetar, autorul unui studiu – Limitele cunoaşterii ştiinţifice (1943), de adâncă erudiţie şi profunzime filosofică, fire lipsită de maliţiozitate şi cu un dezvoltat simţ al umorului, om cu „casa deschisă” pentru vizitele prietenilor (de unde i se va trage, mai târziu, anchetarea şi condamnarea).

        Mai erau apoi Paul Sterian, om de cultură şi tehnocrat, Paul Constantinescu, cel carea compus şi un Imn al Rugăciunii lui Iisus (sub formă de „canon suitor”), Ion Marin Sadoveanu (cel care „surprindea prin asiduitate, vădită într-o devoţiune oarecum rustică: adorare prelungită a icoanelor, gestualitate amplă…” scrie André Scrima), arhitectul Constantin Joja, profesorul Alexandru Elian („reînnoind la fiecare întâlnire satisfacţia de calitate rară pe care o oferă îngemănarea între fermitatea intelectuală şi integritatea morală” notează Scrima), filosoful şi profesorul Anton Dumitriu, părintele Dumitru Stăniloaie, titular al catedrei de „Teologie ascetică şi mistică” de la Facultatea de Teologie a Universităţii Bucureşti, traducătorul Filocaliei (despre care acelaşi autor spune că a participat la mai multe întâlniri, însă „nicicând nu a făcut parte din Grupul de la Antim”.

        Desigur, o figură de prim-plan a „Rugului Aprins” era stareţul Benedict Ghiuş, doctorand în Teologie la Universitatea din Strasbourg (în 1920) – „duhovnicul, sfătuitorul, interlocutorul intelectual calificat pentru căutătorii de sens ai acelei perioade” (A. Scrima). Acestora li se adăugau şi alţii, despre care cei ce au adus mărturii despre acele vremii, ori s-au aflat în preajma lor, au scris în memoriile lor.

        Însuşi autorul din care am citat până acum, André Scrima a fost unul dintre cei mai importanţi membri ai „grupului Rugul Aprins”, însă, mai târziu, plecând în India în 1957, datorită unei conjuncturi şi sprijinului primit de la patriarhul de atunci al

        României, Justinian Marina, a scăpat de închisoare şi de toate consecinţele prigoanei intelectualilor ce se întâlneau la Antim. Bun prieten cu el, V. Voiculescu i-a încredinţat o variantă în manuscris al Sonetelor, variantă care n-a fost încă publicată şi se află tot în posesia lui A. Scrima54.

        Cu toţii „nu veneau pentru taifas şi palavre, ci în căutarea unei trăiri de rugăciune, cunoaştere, împlinire; nu era vorba nici de o „elită„ (sau mai bine zis, da: dar nu după înţelegerea frivolă, trunchiată a lumii), de societate „superioară„ şi ruptă de rest…”55

        Am văzut, aşadar, care erau, în linii mari coordonatele după care aveau loc întâlnirile de la Antim, circumscrise „Rugului Aprins”. Am văzut şi ţinuta de înaltă spiritualitate a acestora, asigurată de nivelul intelectual şi de aspiraţiile participanţilor la ele, precum şi rolul de catalizator al inteligenţelor atrase de misterul ortodoxiei şi de pătrunderea tainelor dumnezeirii.

        Însă dincolo de orizontul deschis de mărturiile pe care le avem se iveşte, neliniştitoare, o întrebare:

        Care a fost contribuţia lui V. Voiculescu la definirea profilului grupului (nu o definire în sensul comun al dicţionarelor, ci o alta de mai profunde semnificaţii) şi prin ce se leagă propria-i biografie, până la urmă, de viaţa „Rugului Aprins”?

        Trebuie s-o recunoaţtem din capul locului: toţi memorialiştii îi recunosc poetului rolul de persoană cu karmă, cu aură, cu forţă magnetică pentru ceilalţi, însă niciunul din ei nu merge mai în adâncul lucrurilor. Niciunul nu caută să dezlege „misterul” (fiindcă trebuie să fie un mister) personajului şi nu pătrunde dincolo de aspectele întrucâtva exterioare ale acestuia. Scurte, fugare caracterizări sau notaţii de genul „Libertatea spiritului comunicând cu universul în chiar infimul amănunt, adia palpabil: nici o pervertire meschină, şovină, necinstită nu apărea posibilă în acest spaţiu (al bibliotecii lui V. Voiculescu, n. n . f6 sau „Se pare că atunci şi acolo (la Antim, n. n .) a avut Voiculescu revelaţia unei alte dimensiuni a spiritului şi de acolo şi-a desprins noile sale lecturi şi meditaţii, cu efecte radicale în poezia lui de mai târziu. Mai mult, cred că el a fost, până la urmă, singurul beneficiar al acelui început de iniţiere isihastă… (.) Voiculescu a luat noutatea în serios şi s-a angajat întru ea de unul singur, pe cont propriu cum s-ar spune, într-o uriaşă aventură a spiritului” (Valeriu Anania)57 au mai degrabă darul de a mări curiozitatea şi dorul investigaţiei decât pe acela de a face lumină într-o perioadă de timp acoperită în mare parte de norii necunoscutului.

        Coroborând, totuşi, aceste informaţii cu o alta (anume aceea că poetul pornise pe calea cunoaşterii în ce priveşte Rugăciunea lui Iisus încă de prin 1939)58 şi cu datele aflate în josul Sonetelor şi al multora dintre poeziile religioase (fixate în timp în intervalul 1950- 1958) avem toate motivele să credem că trăirea profund mistică a scriitorului venea dintr-o adâncire serioasă pe calea credinţei şi dintr-o iniţiere serioasă în isihasmul presupus de Rugăciunea inimii. Altfel cum s-ar fi putut ivi de sub condeiul scriitorului versuri precum acestea?: