MISIONARISM CULTURAL, MEDICINĂ ŞI LITERATURĂ

        „Poporul nu trebuie tratat nici ca un negru, nici ca un copil şcolar, ci ca un om deplin pe care îl iubeşti frăţeşte – fără pretenţii şi nu de sus…”

        Eforturi pentru luminarea satelor Fascinaţia teatrului Redactor literar Ia Radio Iarna de altădată * Membru al Turing Clubului României *„…Am venit încântat mai ales de drumul de-a lungul Dunării… E de o măreţie fără seamăn … ” La Sarmizegetusa, pe urmele strămoşilor„…Aici (în Retezat, n. n .) jocul luminii şi al umbrei îşi desfăşoară cozile de păuni de dimineaţă până noaptea” Toate leacurile la îndemână şi pionieratul în medicina naturistă. „Un spirit întors către sine însuşi, reflexiv şi neliniştit…”

        Posterior apariţiei Poemelor cu îngeri, un poet de serie, fără prea mare forţă lirică interioară, culcându-se pe laurii gloriei – fiindcă, orice s-ar spune, Premiul pentru poezie al Societăţii Scriitorilor Români nu se acordă oricui – ar fi insistat să forţeze uşile muzelor, publicând imediat, sau foarte curând, alte şi alte cărţi de versuri. Deşi s-a dovedit poet prolific, Voiculescu n-o face, însă. El preferă să se consacre cu toate forţele unei activităţi de popularizare a culturii la sate, de propăşire a poporului. Însă în această nobilă, dar dificilă muncă nu se putea avânta de unul singur. De aceea poetul şi medicul Voiculescu încă de prin anii 1920-l921 se apropiase de Fundaţia culturală „Principele Carol”, al cărei rol era acela de a răspândi cultura în mediul rural. În 1921 Varile Voiculescu fusese numit, cum am mai spus, subdirector, iar în 1922 director cultural la Fundaţie şi scriitori de mare prestigiu mai târziu (Adrian Maniu, Ion Pillat, Emanoil Bucuţa, Nichifor Crainic, Victor Ion Popa ş. a .) la îndemnul lui N. M. Condiescu1 i se vor alătura în mai toate acţiunile. Ei au impulsionat Fundaţia, ajutând-o să-şi depăşească scopul iniţial. Astfel, pe lângă revista Albina (redactată mulţi ani de poetul şi publicistul D. Ciurezu) şi colecţia „Cartea satului”, noii veniţi au iniţiat colecţia „Cartea vremii”, în care au apărut versuri, proze, drame şi eseuri semnate de Ion Pillat, Zaharia Stancu, Emanoil Bucuţa, Lucian Blaga, Al. Bădăuţă, Ion Marin Sadoveanu, Mihai Ralea, Şt. Zeletin. Însuşi Voiculescu a publicat aici mult-discutatele lui Poeme cu îngeri. De menţionat că alături de literatura originală, Fundaţia a făcut să apară bune traduceri din Shakespeare, H. Ibsen, Luigi Pirandello, Rainer Maria Rilke, Okakura Kakuzo, Francis James ş. a ., completând astfel, în mod fericit, opera editurii „Cultura naţională”, întemeiată de Vasile Pârvan.

        Climatul spiritual de la Fundaţie, entuziasmul confraţilor, în fine posibilităţile ce par a sta la îndemâna celor ce pot şi doresc să facă un bine poporului din care s-au ridicat sunt convingătoare pentru poetul ivit pe lume pe Valea Buzăului.

        Prin urmare, fostul medic de plasă, actualul scriitor aflat în plină ascensiune literară alege calea dictată de inimă şi este din ce în ce mai convins că printr-o muncă intensă şi bine organizată pe plan cultural se pot deschide noi orizonturi locuitorilor de la sate. O serie de broşuri – Proverbe culese; îndreptar cultural. Cartea misionarului, Chestionar de anchetă socială pentru monografie, Chestionar folcloric, îndreptar pentru conducătorii culturali de la sate – Căminul cultural – toate scrise în colaborare cu Gh. D. Mugur2 şi apărute la intervale scurte (începând din 1928) la Craiova şi la Bucureşti ar putea părea astăzi colaterale activităţii principale a scriitorului. Ele relevă, însă, o muncă serioasă şi grea, de ale cărei roade cei doi autori nu se îndoiau şi pe care le doreau cel puţin la înălţimea intenţiilor. Cumulate cu o întreagă serie de articole – fie răspândite prin ziarele vremii, fie citite la Radio – broşurile dau măsura gândirii intelectualului necruţându-şi eforturile în ridicarea spirituală a satului din care provine şi pe care

        — A cunoscut, sub multiplele lui aspecte, încă din copilărie. De prisos a mai spune că multe din problemele semnalate acolo constituie încă, şi azi, baza de plecare în alcătuirea unei monografii săteşti. Iată câteva titluri de „probleme” din sumarul Cărţii misionarului, ele singure vorbind despre caracterul enciclopedic al muncii preconizată a se desfăşura la sate: Falsa cultură. Adevărata cultură, Cultura noastră naţională, Instrucţie şi cultură, Căminul cultural (cum se întemeiază, ce cuprinde localul, activitatea, programul, ofensiva culturală, ziua cărţii, muzica, cinematograful, educaţia fizică, călătoriile, farmacia, rolul economic, agricol, cultural al misionarului).

        În alt Ioc, în îndreptarul pentru conducătorii culturali de la sate, Voiculescu pledează tranşant şi cu argumente serioase pentru înfiinţarea unor instituţii culturale de luminare a poporului. Văzând în ele mult mai mult decât un simplu instrument de răspândire a cunoştinţelor cultural-ştiinţifice, el demonstrează, pe lângă utilitate, importanţa acestora în contextul mai larg, naţional. Fostul medic de plasă – cunoscător al vieţii rurale până în cele mai mici detalii, cu toate neajunsurile şi mizeriile, dar în care, totodată, se păstra milenara tradiţie a istoriei şi a folclorului, din cele mai vechi epoci şi până azi – milita pentru păstrarea tuturor vestigiilor trecutului aflate, unele din ele, pe cale de dispariţie. Să-l ascultăm pledând pentru înfiinţarea de muzee săteşti şi să-i admirăm încă o dată arta convingerii şi frumuseţea argumentelor:„…Ceea ce pentru copiii părăsiţi din basme a fost cenuşă caldă, pe dâra căreia veneau oricând voiau acasă, deşi luau suflet şi puteri, pentru noi sunt bătrânele tradiţii, datinile noastre vechi cu care moşii şi părinţii şi-au ţesut straiele, şi-au durat casele, şi-au întemeiat gospodăriile etc. Ele sunt cenuşa fierbinte din vechea vatră de cultură băştinaşă ce ne-a încălzit şi ne-a luminat în toată noaptea istoriei noastre – şi nu trebuiesc aruncate. Ca o cenuşă scumpă, strânsă grămăjoaregrămăjoare în fiecare sat prin muzeele săteşti presărate de-a lungul drumurilor ţării, aceste lucruri, pline de sufletul cinstit al trecutului, să ne dea pururi putinţa de a ne întoarce când voim la noi înşine. Nimic din toate aceste odoare şi moaşte nu trebuie să se piardă, cele mai de nimic putând fi cele mai scumpe, de la oala de lut ce se dă de pomană, fluierul încrustat şi traista vărgată a ciobanului, până la lada înflorată cu teancul de zestre deasupra. Cele mai preţioase care ne caracterizează rasa şi geniul, mărturisind astfel despre obârşiile noastre, vor fi strânse în muzeul etnografic al neamului”3.

        Convins că prin cultură se poate face cu mult mai mult decât s-a făcut pe plan social pentru viaţa săteanului, Voiculescu demonstrează ce a însemnat şi ce înseamnă aceasta pentru dezvoltarea intelectuală şi morală a ţăranilor. Pledoaria sa începe de la adevărul că ea, cultura întotdeauna„…A fost… O forţă recunoscută, pe care s-a rezemat societatea” şi că, înainte de toate, ea „se adresează caracterului şi sentimentului, ea umanizează” şi prin urmare poate şi este necesar să fie asumată ca atare „în suflet şi în minte, în orice clipă” (şi cine sunt cei dintâi chemaţi s-o răspândească în mediul rural dacă nu elevii, studenţii, intelectualii? Se întreabă misionarul). Propagatorul şi totodată adeptul acestui tip de misionarism cultural, văzând cu ochii minţii şi cu flarăca sufletului forţa nebănuită a culturii şi emanciparea ţăranului, nu se sfieşte să afirme, convins fiind de adevărul spuselor sale, că „pregătirea culturală, ca şi cea a apărării naţionale, trebuie să fie unitară, nesupusă nici intemperiilor, nici sâcâielilor. Ţara nu poate fi un câmp de experienţă fără ordine şi fără norme”. Scriitor de vastă erudiţie cum era, putea susţine, prin urmare, despre cultură că „a dat popoarelor ce au avut-o un prestigiu şi o autoritate pe care n-a egalat-o forţa războinică”. Încă din articolul Doctrina culturii (datat: 7 iunie 1926) scriitorul preconiza o adevărată mişcare pentru „luminarea mulţimii”, scop în care, zicea el „în fiecare cămin, în orice mahala, trebuie să se ridice un sanctuar cultural”. Iar mai la vale, cu aceeaşi nestrămutată convingere adăuga: „Din toate încercările şi din toată truda de până acuma trebuie să răsară o pedagogie metodică şi raţională în cultivarea acestui domeniu afectiv, temelia sufletului popular”.

        Se cuvine şi relevarea unui amănunt ce ni se pare semnificativ: poetul nu numai că semnalează existenţa şi nevoia de preţuire a creaţiei populare, ci pune în evidenţă şi înaltele ei sensuri morale şi filosofice. Bunăoară, referindu-se la unul dintre cele mai frumoase basme din folclorul românesc, scriitorul – pornind de la un fapt particular – generalizează şi afirmă: „Făt Frumos a îmbrăcat, în concepţia populară, sensul ideii de neam. În el se personifică însuşi poporul care 1-a făurit şi 1-a taxat ca ideal. Toate însuţirile sale, generosul neam i le atribuie lui: frumuseţe, isteţime, bunătate, devotament, loialitate, idealism”4.

        Cunoaşterea amănunţită a vieţii satelor noastre, petrecută, cum spuneam, mai ales în timpul activităţii lui de doctor de plasă, 1-a condus pe Voiculescu la aflarea celor mai valoroase comori etnice ale satului, la descoperirea zăcămintelor folclorului românesc5, dar şi la descoperirea modului profund de a gândi şi de a se comporta ale ţăranului. Poate că de aceea conceptul de „cultură” are pentru el valenţe mai bogate şi mai profunde decât se înţelege, de regulă, prin folosirea curentă a termenului. Prin urmare chiar şi „chipul cum mănâncă un popor nu este străin de cultura lui – zice Voiculescu. Sufletul, gândurile lui (ale poporului, n. n .) despre viaţă se văd şi se răsfrâng până şi în felul cum se hrăneşte”.

        Nu mai puţin informat, competent şi original va fi Voiculescu şi în abordarea unor teme vizând aspectele sociale ale realităţii imediate din satul românesc interbelic. Condiţiilor de creştere şi educare ale copiilor le va consacra o suită de articole grupate sub genericul „O grijă mai mult”, iar atunci când îşi va spune opinia în legătură cu modul de alcătuire a monografiilor săteşti, bazat pe calcule, statistici şi alte informaţii provenite din cunoaşterea directă ori din diverse materiale întocmite de instituţiile centrale specializate, va scrie (în articolul Monografia comunelor): „Punctul de vedere al monografiei trebuie să fie cel biologic şi sufletesc, cel activ”. Iar mai departe, referindu-se la imperativul presupus de buna şi rodnica muncă a „misionarilor”, ca şi a tuturor celor ce pot avea un rol pozitiv în viaţa obştii rurale, fostul copil de pe Valea Buzăului şi fostul medic de plasă vor adăuga: „Adevăratul progres, reala cucerire nu stă în bogăţii neînsufleţite, ci în valoarea de viaţă omenească, cât mai multă şi de cât mai bună calitate”.

        Că autorul Poemelor cu îngeri se simţea direct implicat în vasta, complexa şi dificila muncă de „misionar”, de teoretician şi susţinător al ideilor de propăşire a satului prin cultură o mai dovedesc şi zecile de articole risipite prin presa vremii, unele dintre ele prea puţin cunoscute, iar altele aproape uitate cu desăvârşire. Între acestea Ţâncii pământului reţine cu deosebire atenţia prin aceea că, odată în plus, relevă nemăsurata încredere a medicului, scriitorului şi publicistului militant în energiile spirituale pe care le poate da satul. Ideea – preconizată nu de puţini în epocă – potrivit căreia locul ţăranilor (indiferent de dotare, posibilităţi şi aspiraţii) ar fi pentru totdeauna la ţară este combătută cu vervă şi condei de pamfletar: „între multe aberaţii şi meschine erezii care conduc viaţa noastră politică îşi face repede loc încă una şi poate cea mai boacănă. Anume că ţăranii trebuie să rămână numai acolo la ţară, ca un fel de vegetaţie… Superioară porumbului şi grâului, pentru consumaţia citadinului. (…) în numele unei stupide doctrine de ocrotire, ţărănimea e condamnată la o veşnică existenţă mecanică, de plug rural. (…) Puii de ţărani să nu mai năzuiască spre lumina mare, cu superba năvală către şcolile înalte. Ci să se înghesuie şi să se asfixieze toţi, acolo în bordeiele şi dughenele cătunelor din vârsta pietrei. Orice acces către ideal, către o viaţă superioară – interzise cui nu se naşte în burg. (…) Dar ţăranul să fie un strein şi un duşman în cetate, iar cetatea să rămână pururi străină prin lipsa ţăranului din ea? Îl apărăm suficient prin asta? Dar acolo, la ţară, el şomează aproape tot anul, acolo îl seceră mizeria, foametea şi boala fără de scăpare.”7

        În ce măsură principiile, ideile şi convingerile voiculesciene referitoare la misionarismul cultural la sate pot fi validate astăzi, după mai bine de o jumătate de veac de la enunţarea lor? Ce a rămas încă valabil şi peren din perspectiva noastră, a cititorilor anului 2008? Iată doar două din posibilele întrebări fireşti la care – cercetător al biografiei şi operei, ori simplu lector al scrierilor v°iculesciene – se cuvine a răspunde.

        Concepţia autorului Poemelor cu îngeri comportă, credem, unele amendamente. Cauzele răului social de la sate, adevăratele „rădăcini” ale vieţii precare din localităţile rurale româneşti din deceniile al treilea şi al patrulea se aflau, înainte de toate, în condiţiile materiale şi sociale.

        Desigur, aspectul cultural constituia şi el o componentă importantă a vieţii ţăranului, însă numai prin factorii culturali, prin ridicarea nivelului spiritual al satului adică, nu se puteau rezolva complicatele şi gravele probleme cu care se confruntau locuitorii din mediul rural românesc. Este dincolo de orice îndoială că propăşirea satului şi a oamenilor lui nu se putea face decât prin însăşi schimbarea modului de viaţă, a condiţiilor materiale şi a relaţiilor sociale, prin înlăturarea inegalităţilor existente între proprietarii pământului şi cei care-l lucrau efectiv.

        Deşi cunoştea mult mai bine decât alţii realităţile şi intuia, desigur, căile de schimbare a lor, Voiculescu făcea eroarea mai tuturor intelectualilor epocii: credea că starea de lucruri se poate schimba în primul rând prin cultură, prin acţiunile, activităţile, iniţiativele circumscrise ei.

        Judecată global şi din perspectivă istorică, respectiva concepţie comportă astăzi critici serioase, dar nu i se pot, totuşi, contesta valenţele umaniste, încărcate de bune şi nobile intenţii, cum, desigur, nu i se pot contesta nici unele binemeritate ecouri. Ele s-au concretizat, între altele, în apariţia unor cărţi, studii, articole etc. Din care mai târziu s-au putut prelua, valorifica şi aplica în practica vieţii sociale ideile cele mai valoroase. Privit astfel, din acest unghi, misionarismul lui Vasile Voiculescu poate fi considerat – în ciuda limitelor lui – o activitate de pionierat, demnă de stima şi preţuiră posterităţii.

        *

        Voiculescu nu este tipul scriitorului ce se poate încadra cu uşurinţă într-o singură formulă literară, omul unui singur gen de creaţie (poezie, proză sau teatru). Imensele şi nepotolitele mişcări ale valurilor din mările şi oceanele lui interioare cereau – spre a se putea face auzite – mereu şi meru ale „căi”, alte mijloace de expresie. Aşa se explică şi abordarea teatrului şi nu prin presupusa „comandă socială”, cum încearcă să avanseze ideea unu comentatori mai noi ai operei voiculesciene8. E adevărat că o asemenea „comandă” din partea Societăţii de Radiodifuziune, la care scriitorul era redactor al programelor culturale, ar fi fost posibilă, însă lectura textelor dovedeşte aproape de la sine că piesele, ab initio nu erau, destinate lecturii în faţa microfonului, nefiind elaborate în funcţie de anumite reguli cerute de teatrul radiofonic, specifice acestuia (accentul pe succesiunea momentelor sugestive sonor, identificarea şi schimbarea elementelor de decor prin anume replici şi efecte speciale etc.), total diferite de mijloacele dramaturgiei destinată scenei. Or, din câte ştim, cele mai multe şi cele mai importante dintre lucrările dramatice voiculesciene nu conţin indicaţii de regie ori comentarii ale autorului în acest sens.

        Obiecţiile aduse teatrului voiculescian de către critică la data jucării ori publicării pieselor, dar mai ales după aceea, în anii din urmă, sunt numeroase şi nu formează obiectul „călătoriei” noastre pe urmele scriitorului. Prin urmare, trecând dincolo de elogiile ori amendările formulate faţă de fiecare text în parte ori vizavi de întreaga dramaturgie este util să încercăm a-l „găsi” pe dramaturg exact aşa cum este: cu întregul univers de preocupări, de idei şi frământări, cu toată substanţea literară pe care a „adunat-o” în formula teatrală propusă. De altfel înclinăm să credem, ca şi Ion Apetroaie, că scriitorul „s-a decis pentru teatru din nevoia ineditului oferit de acest spaţiu artistic, cât şi din tensiunea spre o nouă ipostază creatoare în general”9.

        Ideea de a scrie teatru e posibil s-o fi primit Voiculescu, dacă nu i-a venit de la sine, cum spuneam, de la prieteni. Poate de la Victor Ion Popa, încă din timpul şederii lor comune la Bârlad, poate de la colegii de la radio ori din altă parte. În orice caz când, ln stagiunea de toamnă a anului 1930 Teatrul Naiţonal îi joacă cea dintâi piesă, Fata ursului, publicul bucureştean are o revelaţie, iar critica teatrală o surpriză. Autorul lui Tache, Ianche şi Kadâr s-a grăbit să scrie imediat o cronică şi să considere noua creaţie voiculesciană „o deschidere de drum în dramaturgia românească”, considerând că autorul ei „e în literatura noastră cel dintâi vestitor unei adevărate vieţi de sat”. Distribuţia prestigioasă (C. C. °ttara, G. Ciprian, Sorana Ţopa, Eugenia Ciucurescu, Ion Finteşteanu, Marioara Zimniceanu), ca şi regia (Paul Guşti) au asigurat spectacolului de atunci un mare succes. Bineînţeles că din critica vremii n-au lipsit nici exagerările. În „corul” de condeieri care au salutat premiera, un Paul Sterian, bunăoară, scria:„…Satul, este vădită intenţia autorului, împlineşte rolul corului antic. Şi, pe această cale, nu e greu de descoperit că V. Voiculescu s-a îndreptat după principiile tragediei antice în compunerea piesei sale”10.

        Voiculescu, pe care până atunci toată lumea îl ştia poet şi redactor cultural la Radio, se prezenta înaintea cititorilor lui într-o nouă ipostază: aceea de dramaturg. Faptul a stârnit mirare şi scepticii au crezut că Fata ursului nu-i decât o întâmplare, că poetul nu-şi va abandona „uneltele” sale de liric pentru a îmbrăţişa un nou gen literar – lucru care, de altfel, s-a petrecut numai în parte. Nu peste multă vreme scriitorul va termina poemul dramatic La pragul minunii, jucat la Paris de compania Pitoeff în 1934 şi apoi Umbra (jucată pe scena Teatrului Naţional în stagiunea 1935- 1936 şi premiată de acesta). Peste şapte ani, în 1943 apărea şi un volum – Duhul pământului (incluzând Fata ursului, Umbra, şi Demiurgul, cea din urmă inedită până atunci). Alte cinci piese (Gimnastică sentimentală, Pribeaga, Trandafir agăţător, scenariile radiofonice Două furtuni şi Darul domnişoarei Amalia) aveau să rămână inedite şi să fie cunoscute după moartea autorului.

        Aşadar care e universul teatrului voiculescian? Care sunt rădăcinile lui şi ce problematică abordează? Prin ce mai pot piesele acestea – scrise acum cinci-şase decenii – interesa publicul anului 2008?

        Punându-ne asemenea întrebări (şi încă multe altele ce se pot ivi în urma lecturii textelor dramatice) este neapărat nevoie să stabilim – pentru a câta oară?

        — Unele necesare punţi între creaţia şi viaţa scriitorului, între operă şi biografie, între faptul literar şi cel de trăire concretă a creatorului. Apoi între universul imaginat şi cel real, între fondul de idei şi acţiunea piesei ca atare.

        Opinia unor critici, potrivit căreia dramaturgia voiculesciană nu este unitară, textele suferind de grave deficienţe de construcţie, nu exclude o primă, necesară şi elementară constatare: şi în teatru (ca şi în cea mai mare parte a poeziei, publicisticii şi textelor de propagare a culturii sau povestirile şi romanul de mai târziu)

        Voiculescu îşi trage cele mai solide rădăcini din mediul rural, adică din spaţiul cel mai bine cunoscut şi „trăit”. El însuşi o recunoştea: „în privinţa teatrului cu subiecte din lumea rustică înţeleg să iei numai conflictul. Expresia nu trebuie să fie aceea tale-quale, ci prezentată artistic, cu un vocabular care fără să pară neologistic, să nu fie însă nici prea brutal realist”11.

        Se pare că scriitorul intenţiona să alcătuiască – cel puţin la începuturile sale dramaturgice – un ciclu mai larg de piese de sorginte folclorică prin care să scoată în evidenţă specificul naţional, acel „duh” al pământului românesc construit pe datini, obiceiuri, eresuri şi mitologie specifice poporului român. Observaţia, formulată de Al. Piru12, este până aci cât se poate de pertinentă şi adevărată, însă temerara întreprindere a poetului nu se îndrepta, cum crede criticul, către un „teatru popular”, ci mai degrabă către un teatru modern, accesibil deopotrivă publicului neavizat, cât şi celui cult, cu pretenţii şi exigenţe mari în materie.

        Fata ursului e o piesă care stârneşte real interes. Ea are la origine credinţa populară că în anumite locuri, departe de tumultul oraşelor, femeile sunt răpite de urşi şi trăiesc apoi cu ei, zămislind chiar şi copii împreună. Referindu-se la această piesă de debut, Voiculescu va spune într-un interviu: „Motivul inspiraţiei e o întâmplare autentică dintr-un sat de munte, unde eram medic de plasă. În piesă se răsfrânge mentalitatea primitivă, plină de poezie de altfel, şi cultura magică ce domneşte în poporul de la munte. Ca instincte şi pasiuni sunt la fel ca noi, dar ca explicare a lumii, o văd magică. Pe această realitate magică e brodată piesa”13.

        Mărturisirea autorului e valoroasă şi interesantă din mai multe puncte de vedere: întâi, fiindcă lămureşte opţiunea lui pentru un anumit tip de teatru, cel magic: apoi, că dezvăluie (pentru a câta oară?) puternicele legături pe care le are literatura sa cu realitatea; în fine, fascinaţia exercitată asupra scriitorului de mentalitatea primitivă, poetico-magică a sătenilor de la munte este pentru întâia oară declarată aci; ulterior prozele o vor reconfirma.

        Motivul popular îi foloseşte, de aceea, lui Voiculescu drept „Prim înveliş” pentru piesă care capătă, în cele din urmă, un caracter profund social.

        Primarul Pârjol, bătrân, rău şi urât, rămâne văduv şi vrea să se căsătorească cu Vidra, o fată frumoasă, dar săracă, îndrăgostită de Lixandru. În noaptea nunţii fetei cu individul bogat şi urât, mirele, trecând prin grădină, este doborât cu o lovitură puternică şi mireasa e furată de un urs, cu care va fi văzută mai târziu de fratele ei. Mama fetei susţine că mireasa ar fi fost omorâtă de ginere. Primarul, însoţit de jandarmul Potroc şi de vânătorul Marin, porneşte în pădure în căutarea răpitorului. Cei trei descoperă fata la un izvor şi o aduc în sat. Aci, în faţa mulţimii curioase, fata declară că în adevăr trăieşte cu ursul, că are un copil cu el şi că nu vrea să divulge locul bârlogului unde stă soţul ei ascuns. Noaptea, în timp ce fata şi mama ei stau sechestrate şi bine păzite de oamenii mirelui furat, soseşte vestea că au luat foc toate acareturile primarului, dar acesta nu slăbeşte paza şi nu dă drumul fetei. Venind după nevastă, ursul e împuşcat. Atunci orbul satului descoperă ceea ce nimeni nu credea: sub pielea de urs se ascundea Lixandru, iubitul Vidrei. El avea ascuns, sub blană, plodul înfometat. Piesa ia sfârşit cu un fel de descântec al Orbului: „Viaţa şi patima te schimbaseră în fiară, moartea şi alinarea facă-se din nou duh. Lepede-se părul sălbăticiunii de pe tine… Piarză-se ghearele fărădelegilor din inimă. Topească-se colţii răutăţilor din suflete. Întoarce-te înapoi, duh curat, în loc luminat”.

        Nu ne situăm pe vreuna din poziţiile critice formulate până acum în legătură cu Fata ursului, dar nici nu putem trece cu vederea câteva calităţi certe ale textului: desfăşurarea epicodramatică fluent-cursivă, naturaleţea dialogurilor, limbajul popular adecvat, în fine câteva scene şi „creionări” de portrete interesante şi memorabile. Între eroii piesei, Orbul îl poate anticipa, cum observa Mircea Tomuş14, pe Zahei. Realismul satului românesc interbelic – identificat în meandrele piesei de mai toţi comentatorii ei – transpare până în cele mai mici amănunte. Însă nu mai puţin valoros rămâne învelişul de basm, de fantastic, de eres în care a fost îmbrăcată intriga; altfel, fără acest strai folcloric, piesa poate nu s-ar susţine nici dramatic, nici ca problematică. Interesantă ar fi – pentru identificarea unor dominante, a unor obsesii voiculesciene ce străbat lumea interioară a scriitorului – şi analiza în paralel a piesei şi a unor proze de mai târziu, cu care aceasta are vădite legături. În Fata ursului, nota criticul citat mai devreme, „se găsesc elementele primitive, rudimentare şi incipiente din cunoscutele nuvele în mijlocul lupilor, Ultimul berevoi şi Pescarul Amin. Dar tot în acest loc, am adăuga noi, se duc mai departe acele impresii, teme, subiecte ce-l vor fi obsedat pe scriitor încă din vremea timpuriei lui creaţii Poemul Hanului cu urşi.

        Cu piesa următoare, Umbra, rămânem tot în spaţiul satului. Simplificată până la tema sa elementară, lucrarea are un subiect simplu: o bătrână vrăjitoare încearcă să împiedice căsătoria dintre un unchi escroc şi o nepoată isterică. Şi aci imperativul este impus de o convenţie socială: interdicţia căsătoriei între rude apropiate.

        Considerată de unii „greoaie farsă semănătoristă, lipsită de consistenţă dramatică” (Rodica Pândele), piesa pare a fi destul de dificil de montat pe scenă. Desfăşurarea conflictului dramatic e îngreunată de lipsa de consistenţă a personajului principal, fără „spontaneitatea şi truculenţa modelului” (Ion Apetroaie). În adevăr, personajul – de stirpe caragialeană, după unii (Rodica Pândele) sau cezar petresciană, după alţii (M. Tomuş) face dificilă articulaţia textului, stânjeneşte „curgerea” acţiunii, ca şi cum piesa ar fi destinată mai degrabă lecturii decât montării ei „pe viu” pe o scenă. Fără îndoială că Tudor Vianu, care găsea că în toată dramaturgia românească n-ar exista „O altă piesă care să sugereze în aceeaşi măsură (…) sentimentul de tragic al destinului răsunând printre oameni şi sancţionându-i după criteriul unei ordini morale absolute a lumii” dădea grai unui entuziasm de moment, lucrurile nestând tocmai aşa. De altfel, legat de valoarea piesei, un fapt ni se pare semnificativ: întrunit în prima sa şedinţă din 1931, Comitetul de lectură al Teatrului Naţional din Bucureşti a ascultat Umbra în lectura autorului ei. Referatul redactat de comitet (format din O. Goga, Al. Mavrodi, I. Petrovici, G. Murnu, Simion Mândrescu, Scarlat Fronda, G. Ciprian, Grigorea Manolescu) constată că deşi „piesa pune în evidenţă însuşiri ale autorului care e un artist al stitului şi un puternic evocator al atmosferei şi realităţilor româneşti”, ea nu poate fi reprezentată deoarece „cazurile tipice” sunt, zice referatul, de „un efect scenic imposibil, osebit cu unele stângării în desfăşurarea acţiunii”. Prestigiosul comitet recomandă unele schimbări şi cere o „operă refăcută în care elementul dramatic să fie mai cristalizat şi acţiunea mai unitară”15. La 18 ianuarie anul următor Voiculescu le citeşte piesa lui Rebreanu şi lui Gh. D. Mugur. În dreptul acestei zile autorul romanului Ion notează în Jurnalul lui: „Seara dr. Voiculescu cu Mugur. Citirea piesei Umbra până la 1, 1/2. Interesant material, dar neconstruit. Un talent dramatic considerabil”15 b, s. Aproape cinci ani i-au trebuit lui Vasile Voiculescu să poată reface Umbra. Luptându-se cu propriile-i gânduri legate de desfăşurarea textului, fiind în acelaşi timp constrâns să se supună cerinţelor Comitetului de lectură al Naţionalului, reuşeşte, în cele din urmă, să dea altă formă lucrării şi s-o prezinte din nou spre lectură Teatrului Naţional. De data aceasta nu numai că este acceptată, ci şi inclusă imediat în repertoriu şi se joacă în stagiunea 1936-l937, decernându-i-se şi Premiul Teatrului Naţional (alături de piesa Vestea bună de Mircea Ştefănescu).

        Gimnastică sentimentală (care s-a bucurat, de asemenea, de privilegiul montării pe scena celui mai mare teatru al ţării, în stagiunea 1980-l981) are – prin problematică şi atmosferă – un alt spaţiu de inspiraţie: cel al târgurilor de provincie, temă de largă şi bogată carieră în literatura noastră în proză. Într-un asemenea orăşel trăieşte familia profesorului Ion Ionescu (alcătuită din tată, soţie, doi copii şi doi socri), poreclit Iofca datorită totalei sale lipse de personalitate. În atmosfera banală şi apăsătoare se anunţă sosirea în localitate a lui Puiu Moldovian (pseudonimul lui Flancheş, fost coleg la cursurile liceale cu Ion Ionescu) în vederea aniversării celor 25 de ani de la absolvirea şcolii. Întreaga urbe e în fierbere. Actorul, găzduit în casa profesorului, începe să-i predea acestuia lecţii de gimnastică sentimentală, fondate pe teoria emoţiilor din psihologia lui Wiliam James. Din incolor, inactiv ţi lipsit de personalitate, Ion Ionescu-Novus, (pe numele său adoptat acum) devine deodată activ, plin de iniţiativă şi curaj; ajunge directorul şcolii şi ministrul îl ridică la rangul de locotenent-colonel în rezervă. Lucrurile se încurcă în momentul în care Novus încearcă „gimnastica sentimentală” şi în dragoste. Toate femeile din oraş (începând cu îngrijitoarea din casă şi cu o vecină) se îndrăgostesc de profesor şi vor să-I cucerească. Singura lui scăpare este „refugierea” în Bucureşti şi lansarea zvonului că a plecat într-o lungă călătorie cu vaporul peste ocean. Piesa se sfârşeşte cu reabilitarea lui Novus în ochii familiei şi mai ales ai soţiei.

        Desigur că la o judecată mai aspră, Gimnastică sentimentală prezintă poate o serie întreagă de lipsuri, de goluri dramatice, dar în nici un caz nu poate da impresia de „comic prea facil mecanic” (Al.

        Piru). În ce priveşte galeria personajelor care-şi dau replici şi-şi intersectează – pentru o vreme scurtă – destinele unele cu altele, vom subscrie la o idee deloc neglijabilă emisă până acum de critică: Ionescu-Novus „este un caz inedit pentru literatura noastră, mai ales interbelică” (Mircea Tomuş). Iar dacă totala răsturnare de situaţii din această farsă are tocmai rolul de a crea tensiune şi „neaşteptat”, atunci este îndreptăţită şi remarca aceluiaşi critic precum că „starea conflictuală nu se anulează, dimpotrivă, înfruntarea tinde spre cele mai acute forme”.

        Teatrul, ca gen literar, trebuie să-I fi fascinat pe Voiculescu nu atât pentru gloria efemeră obţinută sub luminile rampei, cât mai degrabă pentru curiozitatea şi bucuria de a vedea reacţia directă şi imediată a publicului în faţa propriei puteri, necunoscută până atunci, de a crea personaje şi drame, de a gândi acţiuni, conflicte şi intrigi – poate, în plus, şi încurajat de prieteni şi de succesul avut cu Fata ursului şi cu Umbra, poetul se avântă tot mai mult pe tărâmul fascinant al dramaturgiei. Gândeşte şi scrie imediat o nouă piesă, Demiurgul. În vara lui 1936, mai exact spus în 9 august îl aflăm pe autor la Valea Mare, în Argeş, acasă la Rebreanu, căruia îi citeşte noua creaţie. Autorul Răscoalei notează sec în Jurnalul său: Duminecă 9 august: Dimineaţa iau pe dr. Voiculescu de la gară. Îmi citeşte piese Demiurgul. Seara îl duc la gară”16. Călătoria la Valea Mare constituie pentru poet şi prilejul de a cunoaşte frumoasele meleaguri argeşene (deşi e posibil să mai fi fost pe aici şi înainte, în compania bunului său prieten Ion Pillat), de a se opri în pitorescul Câmpulung, plin de istorie şi veche vatră românească, locul ivirii pe lume a altui statornic şi bun prieten, Cincinat Pavelescu, epigramistul17.

        (E posibil ca poezia Câmpulung, din volumul întrezăriri să fi fost scrisă sub impresiile acumulate după vizita la Rebreanu).

        Cum va fi reacţionat autorul Răscoalei la lectura noii piese de teatru a poetului Vasile Voiculescu e greu de spus, dar avem toate motivele să credem că marele romancier va fi fost încântat (deşi a rămas, cum îl ştim, destul de reţinut în aprecieri). Un alt om de teatru, Şahighian, n-a avut decât cuvinte de laudă la adresa Demiurgului. Ne-a rămas şi o mărturie grăitoare în acest sens. „Şahighian, regizorul care mi-a pus Umbra – îi scrie poetul lui N. M. Condiescu, în aceeaşi epistolă în care laudă Oltenia şi virtuţile locuitorilor ei – este entuziasmat şi a plecat chiar azi la Sinaia, la Prodan, să-i ducă vestea unui mare succes (zice el) al stagiunii ce se deschide: Demiurgul. Am citit-o de asemenea lui Rebreanu, care a găsit-o interesantă şi vrednică de scenă.”

        Care era, în fond, adevărul?

        Demiurgul e o comedie unde râsul devine amar, ducând cu gândul şi judecata mai degrabă la o satiră cu bătaie mai lungă şi mai profundă decât o piesă la care efectele să se stingă odată cu căderea cortinei, fără a chema la meditaţie. Este vorba de o satiră virulentă şi convingătoare la adresa periculoasei teorii fasciste a ameliorării raselor şi dramatic – dincolo de valoare, rezistenţă în faţa criticii şi a posterităţii – probează poziţia lucidă, realistă şi sănătoasă a unui medic în faţa unor aberaţii trăite, într-un anume moment al istoriei, de omenire.

        Acţiunea e simplă, cu substraturi uşor de depistat. Profesoruldoctor Muşatin, nobil de neam şi locuind într-un castel moştenit de la familie, e obsedat, de la o vreme, de ideea ameliorării raselor – scop în care şi-a amenajat un fel de laborator pentru experienţe pe şerpi, insecte, păsări, maimuţe şi chiar oameni. Împreună cu ajutorul său, Claudius, a impus un foarte sever regim de supraveghere a personalului. În plus, atenţia cea mai mare este acordată unei perechi de maimuţe. Prin ea se preconizează regenerarea întregii lumi. „Demiurgul” – cum este numit de toţi profesorul – intră, însă, în conflict cu fiul lui, Lucian, la întoarcerea acestuia din străinătate. Lucian Muşatin e adeptul unei filosofii opuse celei practicate de tată, anume că sentimentele şi instinctele trebuie lăsate să se manifeste liber, fără constrângeri şi intervenţii în ceea ce a orânduit natura. Fidel convingerii lui, Lucian se dedă la o viaţă liberă, iar la un chef vrea să-i aducă şi pe Adam şi Eva – cele două maimuţe folosite pentru experienţe – să-i înveţe şi „metoda” sa de viaţă. Dar la un moment dat se află în pericolul de a fi ştrangulat de către Adam şi-l împuşcă pentru a se salva. „Demiurgul” şi Claudius îl imobilizează atunci pe Lucian şi-l supun unei operaţii: vor să-i ia „veninul, hipersexualitatea, frenezia” şi să le transplanteze unui bătrân profesor – Matei. Demiurgul susţine – după operaţie – că fiul lui va intra, de acum, „cu cinste în neamul Muşatinilor”.

        Să fie Demiurgul un prim pas făcut de Voiculescu către teatrul politic? De ce nu? Mereu în căutare de noi spaţii, de noi genuri de manifestare artistică, de noi „voci” pe care să-şi rostească extraordinara sa vitalitate creatoare, experimentând continuu şi neîncetat, „construindu-se” pe sine unic, fără model, autorul Umbrei şi al Gimnasticii sentimentale, nu este, cum s-a văzut, omul unei singure modalităţi de expresie. În timpul interior al scriitorului – care nu coincide cu timpul său calendaristic, biologic

        — Demiurgul premerge unui text de care se leagă prin numeroase fire, Lobocoagularea prefrontală (datat: 27 iunie 1948)18 – un fel de pamflet-povestire pe o idee de mare umanism: aceea că, indiferent de aberantele teorii ale modificării anatomiei, afectele, fondul de sentimente individuale nu pot fi distruse. Pe marginea unei cărţi – „Lobii prefrontali, inamici ai umanităţii”, de Karpman

        — Voiculescu dezvoltă un adevărat eseu de combatere a aberaţiei amintite. „Polemica” purtată cu menţionatul autor are loc prin imaginarea unei situaţii absurde. Astfel, un presupus Perfect Prezidiu Permanent al Popoarelor Păcii ar fi unicul stăpân al lumii, tutelând operaţia de „lobocoagulare prefrontală”; ea constă în distrugerea, încă de la naştere, a lobilor prefrontali unde şi-ar avea locul sentimentele şi tot ce ţine de viaţa afectivă a individului. Operaţia este prevăzută de lege şi orice eschivare se pedepseşte aspru. În imaginara lume n-au ce căuta îndrăgostiţii, oamenii cu iniţiativă şi personalitate, toţi cei ce tind să spargă limitele şi tiparele programate de Perfectul Prezidiu. Are loc o adevărată „cruciadă” pe care scriitorul o vede „dusă cu atâta sârguinţă şi succes împotriva centrilor blestemaţi, unde se cuibăreau altădată toţi insurgenţii eului, visul, emoţii, meditaţia, nemulţumirea de sine, râvna către perfecţiune, mizantropia şi alţi duşmani ai liniştei şi bunei rânduieli individuale şi sociale”.

        Coroborate, Demiurgul şi Lobocoagularea prefrontală dau o vagă idee despre o posibilă direcţie a evoluţiei dramaturgiei voiculesciene, o direcţie rămasă, din păcate, în stadiu incipient, însă nu mai puţin interesantă decât cele cunoscute şi finalizate în modul ştiut.

        Pribeaga rămâne, poate, cea mai plină de sugestii dintre piesele lui Vasile Voiculescu. Referitor la geneza ei, Ion Apetroaie emite aserţiunea că ar fi „crescută din basmul lui Delavrancea. Stăpânea odată”. De la Ovidiu PapadimaIy aflăm însă că lucrurile stau altfel, V. Voiculescu povestindu-i acestuia, cu ani în urmă, că inspiraţia i-a venit de la basmul Fata de împărat şi pescarul, din volumaşul de Basme, oraţii, păcălituri şi ghicitori de I. C. Fundescu, ediţia Il-a din 1896. In plus, poetul a fost şocat şi de o frază a lui Haşdeu din prefaţa la cartea amintită, frază în care marele erudit scria că basmul respectiv „este curat o dramă antică, lipsită doar de dialog”. Reţinând ideea, V. Voiculescu a purces la scrierea piesei sale. Nu credem că greşim însă afirmând că textul cu pricina este şi rodul îndelungatelor şi permanentelor preocupări ale autorului faţă de istoria cea mai îndepărtată a poporului român. Majoritatea comentatorilor acestei piese s-au oprit asupra interesului „livresc”, dacă-l putem numi aşa, manifestat de scriitor faţă de istoria naţională, relevând aplecarea acestuia mai ales asupra unei perioade „tulburi” (secolele XIV şi XV), prea puţin dovedită arheologic şi documentar şi prin urmare, pretabilă imaginarului şi ficţiunii literare20. Nimeni, însă, n-a vorbit până acum despre un aspect mai puţin cunoscut al vieţii scriitorului – în directă legătură cu geneza Pribegii – acela de arheolog şi istoric amator. Prin deceniul al patrulea, împreună cu doctorul PopescuGheorghian, cu Ion Conea şi cu un fotograf, Voiculescu cerceta în teren vechi vestigii de pe teritoriul ţării, făcând schiţe şi luând fotografii de la înălţime. Amănuntul mi se pare mai mult decât interesant şi legătura dintre faptul de viaţă şi cel literar apare şi acum limpede…

        Pribeagax ne poartă paşii şi imaginaţia în vremea „aburoasă” a veacurilor al XlV-lea ori al XV-lea, după întemeierea ţării Româneşti. Ion, căpetenie de pescari valahi, o salvează din mâinile corsarilor pe Irina, fiica împăratului bizantin, şi ajunge la curtea acestuia travestit în femeie. Împăratul îl numeşte arhistrateg şi i-o dă de soţie pe Irina. Prin uneltirile sorei împăratului, Melania, mama lui Leon (un strateg învins la Dunăre), Irina ajunge să-i dea o plamă lui Ion în chiar ziua nunţii cu el. Ginerele împăratului bizantin se simte atunci umilit şi dispare împreună cu suita lui. Irina, cuprinsă de remuşcări, pleacă să-I caute şi după un an şi jumătate de peregrinări prin Valahia, scăpând din diverse primejdii (robia barbară, poftele unui boier, o haită de lupi etc.), de un personaj misterios, tânăra femeie îşi recunoaşte soţul în persoana unui cocoşat mut de la un han. Judele o ia pe Irina drept spioană

        (fiindcă declarase că e fiica împăratului Bizanţului) şi o condamnă la spânzurătoare. Dar mutul vorbeşte, îşi scoate cocoaşa, îşi eliberează pletele dintr-o băşică şi-şi cere soţia în clipa când este ales domn al ţării. Apoi împăratul doreşte să-l asocieze pe Ion la domnie, dar Irina acceptă să plece cu iubitul ei şi să vină la Bizanţ doar odată pe an, primăvara. Leon, eliberat, îl însoţeşte pe Ion în ţara sa şi astfel piesa se termină.

        Aşa cum au spus-o şi alţii, întreaga acţiune din Pribeaga „are o desfăşurare de basm”, iar structura ei e „mai curând epică decât dramatică” (Al. Piru), dar ea interesează într-un grad mult mai mare decât celelalte. Şi asta deoarece cuprinde în arhitectura ei un adevărat „roman de călătorie” prin Valahia, prin spaţiul rătăcirilor eroinei. Peregrinările şi popasurile ei sunt tot atâtea pretexte şi ocazii pentru autor de a prezenta peisajul arhaic românesc, văzut în curgerea şi succesiunea anotimpurilor lui. Primăvara, Voiculescu preferă s-o descrie printr-o stână; sunt suficiente primele rânduri din „indicaţiile de regie” spre a vedea penelul de veritabil colorist al poetului: „La marginea unui păpuriş din bălţile Dunării. Scena toată e cuprinsă de un ţarc de oi, cu o poartă în fund, către imensul şes al ţării. Pregătiri de apus uriaş umple cerul. Cu zbucniri de lumină printre vălătuci de nori, dar încă lumină mare în văzduh.” Vara e prezentă printr-o altă scenă, imaginată şi ea – de data aceasta într-o altă zonă a ţării. Acum indicaţiile de regie sunt un pastel creionat doar de câteva linii, reuşind să determina nu numai cadrul, ci şi să sugereze o anume atmosferă. „Acţiunea – zice Voiculescu, preocupat ca eventualii regizori să aibe o reprezentare cât mai exactă a spaţiului – se strămută în inima unei silişti. Cât se vede, numai lanuri. Pe laturi, codri. În stânga, o casă primitivă de bârne. Pe prispă, o femeie tânără leagănă un copil în albie şi-i îngână un cântec. Apoi femeia ia secera din cui şi iese în curte. Din dreapta, pe un drumeag, trece un străin, care se opreşte la poartă unde stau, pe laviţă, tradiţionalele doniţe cu apă şi bardaca din care să se adape călătorii însetaţi. Lângă ele, o azimă.”

        Ambiţia scriitorului nu este doar de a prezenta anotimpurile, aşa cum se succed ele la Carpaţi şi Dunăre, ci şi de aduce în primplan, prin sugestie cel puţin, varietatea peisajului românesc – câmpia, dealurile, munţii. Toate îşi au frumuseţea şi farmecul lor. Toate fuseseră, până acum, prezente în poezie. Toate se mutau în acest moment, văzute dintr-un alt unghi, în piesa de teatru. Bunăoară, clipa în care Irina pune piciorul pe glia ţării lui Ion devine un fericit pretext scriitoricesc de a alcătui un inegalabil poem. De aceea, în gura Irinei, el nu rămâne doar o simplă „invocaţie”, ci şi o caldă şi pătimaşă rostire a iubirii de pământ: „Alină-ţi cărările, umple-ţi văile, culcă-ţi pripoarele, dezleagă-ţi capcanele şi ajută-mă să ajung cu orice chip Ia el. Înainte de a gusta roadele tale şi a rupe azima dospită din tine, mă închin ţie. Înainte de a bea din apele tale, mă prostern adânc pe ţărmul lor şi le spun: curăţaţi-mă de păcat, spălaţi-mă de vină, uşuraţi-mi calea până la el! Nimic din câte cresc, se târăsc şi aleargă pe faţa ta, bunule pământ, să nu-mi fie străin sau duşman.”

        Receptarea dramaturgiei voiculesciene – variată, tulburătoare, plină de simboluri şi incitantă în varietatea problemelor ei – s-a făcut, ca în cazul oricărei creaţii aparţinând marilor spirite, diferenţiat. Opiniile au oscilat şi oscilează încă între a considera acest teatru „infinit mai spectacular, mai bogat în fapte” (Nicolae Florescu) decât al Iui Blaga şi a-l socoti de „un interes mai mult documentar decât o veritabilă vocaţie” (Rodica Pândele). S-a spus că Voiculescu „aduce la rampă nu oameni, ci costume, personaje care n-au voinţă dramatică” (Vladimir Streinu), că „dramaturgul e sortit mai mult lecturii decât reprezentării scenice” (Mircea Braga), pe când alţii şi-au exprimat convingerea că „tradus în imagine scenică, teatrul acesta poate dezvălui virtualităţi bogate” (Mircea Tomuş) şi că autorul „ştie să pregătească atmosfera, să conducă abil confruntările dintre personaje. Lovitura de teatru, travestiul, elementele dinamice, descătuşând neaşteptate tensiuni, nu-i sunt străine, nu lipsesc din piesele sale” (Acelaşi N. Florescu de mai sus).

        Pe oricare poziţie s-ar situa, cel ce porneşte astăzi pe urmele lui Vasile Voiculescu află în piesele de teatru un univers pe cât de interesant şi de necunoscut, tot pe atât de fascinant, pe cât de divers în multitudinea personajelor ce-l populează, tot pe atât de bine închegat şi de rotund în formă.

        Eliberat de prejudecăţile cu care operează de cele mai multe ori criticul şi istoricul literar, cititorul pătrunde într-un „peisaj” halucinant, unde află cele mai variate forme de relief – din care privirea şi inima o pot alege, în cele din urmă, pe cea care-i satisface deplin dorinţa şi căutarea. Totodată, teatrul se leagă organic, se întrepătrunde cu restul creaţiei – cu poezia şi proza, cu publicistica – cu care, de altfel, alcătuieşte un tot rotund, complex, bogat în semnificaţii, de mare profunzime şi unic în literatura noastră, adunându-se, în cele din urmă, în apele aceluiaşi fluviu de rară frumuseţe care este opera voiculesciană.

        *

        Din 1933 Voiculescu va începe să lucreze ca referent literar la Radio Bucureşti22. Cum şi în ce împrejurări a ajuns acolo ne-o povesteşte fiul lui, Ion Voiculescu în Amintirile unei odăi. Era o zi de vară când în familia doctorului se stârni zarvă mare. Adrian Maniu, prietenul lor care până atunci compusese programul literar la Radio, fusese dat afară. Venise acum la autorul Poemelor cu îngeri să-l ajute cu un sfat, să-i pună o vorbă bună – prin prietenul lor, N. M. Condiescu, general şi adjutant regal, consilier al lui Carol – spre a fi reprimit în post. Şi începe un adevărat serial telefonic între Voiculescu şi Condiescu. Ţârâitul telefonului nu mai conteneşte. La un anumit moment veştile de la Condiescu par a fi îmbucurătoare. Dar totul nu-i decât o iluzie. Într-o zi doctorul veni acasă foarte abătut şi convoacă imediat un consiliu de familie, spunându-le tuturor că pe capul lui s-a abătut o mare nenoricire: Carol 1-a chemat şi 1-a rugat să primească postul liber de la Radio, în locul lui Adrian Maniu. Din păcate pe vodă nu-l poţi contrazice, n-ai voie să i te pui împotrivă fiindcă dorinţa lui e lege. A acceptat cu mare îngrijorare şi cu teama că bunul lui prieten Maniu poate nu va înţelege niciodată adevărul, ceea ce la început s-a şi întâmplat. Fostul redactor literar de la Radio a reacţionat cum era şi de aşteptat. Lezat în interesele proprii, cu impresia că prietenul 1-a trădat şi „i-a luat locul”, nu 1-a mai salutat, iar în cercul prietenilor comuni s-a lamentat povestind tuturor întâmplarea şi stârnind compasiunea celor ce-l ascultau. Curând însă avea să se edifice asupra adevărului, să se îmbrăţişeze cu Voiculescu şi să-şi reia vizitele în casa din strada Dr. Staicovici. Ciudată şi neaşteptată răsturnare de situaţii: până atunci Voiculescu fusese colaborator „recrutat” pentru „Ora satului” chiar de Adrian Maniu, iar acum, fără voia lui, îl înlocuia. Însă schimbarea aceasta nu avea să distrugă o prietenie profundă şi îndelungată, bazată pe afecţiuni şi idealuri apropiate. Peste ani, când redactorul „Orei satului” va fi trecut în lumea umbrelor, rămânând pentru foştii lui ascultători „un nume adunat pe-o carte”, cum zice celălalt mare contemporan al lor, Arghezi, amintindu-şi de perioada în care 1-a cunoscut pe Voiculescu, Maniu va spune: „Pot afirma că între multe sfătoase nulităţi trăncănitoare, prelegerile cu miez ce ţinea (Voiculescu, n. t i.), pentru combaterea bolilor erau o revelaţie. Urmărite de zeci de mii de oameni din toată ţara, erau adevărate lecţii populare de igienă socială, întemeiate pe o valoroasă pregătire, de real folos poporului. (…) L-am ştiut pe V. Voiculescu aşa cum l-au iubit Vlahuţă şi Galaction, Sadoveanu şi Iorga. Ba chiar, în puţinătatea pe care o reprezint ca scriitor, l-am cunoscut mai mult ca ei toţi. El rămâne pentru mine scriitorul de seamă care ca om a dus cea mai modestă viaţă cu o intensitate de caracter ce merită să rămână un exemplu strălucit pentru crezul oricărui autentic intelectual.”

        Societatea Română de Radiodifuziune se afla atunci în primii ani de funcţionare, cu o instalaţie tehnică modestă, cu fonduri restrânse şi personal limitat la strictul necesar.

        Pentru prima dată o voce românească străbătuse eterul în 1925, cam în acelaşi timp cu vocile altor popoare europene şi la puţină vreme după apariţia pe mapamond a acestui nou, modern şi foarte practic mijloc de comunicare umană. Postul nostru naţional de radio se inaugura, însă, oficial abia în după-amiaza zilei de 1 noiembrie 1928, pentru ca la numai câteva săptămâni după aceea să-şi asigure colaborarea celor mai cunoscuţi scriitori şi publicişti, de la Tudor Arghezi şi până la Gala Galaction şi Cezar Petrescu, de la Liviu Rebreanu şi până la Ion Marin Sadoveanu, Al. Philippide, Ion Minulescu şi Victor Ion Popa (ca să nu cităm decât câteva din multele nume ale galeriei de colaboratori). Luând ca model conferinţa radiofonică europeană, Radio Bucureşti inaugurează, de la 1 martie 1930, un ciclu de conferinţe ce se difuzau zilnic între orele 7 şi 8 seara, pe grupe de subiecte: educaţie, sănătate şi cultură populară. La această din urmă categorie de conferinţe Voiculescu va fi foarte des prezent la microfon cu articole, recomandări, sfaturi pentru săteni, conferinţe propriu-zise; apoi urmau: ştiinţa (luni), literatura, limba şi folclorul (marţi), ştiinţele sociale şi politica externă (miercuri), arta şi muzica (joi), filosofía şi viaţa religioasă (vineri), istoria, geografia ţi turismul (sâmbăta).

        Deşi se afla, cum spuneam, la început de drum, Radiodifuziunea beneficia de un grup de oameni inimoşi şi competenţi care – prin entuziasmul şi puterea lor de dăruire neprecupeţite – suplineau cu succes absenţa unei „scheme organizatorice” mai ampile şi a unor instalaţii mai complexe.

        Astfel, compozitorul Mihail Jora era responesabil cu programele muzicale şi totodată dirijorul orchestrei (se va împrieteni repede cu autorul Poemelor cu îngeri şi ulterior vor deveni de nedespărţit, ca tovarăşi de idei şi concepţii), Gh. D. Mugur (coautorul lui Voiculescu la broşurile de popularizare a culturii în mediul sătesc, cum am văzut) alcătuia programele culturale destinate ascultătorilor de la sate (nici nu se putea altfel!), Voiculescu (secondat de la o vreme de Adrian Maniu), răspundea de emisiunile literare, Perpessicius semna cronica literară, iar Tudor Teodorescu-Branişte era cronicarul evenimentelor săptămânii (ne putem uşor imagina câtă risipă de vervă, aplomb şi scăpărătoare expresii făcea inegalabilul ziarist). Ulterior, cum era şi firesc, Radioul a luat avânt, s-au îmbunătăţit instalaţiile, personalul a crescut, orele de emisie s-au înmulţit şi ele, iar aria colaboratorilor în biroul de la Radio, împreună cu Gh. D. Mugur ş alţi colaboratori 1934).

        A ajuns să cuprindă, practic, aproape toate personalităţile importante ale epocii.

        În 1974 această instituţie dispunea, între altele, de o arhivă scrisă şi una sonoră; cea scrisă este înseriată în rafturi de peste cinci kilometri lungime, iar cea sonoră însumează peste şase mii de benzi cuprinzând vocile scriitorilor24.

        În Voiculescu trebuie să ne imaginăm un redactor deosebit de activ, în permanentă căutare de noi colaboratori, gândind mereu alte şi alte modalităţi de realizare a unor emisiuni vii, interesante, pline de miez şi savoare. Iubindu-şi tagma din care făcea şi el parte, poetul n-a încetat o clipă să-şi ajute confraţii, să-i aducă în faţa microfonului, să le ceară să-şi citească poeziile, articolele şi conferinţele pentru ascultătorii din întreaga ţară. Referitor la latura „sufletistă”, cea care-i probează pasiunea pentru munca de la postul de radio, ne-au parvenit două mărturii demne de crezare şi elocvente. Ele ne apar azi aidoma a două oglinzi aşezate în poziţii şi unghiuri diferite, dar surprinzând în apele lor acelaşi chip: omul de mare omenie, prietenul, sufletul de aleasă stirpe. Virgil Carianopol, pe atunci tânăr poet timid, bătând la porţile consacrării, s-a întâlnit într-o zi la „Gândirea” cu redactorul de radio V. Voiculescu. Bineînţeles că vechiul colaborator al revistei condusă de Nichifor Crainic 1-a invitat la microfon pe începător, bineînţeles că junele bard, nerăbdător şi bucuros că este luat în seamă de marele poet, s-a „înfiinţat” chiar a doua zi la Radio. Aci Voiculescu, potrivit obiceiului, a purtat şi o mică discuţie cu noul, virtualul colaborator al postului de radio.

        „Vasile Voiculescu – zice Carianopol, amintindu-şi episodul întâlnirii cu autorul Fetei ursului – se interesa de fiecare scriitor. Ştia cum trăieşte, ce necazuri are şi dacă putea să-l ajute, nu pregeta.”25

        Trebuie ca poetul să fi fost, desigur, într-unui din momentele sale de mare tristeţe interioară când 1-a întâlnit pe Carianopol fiindcă, după ce 1-a ascultat, gândind la dezamăgirile proprii, la anii în care s-a zbătut să-şi asigure un prestigiu şi o personalitate, a adăugat, zâmbind amar: „Aşa tinereţe aş fi vrut să am şi eu. La vremea mea, în adevăr, să fi fost medic şi poet în acelaşi timp era o mare dezamăgire. Nimeni nu te lua în serios. Nici clienţii nu te mai căutau. Confraţii în ale medicinei te considerau poet, iar poeţii doctor”.

        Şi iată acum o a doua oglindă a redactorului literar de la postul de radio. Contururile portretului par a fi făcute din câteva linii de un mare maestru al desenului: „Voiculescu a strâns în anii aceia în faţa microfonului pe toţi scriitorii de talent, indiferent de vârstă, de şcoli literare şi, mai aids, indiferent de preferinţele lui personale.”26 însă poate cea mai sugestivă imagine a scriitorului redactor ne este oferită de George Sbârcea, care, ca june poet de numai douăzeci de ani, bătea şi el sfios la porţile poeziei. Într-una din zilele din ajunul războiului George Sbârcea şi-a luat inima în dinţi şi s-a dus la Radio cu o poezie. Acolo 1-a cunoscut pe poet în postura lui de funcţionar: „Mărunt, subţire, cu trăsăturile fine ale unei nobile figurine de Tanagra, el dispărea pentru ore întregi între maldărele de cărţi, reviste şi manuscrise de pe masa de lucru dintr-o încăpere scundă, cu geamurile dând spre o curte fără lumină. Răsărea de după mormanele de hârtie, la intrarea vizitatorilor, cu ochii zâmbind vesel, ca bălţile tulburi în soare. Gazdă bucuroasă de oaspeţi, de o sensibilitate caldă şi mângâietoare, cucerea îndată printr-o modestie neprefăcută, prin cultura, prin spiritul, prin seriozitatea şi bunătatea sa. Căuta să elimine din relaţiile cu colaboratorii tot ce era artificial, orice sentimentalism fad şi convenţional. Receptiv şi înţelegător, avea atâtea ferestre spre lume încât vedeai dintr-o dată tot ce e într-însul, de asta surâd emoţionaţi cei ce îşi aduc aminte de el.”27 După ce i-a citit poezia, V. Voiculescu i-ar fi spus lui George Sbârcea: „- Darul poetului, mic sau mare, este de a-şi presimţi destinul. S-ar putea ca pe toţi să ne aştepte odată, la „mal„, aceeaşi singurătate glacială, acelaşi astru mut şi nepăsător.” (despre care scria autorul în poezia adusă, n. n .)28. Iar ceva mai la vale vizitatorul de atunci al poetului adaugă câteva linii definitorii la portretului omului însărcinat cu promovarea literelor la Radio: „Vasile Voiculescu a iubit tineretul şi 1-a ajutat, cu o totală dăruire de sine. Îl încuraja, îl sfătuia, îi cerea reportaje, cronici, fragmente de proză şi poezie, ca să le difuzeze în emisiunile sale. Era atât de popular în rândurile scriitorilor începători încât, în anumite perioade, ziua întreagă clanţa biroului unde lucra nu se mai răcea de mâna celor ce-l vizitau. Cred că, primindu-i, îl năpădea sentimentul uitat al propriilor sale debuturi. Un val de tinereţe îi suia în priviri de câte ori stătea de vorbă cu ei. Citea cu luare aminte versurile sau proza ce i se prezenta, alegea cu un gust şi o pricepere fără greş piesele mai izbutite, sugera câteva îmbunătăţiri dacă era cazul, sau intervenea personal spre a le da deplina rotunjire, apoi le introducea în program. Când i se aduceau lucrări lipsite de valoare, nu se sfia să-şi spună părerea. O făcea fără asprime, dar şi fără vreun menajament.”9.

        Memorabile (şi spunând, desigur, multe pentru despre felul în care Vasile Voiculescu ştia să-şi preţuiască confraţii de talent, să trăiască în şi pentru poezie) au fost pentru George Sbârcea şi alte două momente trăite la Radio în preajma scriitorului. Primul a fost cel în care a însoţit-o pe Magda Isanos acolo, după lecturile căreia autorul Urcuşului ar fi rostit pe un ton poruncitor către poetă: „- Dumneata trebuie să scrii numai poezie, nimic altceva să nu faci!”. Al doilea moment a fost cel în care scriitorul redactor de radio i-a parvenit vestea morţii Magdei Isanos:”…Voiculescu a rostit cu mâhnire:

        — A fost un fir de polen, care n-a ajuns în floarea de cais.

        Era o zi mohorâtă, fără soare, cu vântul suflând tare dinspre munţi. Atunci l-am auzit întâia oară vorbind de „biciul” interior, care nu lasă o clipă de răgaz oamenilor creatori, îndemnându-i să caute fără întrerupere, să cunoască, să crească, să-şi îmbogăţească spiritul fără încetare. Îl descoperise şi la Magda Isanos, simţind o durere acută pentru destinul care curmase drumul poetei spre perfecţiunea râvnită.

        La despărţire, după vestea ce-o aflase, mi s-a părut îmbătrânit pe neaşteptate; barba care îi încadra faţa albise parcă şi mai tare, iar ochii i se turburaseră, ca şi cum un vânt rău le-ar fi stins luminile. S-a îndreptat cu paşi şovăilenici, ca oamenii care nu au nici o ţintă.

        Să-I fi copleşti brusc teama că nu va ajunge nici el până la capăt?”30

        Dar dacă în ce priveşte literatura Voiculescu avea destui colaboratori, ale căror texte puteau „acoperi” spaţiile de emisie rezervate culturii, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu minutele şi orele consacrate ştiinţei, popularizării acesteia.

        La un anumit moment, din lipsa ofertei de colaborare a unor specialişti, el a început să ţină singur o cronică medicală, ascultată cu mult interes de sutele şi miile de abonaţi ai Societăţii de Radiodifuziune („Rar mi-a fost dat să ascult texte de popularizare a medicinei atât de interesante, atât de clare şi de o frumuseţe atât de simplă”31). Fostul autor al Sfatului medicului de la revista „Albina” nu se desminţea. In adevăr, maniera de prezentare a reţetelor, îndrumărilor, sfaturilor, pe-ndelete, cu exemple şi comparaţii pe înţelesul tuturor, a făcut şi din „Cronica medicală” o emisiune aşteptată cu real interes de mulţi ascultători.

        Nu mai puţin remarcabile, pline de har, scrise cu vervă şi apelând la comparaţii, epitete şi metafore, erau conferinţele religioase. Şi aci, ca şi în toate muncile de redactor radiofonic, scriitorul era „la el acasă” în fiecare idee şi frază, iar mlădierea, curgerea textului aveau loc când lent şi sfătos, când dimpotrivă, tumultuos – impetuos – ca şi cum ar fi fost rostite, strunite şi trimise în lume de un magician după reţete doar de el ştiute32. Cândva, când vor fi reunite într-un volum, conferinţele rostite de poet la Radio vor adăuga încă o trăsătură de penel – destul de importantă – la complexul portret al lui V. Voiculescu. Unul din multele merite de conferenţiar este, desigur, acela că reuşea să creeze imagini, să plasticizeze ideile puse în discuţie; astfel argumentele deveneau palpabile, punctele de vedere puteau fi cu uşurinţă urmărite şi reţinute de ascultători. Iată, de pildă, un scurt fragment din Poezia tradiţionalistă conferinţă rostită la microfon (fiind ulterior tipărită) în ziua de 5 mai 1933: „Poezia este una şi aceeaşi: pretutindeni şi totdeauna criticii şi istoricii literari au botezat-o arbitrar şi uneori absurd cu felurite nume, aşa cum exploratorii geografi au denumit râurile, mările şi oceanele pe măsură ce le străbăteau… (.) Clasicism, romantism, simbolism, tradiţionalism se varsă unul în altul, se îmbucă, se amestecă şi se prelungesc, eterne reîntoarceri ale aceluiaşi spirit între alte maluri şi sub diferite latitudini. Colo unda răsfrânge coline unduioase, cireşi şi palmieri, ceruri de azur: e poezia clasică… Dincolo un fluviu măreţ, în cădere răsunătoare, răsfrângând ruine şi stânci romantice… Aici apele unui râu pornit din munte coboară către şesuri icoanele întâlnite; plaiuri cu turme de oi, codri întunecaţi, cătune răsleţe, oameni muncind pe ogoare, drumuri lungi şi care cu boi, răscruci închinate cu troiţe, bărăgane copleşite de grâne şi arşiţe, o anume poezie a unei ţări.

        — Poezia tradiţionalistă care merge să se înfrăţească şi să se verse în marea cea mare a poeziei universale.”

        S-ar putea crede, din cele spuse până acum, că munca de redactor radiofonic a lui V. Voiculescu a curs limpede şi fără meandre, că ideile şi opiniile lui au fost la fel de frumos îmbrăţişate de toată lumea, atât de ascultătorii de rând, cât şi de către cei cu mari puteri de hotărâre asupra destinelor Radioului. Lucrurile nu stau tocmai aşa. Cum s-a întâmplat şi se întâmplă întotdeauna la o instituţie de cultură (revistă, editură, etc.), şi la Radio redactorii au fost şi sunt asaltaţi, pe lângă oamenii de valoare, de fel de fel de veleitari, de nechemaţi, de lipsiţi de talent, dar plini de pretenţii şi de revendicări. Aceştia de regulă fac redactorului viaţa amară prin tupeul lor, prin insistenţă şi obrăznicie, prin crearea unei publicităţi de rău augur în cetate etc. Şi tot cum se întâmplă de regulă unui redactor dintr-o asemenea instituţie, vin uneori momente în care subalternul intră volens-nolens în conflict cu cel care conduce ori are drepturi depline asupra instituţiei. Nici Voiculescu n-a fost ocolit de asemenea ingrate conflicte, aşa încât momentele de reală satisfacţie de redactor au alternat cu clipele de indignare în faţa unor nedreptăţi sau realităţi ce nu puteau fi schimbate. Întâi că – prin 1938 – s-a trezit pur şi simplu dat afară de la Radio printr-o motivare gravă: „pentru politică dusă în contra statului”. Ce se întâmplase, de fapt? Când regele Carol se afla în turneu prin Europa, ministrul de interne a numit ca „reporter” al vizitelor pe un oarecare Murnu, dar transmisia lui a fost atât de prost făcută încât telefoanele de insulte date de ascultători la sediul Radioului nu mai conteneau; în plus, se crease şi o confuzie între numele reporterului de ocazie şi cel al lui Gh. D. Mugur, unul din directorii instituţiei. Voiculescu a cerut directorului general aprobarea de a da o desminţire. Neprimind-o (întrucât nu se voia intrarea în conflict cu Ministerul de Interne), poetul a transmis-o pe post cu de la sine putere – şi de aici eliberarea sa din postul de director al programului literar. Însă foarte curând după incident va fi reîncadrat şi va primi chiar o retribuţie bănească mai mare decât înainte. Şi poetul se va întoarce în studiou, unde va depune o şi mai mare râvnă în tot ce va face.

        Informat prompt cu tot ce se întâmplă în viaţa culturală a ţării, Voiculescu are iniţiative, propune emisiuni şi programe noi. Când, prin 1942, Revista Fundaţiilor începe să publice, sub genericul „Mărturisiri”, o serie de texte citite de scriitorii reprezentativi ai epocii la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti (din cadrul Seminarului de istoria literaturii române moderne, condus de D. Caracostea) în urmă cu un deceniu, poetul-redactor iniţiază o nouă rubrică radiofonică intitulată La masa de lucru. Aci gândeşte să-i aducă pe cei mai cunoscuţi şi iubiţi scriitori care să fie auziţi de un mare număr de ascultători. Primul invitat e poetul Ion Pillat, urmat de Ionel Teodoreanu, Gala Galaction, Mihail Sadoveanu, Corneliu Moldovanu, I. A. Basarabescu. Apoi ciclul, datorită războiului şi mutării temporare a redacţiei la Bod, lângă Braşov, este abandonat definitiv. Ideea va fi realuată, peste ani, însă de către alţi redactori, fiindcă la data aceea Voiculescu nu va mai lucra la Radio.

        Viaţa de redactor n-a fost, cum spuneam, roză pentru scriitor. Asaltat de veleitari şi însetaţi de glorie peste noapte, de şantajişti şi de fel de fel de „exemplare” ale „faunei” din cetate, poetul este adus uneori în stare de revoltă şi indignare. Există, în acest sens, o mărturie grăitoare: gândurile scrise probabil într-o după-amiază ori într-o seară când se întorcea acasă obosit şi enervat de cele întâmplate peste zi. „La radio – nota el – nu fac decât să continui clientela din oraş. Aceiaşi clienţi desbrăcaţi, nu la fizic, ci la moral. Bolnavi de vanitate, de răutate, suferinzi de lăcomie, cu viţii şi tare, se perindă în dosul şi câteodată se strecoară chiar în faţa microfonului. Am o vastă clinică de psihiatrie, devin psihiatru, deliruri de conferenţiar şi literat, manii de persecuţie radiofonică, de invidii, de pizmă şi ură, fobii radiofonice, paralizii ale bunului simţ, epilepsii de vanitate, demenţe, perversiuni; sufletele vin smintite, strâmbe, atrase ca un far sonor de astă dată.

        Bărbaţi, femei, bătrâni, bătrâne, tineri, copii chiar, care dacă pot bâlbâi două cuvinte, cred că pentru mântuirea lumii, trebuie să le spună la microfon. Toată acestă cohortă patologică, care creşte zilnic şi se îngroaşă, emană o aură de ură şi răzbunare împotriva radioului, propagă o ceaţă care-i asurzeşte luminozitatea binecuvântătoare. (.) Telegraf, poştă, telefon, abordare pe stradă, sculări din somn, ei nu renunţă la nimic, ca să te hărţuiască, zi, noapte, fiecare despre conferinţa lui. E de ajuns să respingi pe unul, ca tot ce se vorbeşte la radio să fie, de aici înainte, idiot. E suficient să nu-i primeşti piesa lui, pentru ca tot teatrul radio să devie subit, imoral. Şi asta o spune, apoi o ţipă, o scrie, difuzează cât poate, ca să te înăbuşe sub avalanşa urii şi ciudei lui… Şi ură de ură, cimentate cu răzbunare, se consolidează, cum spuneam, în stânci care ţi se răstoarnă în cap.

        Unii profesează păcatul, ca să trăiască. Alţii, din impură pasiune, dintr-o chemare irezistibilă, ca o artă.”33 în 1945 Vasile Voiculescu era îndepărtat de la Radio, după o activitate neîntreruptă de doisprezece ani. Ce rămânea în urma lui? Ce însemnase radioul pentru el?

        Unele dintre conferinţele, articolele, intervenţiile publicistice, sfaturile medicale se păstrează şi-şi aştepată editorul. Ce se va fi întâmplat cu celelalte?

        În ce priveşte arhiva sonoră, fondul de benzi magnetice, lucrurile stau prost: ne-a fost aproape incredibil să aflăm de la Iulius Ţundrea (într-o vreme redactor responsabil al Fonotecii de aur) că vocea poetului nu se mai află înregistrată decât pe o singură bandă, alături de alte glasuri (deci greu de identificat?!?!), în cadrul unei mese rotunde…

        Ciudată ironie a sorţii! Tocmai vocea omului care a slujit cu dăruire şi statornică pasiune Radioul, timp de doisprezece ani, să nu se mai afle în Fonoteca de aur a Societăţii Române de Radio34.

        *

        Fascinat de dramaturgie, Voiculescu nu abandonează, o clipă măcar, poezia. În 1933 tipăreşte volumul Destin, reunind versuri mai vechi şi mai noi, de inspiraţie diversă, scrise în formule variate, nestructurate pe vreo idee ori temă anume.

        Cartea, mai mare în dimensiuni decât cele de până acum, impune – celui ce investighează biografia şi opera scriitorului – câteva remarci necesare. Sunt prezente în paginile ei poeme ce prelungesc cumva ideile din Poeme cu îngeri, altfel zis care continuă preocupările de acolo ale poetului (Trista minune, Toiag de înger, Aşijderi crinului, Plângere către heruvim, Orbul), însă versul nu mai are acum forţa, spontaneitatea, aerul de mister biblic pe care le ştiam. Curgerea „izvorului” liric îşi caută altă matcă, elementele mistice ori biblice având de data aceasta mai degrabă rolul unor „adausuri” decorative decât pe cel al unor stâlpi interiori de susţinere a edificiului poetic. Pioşenia, resemnarea, aşteptarea în faţa divinităţii abia dacă-şi mai găsesc locul aci (Aşijderi crinului), fiindcă eu-liric, ros de îndoieli şi de întrebări, ajunge la o „răfuială” cu Dumnezeu, aidoma lui Arghezi în Psalmi. „Ce mi-a rămas din alianţa cu tine?…

        — Întreabă poetul –/Eu m-am jurat pe lut, tu pe cer. /Niciunul legământul nu şi-l ţine –/Tu te-afunzi în nori, eu în humă, şi pier. /Eu nu pot urca mâinile până la stele, /Să umplu cu degetele prin ele/Pe hrisovul cu steme de aur mort. /Tu nu prea pogori pe ţărâna pustie” (Aşteptare sub corul pustiei).

        Ca şi înainte, Voiculescu include în Destin câteva pasteluri (Florii, Primăvara în cimitir, Amurg, Noaptea, Peisaj, Toamna, Amiaza, Dimineaţa dunăreană etc.) şi câteva poeme care dau strai concret gândurilor legate de poezie, comparaţiile şi metaforele fiind luate – nu se putea altfel – din lumea satului; poetul este când „surugiu la cuvinte” (Poezie), când „păstor şi frate-al poeziei” (Pe drumul ciobanilor), când are sufletul aidoma unui lac „cu ape tulburi, când domoale” în care se ascund („jos acolo, afund”) ghioace care „rodesc mărgăritare” şi „stau aţintite gânduri de aur, neajunse”.

        Nu era de mirare deci ca ecoul pastelului voiculescian să aibă rezonanţele aşteptate. Dintre multele cronici care s-au scris la apariţia volumului, cea semnată de G. Călinescu în „Adevărul literar şi artistic” vădeşte nu numai o „radiografiere” obiectivă, la adevăratele ei dimensiuni, a poeziei voiculesciene în sine, ci şi o fixare, o definire a formulei lirice prin dezvăluirea esenţelor. Criticul socoteşte pe bună dreptate că originalitatea lexicului poetic merge până acolo încât „cuvintele au un must propriu, au o carne, o densitate, sunt ele înşile o obiectivare de stări”, iar mai jos adaugă: „Fără să caute culoarea, peisajul domnului Voiculescu devine colorat, prin chipul în care e văzut. E ceva aici din arta icoanei pe sticlă ardeleneşti, la care petele de culoare sunt materia şi liniile configurative, accidente ce se pot înlătura fără primejdia de a distruge zugrăveala”35.

        Alături de pasteluri, cititorul întâlneşte poeme, greoaie ca formă, inspirate de fapte curente în lumea satului: Ionică (despre care am mai vorbit), Hoţi de cai, Din flori. Un loc aparte îl ocupă Prin sita zilelor, Pisica popii, Iarna de altădată, Vara în miezul codrilor, Somnul la margine de codru. La schit în munte, Zânele de aur, Elegie – tot atâtea „icoane din copilărie”, reînviind momente, scene, gânduri şi sentimente din prima vârstă, păstrate ca într-un sipet în memoria afectivă. Deşi greoaie la lectură pentru cititorul modern, ele compun o adevărată „carte a copilăriei”, cu naivităţile, candoarea şi uimirile ei. Nu e de mirare deci că „zarea amintirii de copil ridicat copăcel” este plină de „un om mare, cu copiii după el” colindând codrii (Prin sita zilelor), că şerpii şi amiezile iscă pentru „ghindoc” cele mai grozave legende, credibile desigur (Pisica popii), că satul văzut în iarnă, sub mantia zăpezii „peste răzoarele de acoperişuri” înalţă din coşuri „floarea fumului”, ori „fumurile ca nişte steaguri” (Iarna de altădată), că lumina „de amurg verde” a codrilor „era de pe altă lume”, iar „munţii voinici de gât cu cerul se-nălţau cutezători, /Cu pieptare verzi de codri şi căciuli albe de nori” (Vara în miezul codrilor), că poetul se simte mângâiat „aevea pe gene” de „toată vraja nopţilor codrene” (Somnul la margine de codru) şi, întors în amintire, mai trăieşte încă senzaţia zorilor închipuiţi sub straiele unor „fete plecate la ghilit” pe când totul se recompune încet, simplu şi direct: „Ne-ntoarceam odată noaptea de la fân, /Miresmele se-ntreceau să ne dezmierde” (Zânele de aur). Nicăieri până acum şi până aci regretul copilăriei apuse nu apare mai pregnant în poezia voiculesciană. Să fi fost oare acesta „refugiul” în faţa unor nemulţumiri de tot felul din viaţa scriitorului? Să fi rămas copilăria singurul spaţiu biografic cu puritatea şi luminile, cu căldura şi duioşia nealterate? Se pare că da, de vreme ce poemul de încheiere – o Elegie.

        — Un fel de „cheie” a întregului ciclu de poezii de întoarcere la vârstele primare, conţine o constatare pe cât de amară, pe atât de adevărată: „Tu (copilăria, n. n .) treci prin ani ca printre copacii gravi ai verii, /Citind mâhnirea vieţii pe-al poamelor obraz” (Elegie).

        Este limpede că prin volumul Destin Voiculescu rămâne fidel filonului tradiţional al poeziei româneşti, căutând să dea întruchipări originale inspiraţiei sale autentic rurale. Fără a gândi şi simţi didactic ori îngust, unilateral sau denaturat conceptul de tradiţionalism, autorul Destinului teoretiza (în chiar anul apariţiei cărţii) termenul, făcând disocierile şi nuanţările cuvenite. Judecăţile lui au fost şi au rămas valabile şi azi. Poezia tradiţionalistă a unei ţări, poezia „care merge să se înfrăţească şi să se verse în marea cea mare a poeziei universale” nu este alta – potrivit concepţiei sale – decât lirica inspirată de cele mai adânci şi mai profunde idei şi gânduri ce ţin de mitologia, istoria, cultura şi spaţiul existenţial ale unui popor. „Poezia în care s-au turnat dragostea de locul naşterii – zice Voiculescu – iubirea de moşie din care ne scoatem pâine, evlavia pentru graiul neaoş păstrat din moşistrămoşi, dorul după vatra care ne-a încălzit, nostalgia după viaţa trecută, după copilărie cu harurile ei, după cerul care ne-a înseninat întâi privirea, sentimentul de legătură, de dependenţă filială, lărgit în spaţiu până la hotarele reale ale ţării şi înapoi în timp, până la obârşia neamului, iată câteva din elementele acestei poezii numite tradiţionaliste…”36

        De fapt, solicitat peste câţiva ani să-şi spună punctul de vedere în legătură cu o serie de probleme literare, poetul nu va şovăi să combată aşa-zisele „specializări” în poezie, altfel spus o anume lirică aflată la modă, de mică altitudine valorică, efemeră şi fără a avea la bază rădăcinile viguroase şi adânci ale filonului poetic tradiţional. „La noi în poezie – îi spune el cu oarecare umor, dar şi cu seriozitate lui I. Valerian – s-a ajuns la un fel de specializare, cum e bunăoară în medicină: există specialişti numai de nervoase, sau nas, gât şi urechi, tot aşa avem poeţi care cântă de-o pildă, numai balta sau munţii… Poetul îşi ia astfel materialul din raţiune, Pe străzile Bucureţtiului în anii '30, cu (pare-se) Gh. D. Mugur.

        În loc să-l culeagă din viaţă. Se hotărăsc să scrie o lună de zile despre baltă, adună cuvinte care au legătură cu peştii, şi poate, fără să fi văzut vreodată balta în ochi, devine băltăreţ. Arta şi viaţa trebuie să meargă mână în mână, mă refer la poezie, căci în proză aceasta este o axiomă”37.

        *

        Faptul că Vasile Voiculescu era un îndrăgostit de natură şi de frumuseţile ei, indiferent de anotimp, l-am arătat mai înainte. Desigur, această statornică dragoste faţă de „spectacolul” oferit de peisajele ţării îşi are începutul în primii ani de viaţă ai scriitorului. Valea Buzăului, cum mai spuneam, este un cadru ideal pentru ca un suflet predispus la poezie şi visare să recepteze până şi cea mai mică mişcare din jur: de la imperceptibilul foşnet al frunzei şi până la zborul fluturilor, de la curgerea apei izvoarelor şi până la cele mai banale obiceiuri ale păsărilor, de la înmugurirea şi înflorirea pomilor şi până la forfota printre ierburi a insectelor. Această viaţă „ritmată” de anotimpuri (cum zice undeva scriitorul), continuată mai apoi cu anii de profesie – când a putut urca munţii nestingherit, când a pescuit în Galeş şi Bucura, ori a străbătut bălţile Dunării – a sedimentat, treptat şi sigur, un fond, o zestre de iubire pe care sufletul poetului a ştiut-o folosi în mai toate creaţiile. De altfel setea de a descoperi toate minunile şi frumuseţile naturii româneşti Voiculescu nu şi-a putut-o potoli în efemera lui trecere prin viaţă. Pe măsură ce cunoştea noi şi noi locuri, sufletul său voia să vadă încă şi altele… Pe măsură ce se „îmbăta” de farmecul unui peisaj, în străfundurile fiinţei sale se isca dorinţa de a ajunge şi la altele.

        Se poate afirma, cu deplin temei, că puţini scriitori români au avut o atât de mare predispoziţie pentru călătorie, o atât de pătimaşă iubire faţă de meleagurile patriei lor ca Voiculescu. Poate că de aceea la şi mai puţini scriitori români natura, peisajul, mediul înconjurător cu tot ce vieţuieşte în el sunt atât de organic, profund şi permanent prezente în operă ca la autorul volumului Pârgă.

        Era firesc deci ca aderenţa scriitorului la o „Asociaţie de turism şi protecţia naturii”, care îşi înscrisese pe emblemă deviza „Prin turism la cunoaşterea şi iubirea României”, să se producă din toată inima. Este vorba de Turing Clubul României rezultat, la 10 iunie 1925, din transformarea mai vechiului Han al drumeţilor – asociaţie cu scopri şi activităţi precise, cum ar fi (potrivit statutului iniţial) acelea „de a dezvolta turismul sub toate formele”, „de a face propagandă pentru înfiinţarea rezervaţiilor naturale în România”, „de a construi poteci şi case de adăpost”, „de a edita ghiduri, hărţi şi orice lucrări cu conţinut geografic, turistic sau în genere ştiinţific”, „de a dezvolta şi în străinătate o vie propagandă în favoarea frumuseţilor naturale ale României pentru a atrage ca vizitatori ai ţării pe turiştii străini” etc. În articolul 6, aliniatul C, al statutului asociaţiei, îşi aminteşte profesorul Valeriu Puşcariu, unul dintre primii membrii ai Turing Clubului, „se acorda o mare atenţie dezvoltării dragostei de natură, dorinţei cunoaşterii ţării de către tineretul şcolar, precum şi de către tineretul localnic al diverselor centre de excursiuni”38. În numai câţiva ani de la înfiinţare, până în 1928, una din cele mai importante secţii, cea „alpină a Bucegilor” reuşise să aibă un bogat palmares: editase un anuar (în care semnau: Mihai Haret, George Vâlsan, Ion Bianu, Radu Ţiţeica, Ion Colman, C. I. Ionescu), organizase câteva excursii în Gârbova şi Bucegi, ţinuse conferinţe pe teme turistice în Sinaia şi Azuga, amenajase mai multe poteci pe Valea Jepilor, la Piatra Arsă, la Diham şi Vârful cu Dor, începuse marcarea potecilor şi a indicatoarelor turistice. În anii următori a terminat, de asemenea,

        ¦5Q construcţia caselor Peştera şi Omul.

        Aşadar, în 1936, când Vasile Voiculescu devine membru al în Făgăraş, în 1932.

        Turinh Clubului României, această asociaţie se remarcase deja printr-o activitate rodnică şi variată şi reuşise, în plus, atragerea în rândurile ei a unui numeros public – oameni de toate vârstele şi profesiile, uniţi prin dragostea comună pentru natură şi călătorii, prin statornica lor grijă faţă de monumentele ţării.

        Cum va fi activat scriitorul în cadrul asocaiţiei e greu de spus. Înainte de toate au fost excursiile, atât cele organizate cu familia şi prietenii, cât şi cele înscrise în programul Turing Clubului. Cei care l-au cunoscut pe Voiculescu, îşi amintesc – fie că l-au întâlnit pe cărările Bucegilor, ale Retezatului ori în Şurianu, fie că ştiu despre numeroasele lui drumeţii din spusele altora. Gabriela Defour îmi mărturisea că tatăl ei a fost şi în Ceahlău şi Făgăraş, chiar dacă nici o scriere a sa nu lasă a se vedea asta. Din păcate, Ion Conea şi Popescu-Gheorghian – tovarăşii poetului în aproape toate drumeţiile montane – nu mai sunt în viaţă şi nu ne-a rămas vreo mărturie de la ei în sensul dorit de autorul acestei cărţi.

        În programul lui – şi aşa destul de încărcat – doctorul şi poetul Voiculescu nu şi-a găsit timp (sau poate nu a fost solicitat) pentru ţinerea unor conferinţe ori redactarea de broşuri şi de cărţi de popularizarea turismului, aşa cum vedem că au semnat câţiva din cei mai activi membri ai Turing Clubului: Mihai Haret, E. Racoviţa, Al. Borza, Ionel Pop, I. Colman, Popovici-Bârznoşanu şi alţii.

        Nu există îndoială că dacă asociaţia, cineva din conducerea ei i-ar fi cerut poetului să participe concret cu ceva la propăşirea Turing Clubului n-ar fi şovăit s-o facă. De altfel cred că în felul său şi cu posibilităţile de care dispunea, Voiculescu a făcut o bună propagandă pentru cunoaşterea ţării şi a frumuseţilor ei. Ne gândim la o bună parte a publicisticii de după 1936, unde se pot întâlni destule articole în care „propaganda turistică” e făcută implicit, cu mijloacele scriitorului. Fiindcă ce altă propagandă turistică ar putea face un poet decât aşternând pe hârtie aceste frumoase gânduri?: „în ocolul ţării noastre Dumnezeu a grămădit belşug toate darurile şi bunătăţile lui, atât pe faţa pământului, cât şi inima lui. Avem de toate, munţi cu păduri, dealuri cu pometuri şi vii, şesuri cu holde, fluvii şi râuri cu peşti, mare deschisă plină de corăbii, pe care putem căra bogăţiile în lumea largă: grâu, păcură, fier, aur, sare, chihlimbar. Numai să fim vrednici să le folosim şi să le păstrăm.

        Vom fi un neam fericit pe un pământ binecuvântat dacă vom fi chibzuiţi”40.

        Sau ce alte gânduri despre munte ar fi putut încredinţa tiparului decât cele cuprinse în conferinţa Muntele, rostită la microfonul Radioului ca s-o poată auzi toată suflarea românească?”…Muntele românesc – zice scriitorul acolo – a fost totdeauna un munte uman, un munte bun şi primitor. (…) Aşa – din cele mai adânci obârşii ale istoriei şi până astăzi… (.) Oricând, în tot timpul şi pretutindeni, munţii noştri au fost ai noştri, ne-au primit şi ne-au oblăduit în bogata lor frumuseţe. Unde atunci s-ar putea opri lauda cântăreţului? Pe ce masiv, sau în ce pisc ar putea poposi definitiv căutătorul frumuseţii munteneşti? 41

        *

        O scrisoare trimisă de poet prietenului său N. M. Condiescu, la începutul toamnei 1936 (dată la care probabil destinatarul era plecat din Bucureşti) conţine suficiente date pentru a putea reconstitui traseul unei călătorii abia încheiate prin Oltenia şi pe Dunăre, în amonte de Turnu Severin, călătorie insolită, interesantă şi entuziasmantă pentru poet.„…Rândurile tale – notează Voiculescu, în amintita scrisoare – m-au găsit după o călătorie făcută în Oltenia, în tovărăşia lui Herescu. Am stat la el la Bârca două zile, am vizitat apoi Craiova, am trecut cu maşina la Turnu Severin, Orşova, Cazane şi Herculane, am revăzut (când mai fusese scriitorul aici nu ştim, n. n .) cu de-amănuntul Ada-Kaleh…”42

        Craiova anului 1936 era, ca mai toate oraşele româneşti de provincie, un târg unde amestecul de stiluri arhitectonice nu punea prea mari probleme de orientare şi de înţelegere celui sosit aci. Cetatea Băniei avea destule clădiri impunătoare, vechile case boiereşti; în rest se desfăşurau casele mărunte ale localnicilor de rând.

        Fosta proprietate a boierilor craioveşti (cu rol important în istoria Ţării Româneşti), mai apoi reşedinţă a Băniei, mutată de la Strehaia către amurgul celui de al cincisprezecelea veac, va fi constituit o mare curiozitate pentru Voiculescu.

        Avându-l ca ghid pe prietenul Nicu Herescu43, poetul a vizitat pe-ndelete oraşul. Au mers să vadă Casa Băniei de pe dealul de la Sf. Dumitru, cea mai veche construţie civilă a urbei. I-au cercetat istoria. Ridicată la 1699 de Constantin Brâncoveanu pe locul unei mai vechi case a boierilor craioveşti, ea a servit multă vreme drept loc de întâlnire al boierilor care făceau parte din conducerea Băniei, între 1718-l719, în timpul ocupaţiei austriece, în odăile ei a fost instalată administraţia, iar în 1750 a funcţionat prima şcoală românească din Craiova, pentru ca după aceea să primească alte întrebuinţări, mai puţin publice şi mai puţin interesante.

        Au trecut, poate, şi prin piaţa colegiului „N. Bălcescu” unde şi-a avut sediul Guvernul revoluţionar de la 1848, unde s-a citit Proclamaţia de la Islaz şi unde în 1859 s-a jucat Hora Unirii, în semn de solidaritate cu hotărârea Divanului Ad-hoc al Munteniei care votase pentru unirea ţărilor Române. Se vor fi oprit apoi în faţa Teatrului Naţional (înfiinţat în 1854 şi pe scena căruia s-au perindat, de-a lungul vremii, mari talente ale artei dramatice româneşti) şi au mers, în continuare, să vadă câteva din monumentele istorice şi de artă la care, de obicei, poposeşte oricine doreşte să cunoască valorile de excepţie din patrimoniul oraşului. Vor fi ajuns destul de repede la biserica sf. Dumitru (ctitoria din 1652 a lui Matei Basarab, ridicată pe temeliile alteia mai vechi), cu planul ei de cruce greacă înscrisă, cu pridvorul deschis pe faţadă de vest, cu cele trei turle – una pe naos şi două pe pronaos şi cu pereţii interiori zugrăviţi de doi pictori francezi şi unul german; apoi la biserica S f. î mpăraţi Constantin şi Elena, a fostei mănăstiri Obedeanu (ridicată între 1748-l753 de paharnicul Constantin Obedeanu şi de fiul lui, Petre Obedeanu), în chiliile mănăstirii de aci funcţionând prima şcoală românească din Oltenia. Cel mai mult vor fi zăbovit la biserica Sf. Nicolae-Belivacă, construită între 1786-l796 de doi negustori (Mihai Socolescu şi Hristea Belivacă) pe un plan trilobat, cu pronaos supralărgit, cu o turlă pe naos şi alta pe pronaos şi cu pridvor deschis, pare-se una dintre cele mai interesante biserici ale oraşului; între resturile de frescă din interior au privit, pe peretele de sud, un panou ce pare a-l figura pe Tudor Vladimirescu călare, îmbrăcat în costum oltenesc – fapt unic în pictura meleagurilor craiovene…

        Obosiţi poate de plimbare prin oraş, cei doi prieteni vor fi mers într-un târziu să se odihnească, să respire aer curat şi să admire frumuseţea copacilor şi a florilor din Parcul Bibescu, marea grădină (87 hectare) cu care se mândresc, încă de la 1903 (când a fost amenajată de arhitectul peisagist francez E. Redont), pe bună dreptate locuitorii Băniei. Lacul cu cele două insule şi cu artezienele de acolo, teatrul în aer liber, debarcaderul, podul – toate încadrate într-un decor de rară frumuseţe – le-au reţinut atenţia şi le-au bucurat ochii, odihnindu-le sufletul şi trupul. Au stat pe o bancă, au respirat aerul plăcut de la umbra copacilor, au conversat despre Oltenia şi olteni, au privit trecătorii de pe alei şi apoi lunecarea bărcilor pe undele line ale lacului, iar către seară, plecând, au lăsat în urma lor un gând bun de recunoştinţă pentru cei care s-au îngrijit ca Bănia să aibe o grădină atât de frumoasă…

        Turnu Severin, cu aşezarea sa pe terasa de pe malul stâng al Dunării, cu străzile aliniate aidoma grilelor unui careu de cuvinte încrucişate, trebuie, de asemenea să-I fi impresionat plăcut pe poet.

        Aci, unde odinioară geto-dacii ctitoriseră cetatea Drubeta, pe care mai târziu romanii aveau s-o transforme în puternica şi înfloritoarea aşezare civilă Drobeta, apărată de un puternic castru militar, scriitorul va fi călcat înfiorat de emoţie pe urmele strămoşilor, încercând să asculte – prin negura vremurilor – sunetul îndepărtatelor mişcări ale trupelor romane mărşăluind către Dacia. Oraşul dunărean fusese, la începuturile erei noastre, un fel de „inimă” din care porneau, radial, „arterele” marilor drumuri către interiorul ţării; dintre ele cel mai important sosea aci venind de la apus, pe malul drept al Dunării, şi mergea mai departe către est, până la Romula (lângă actual oraş Caracal), iar către nord-est, prin Arcina (Bumbeşti-Jiu) până la Sarmizegetusa Ulpia Traiana, peste pasul Vâlcanului.

        Importanţa strategică, poziţia de „poartă” de intrare pe pământul bogatei Dacii a Drobetei i-a determinat pe romani să aloce, cum am zice noi astăzi, sume şi forţe de muncă mari şi importante întru propăşirea cetăţii. Şi totul a pornit, cum se ştie, prin ridicarea podului de piatră peste Dunăre, din ordinul puternicului şi orgoliosului împărat Traian, la 103-l05. „Minunea” arcuită peste ape s-a putut înfăptui după planurile şi proiectele nu mai puţin vestitului arhitect-constructor al antichităţii, Apolodor din Damasc – cel ce avea să gândească şi „cronica” în piatră a războaielor daco-romane: Columna lui Traian de la Roma.

        Insă nu numai învingătorul lui Decebal a fost conştient de importanţa strategică a aşezării. La 117 e. n . Hadrian desăvârşeşte construcţia castrului militar şi acordă oraşului titlul de „municipium”, iar după el, Septimiu Sever (193-211) îl ridică la rangul de „colonia” – fapt care conferea locuitorilor aceleaşi drepturi ca ale celor ce trăiau la Roma.

        Aşezarea şi castrul vor dăinui mulţi ani şi după retragerea romanilor, până către mijlocul secolului al V-lea (442^47) când vor cădea, fără a mai fi reconstruite, sub loviturile hunilor lui Attila. A urmat o perioadă în care Drobeta a intrat într-un con de umbră, micile schimbări, construcţiile de edificii răzleţe, menţionate în fel de fel de documente, prezentând o minoră importanţă (ţinând mai degrabă de efemer decât de trăinicie şi valoare).

        Oraşul în care ajungea Vasile Voiculescu în 1936 era urbea construită, începând de prin 1833, potrivit decretului dat de guvernatorul ţărilor române de la acea dată, generalul Kiseleff. Treptat-treptat – prin strămutarea locuitorilor, instituţiilor şi unităţilor comerciale din comuna Cerneţi, pe atunci reşedinţă a judeţului Mehedinţi, Turnu Severin capătă aspectul unui oraş patriarhal, crescând în fiecare an prin stabilirea în el a noi şi noi familii, îndeosebi de marinari şi de comercianţi.

        Pasionat de istorie cum îl ştim, Voiculescu îi va fi cerut lui Herescu să se oprească mai întâi la vestigiile romane de pe malul Dunării: la castrul roman Drobeta, construit pentru apărarea „Podului lui Traian” de eventualele atacuri ale populaţiilor dacice de pe malul stâng al Dunării (cu urmele porţilor, curţilor şi drumurilor interioare, ale camerelor şi punctelor de veghe, încă vizibile, ori uşor de identificat şi acum), la ruinele podului (din care nu s-a mai păstrat, parţial, decât un singur pilon), la vestigiile termelor romane, apoi la biserica medievală (secolele XII-XIV), la ruinele Cetăţii Severinului, de fapt ale acelui „Castram Zeurini” care străjuia intrarea în Defileul Porţilor de Fier în vremea când „ţara Severinului” era citată în Diploma Ioaniţilor, la 1247.

        Nu există îndoială că cei doi prieteni vor fi intrat apoi în sălile muzeului „Porţile de Fier”, înfiinţat la 1881 graţie cărturarului August Treboniu Laurian, unde au putut vedea vestigii dacice şi romane descoperitele teritoriul oraşului ori în împrejurimile lui. Pe urmă vor fi mers prin urbe, se vor fi oprit o clipă în faţa Palatului cultural, a4iceului Traian, a Casei Poporului – frumoase edificii arhitectonice ale veacului al XlX-lea ori a clădirilor particulare, multe în tradiţionalul stil românesc, altele în originale îmbinări de maniere şi soluţii constructive, toate dând ceea ce se poate numi notă specifică oraşului.

        Şi din nou la drum. Străbătând cu automobilul Defileul Cazane – Porţile de Fier, impresionaţi la fiecare nouă schimbare de peisaj – prin locurile unde Dunărea intră în cel mai îngust culoar stâncos din câte i-au fost hărăzite de natură pe cursul ei inferior şi unde şoseaua abia se strecoară pe malul marelui fluviu, pe la poalele muntelui şi ale pădurii – cei doi călători se vor fi oprit, desigur, să viziteze şi insula Ada-Kaleh. Mica, pitoreasca şi romantica bucată de pământ aflată în mijlocul Dunării, învăluită în legende şi mai mereu bântuită de furtunile istoriei, mai fusese văzută de poet. Probabil în reacăt, nu ştim nici cu ce prilej, dar acum aflăm că a văzut-o „cu de-amănuntul”.

        Călcând pe micile trotuare din piatră de râu, pe sub castani, smochini şi roşcovi, Voiculescu şi Nicu Herescu vor fi simţit şi ei acea atmosferă intimă şi caldă, de ţinuturi mediteraneene pe care nicăieri în ţară n-au mai întâlnit- o. l a casa unuia din turcii gospodari vor fi ascultat – lângă aburul aromitor al cafelei abia fiartă în nisip – legendele micului teritoriu dintre ape. Ada-Kaleh, o zice una dintre ele, ar fi fost vechea Ertyhia, care mai târziu apare, tot în literatura greacă, sub numele de Continusa. De aci, zice o altă legendă, ar fi dus argonauţii măslinul pe ţărmurile Eladei. Cert este că numele i-a fost dat în timpul dominaţiei otomane şi s-ar traduce prin „insula-cetate”, datorită unei puternice fortificaţii medievale (ale cărei urme, desigur, cititorii noştri care au vizitat-o le-au putut vedea până în 1971 când a fost inundată)44.

        După declinul puterii otomane, peste cetate s-au ridicat construcţii civile şi o moschee care au sporit mai mult farmecul frumoasei insule Ada-Kaleh, despre care probabil se va fi gândit să scrie cândva şi Voiculescu. Însă furat mereu şi mereu de alte şi alte treburi nu va mai fi avut răgazul necesar s-o facă…

        Trecând fără să se oprească prin Orşova, Voiculescu şi Herescu se vor fi grăbit să ajungă pe Valea Cernei, la Băile Herculane, cele atât de apreciate de romani pentru apele lor tămăduitoare, cu terme ridicate de ei chiar din primii ani ai cuceririi Daciei. În staţiune, la poalele Domogledului pe valea îngustă a vijelioasei Cerne, în răcoarea şi la umbra copacilor coborând până sub zidurile caselor, poetul şi profesorul, deopotrivă fermecaţi de peisaj, se vor fi oprit câteva ceasuri bune, se vor fi odihnit, vor fi gustat din apele cu care şi-au tratat şi romanii reumatismele, bolile de stomac şi pe cele ale aparatului respirator, se vor fi bucurat împreună de binefacerile naturii şi-apoi, urcându-se în automobil, vor fi luat din nou drumul Craiovei.

        Peste câteva zile numai, Voiculescu se afla în Bucureşti. Nu ieşise încă din vraja în care îl purtase natura din această parte a ţării. „Ce să spun – îi scrie el, plin de entuziasm, lui N. M. Condiescu în epistola menţionată mai devreme – am venit încântat mai ales de drumul de-a lungul Dunării, de la Turnu Severin la Orşova şi Cazane: e de o măreţie fără seamăn”.

        Autorul cărţii Destin nu e un călător obişnuit, care să trăiască sentimentul naturii doar la nivel senzorial, ca un turist de rând. Spaţiul străbătut, cu relieful lui specific, îi prilejuieşte poetului şi consideraţii asupra firii oamenilor, ca lui Blaga, să zicem. „Văzând ţara voastră întreagă – zice el mai departe, nu fără o undă de ironie, în aceeaşi epistolă – am început să vă înţeleg mai bine pe voi oltenii. În alcătuirea sufletească a voastră nu mai intră ca notă fundamentală colina, cu unduiri la infinit, deşi Doina este cântată în Oltenia. Voi ieşiţi – scăpaţi din spaţiul mioritic, nostalgic şi resemnat al românismului. Olteanul are un alt stil moral pe care i-l dă Dunărea şi plaurele ei largi, ceva neînduplecat dar mlădios, de o putere vie care curge şi trece chiar printre munţi, făcându-şi loc în lume. Dunăre, Dunăre, drum făr-de-pulbere, cum zice norodul”.

        * în localitatea aşezată pe locul fostei capitale a Daciei romane, Sarmizegetusa, Voiculescu a ajuns în 1936, însoţit de profesorul Ion Conea, un alt mare îndrăgostit de călătoriile prin locurile istorice ale ţării. Împreună cu un fotograf, cei doi prieteni făceau deopotrivă turism şi ştiinţă. Încă de pe atunci ei încercau un procedeu nou de cercetare a punctelor în care se aflau vestigii: fotografierea de la înălţime, practicată azi pe scară largă din avion (în Peru, în Mexic, în insulele greceşti etc.).

        Sarmisegetusa îi interesa în egală măsură pe amândoi şi voiau să vadă la faţa locului ceea ce ştiau din cărţi şi din presă. Oraşul s-a numit la început Colonia Ulpia Traiana, după numele fondatorului lui, adăugându-i-se ulterior şi numele de Sarmizegetusa. Iniţial a fost doar o fortificaţie care avrea drept scop apărarea şi controlul celor mai scurte căi ce făceau legătura cu podul de la Drobeta (Turnu Sesverin). Era marea cale rutieră care lega Drobeta de Tibiscum (Caransebeş), traversa munţii pe la Tapae (actuala Porţile de Fier ale Transilvaniei) şi prin municipiul Sarmizegetusa se îndrepta pe Valea Streiului şi a Mureşului spre Apulum (Alba Iulia), Potaissa (Turda), de unde intra pe Valea Someşului şi făcea legătura cu Napoca (Cluj).

        Încet-încet, în jurul fortificaţiei de apărare s-a dezvoltat un întreg oraş. În timpul împăratului Hadrian (117-l28), el se numea Colonia Ulpia Traian Augusta Dacica Sarmizegetusa, fiind investită cu dreptul de „Ius Italicum”, adică privilegiul de a fi scutită de impozitul funciar, fiind socotită egală în drepturi cu Roma. Înflorirea n-avea să dureze însă decât până în anul 275, când administraţia romană a început să se retragă spre Dunăre. Apoi viaţa cetăţii a intrat în declin.

        La Sarmizegetusa Voiculescu şi Ion Conea-s-au oprit la ruinele Palatului Augustalilor, construcţie monumentală, unde îşi avea sediul oficial cel mai înalt colegiu preoţesc, numit Collegium Augustalium. De forma unui patrulater, cu diferite încăperi de jurâmprejur şi cu o curte centrală foarte mare, palatul avea o cameră de tezaur, iar deasupra ei un sanctuar. Din clădirea Augustalilor, printr-o poartă impunătoare, se trecea în piaţa publică – Forul – locul întrunirilor, pavată cu lespezi de piatră şi înconjurată de ziduri, alături de care erau aşezate monumentele votive, inscripţiile sau statuile închinate diverselor personalităţi ale oraşului, provinciei sau imperiului. Amfiteatrul, situat la marginea de est a actualei comune, construit din piatră în formă eliptică, cu axa principală de 90 m, iar cea secundară de 70 m, putea cuprinde circa 5000 de spectatori.

        Desigur, cea mai mare tentaţie a poetului sosit în Ţara Haţegului a fost să ajungă la cetăţile daco-romane din Munţii Orăştiei. A făcut-o după plecarea din Sarmizegetusa şi în aceeaşi formaţie: cu profesorul Conea şi cu fotograful. Au călătorit cu automobilul la Orăştie şi de aici au plecat pe jos prin satul Căstău, pe valea Apa Oraşului şi apoi pe Valea Grădiştei, trecând prin Beriu, Orăştioara de Jos, Orăştioara de Sus, prin Ludeşti şi Costeşti. Mai departe au urcat printre poieni şi păduri până la Grădiştea de Munte. In marea zonă cuprinsă între Valea Mureşului mijlociu (Ia nord), de Carpaţi (la sud), de Valea Luncanilor (la vest) şi de Râul Mare (la est), neobosiţii cercetători ai istoriei noastre s-au oprit să studieze cetăţile dacice de la Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie şi Grădiştea de Munte, încercând să intuiască bogata şi înfloritoarea viaţă ce se va fi desfăşurat între zidurile lor în secolele de dinaintea cuceririi romane. Casele, atelierele, apeductele, cisternele – construcţii din piatră, lemn sau cărămidă arsă – aşezate împrejurul cetăţilor de apărare, ca şi sutele de unelte pentru fierari, lemnari sau agricultori (descoperite cu ocazia săpăturilor arheologice) vorbesc aproape de la sine despre nivelul atins de societatea dacă în domeniul forţelor de producţie şi al gradului de cultură materială şi spirituală. Ca şi vizitatorii ei de azi, cei trei vor fi rămas impresionaţi de turnurile-clopotniţă, de formă pătrată, situate la extremităţile dealului Cetăţuia, pe care se află cetatea de la Costeşti, de monumentala cisternă din piatră, formată dintro încăpere de peste 5 m, lungă de 8 şi lată de 6 m, construită pentru aprovizionarea cu apă a cetăţii de pe dealul Blidaru (705 m), de drumul pavat cu piatră care duce spre cetatea de pe culmea dealului Piatra Roşie (832 m) sau de urmele marelui sanctuar de forma unui cerc cu diametru de 30 m, ridicat la Grădiştea Mustelului, unde era vechea reşedinţă a regilor daci45.

        Voiculescu şi Conea au plecat apoi mai departe, peste munţi, pe la Vârful lui Pătru, spre cabana Şurianu. La Vârful lui Pătru sau oprit să fotografieze ruinele castrului roman, încă necercetat de istorici, după care s-au aşternut din nou la drum. În preajma cabanei Şurianu au sosit în fapt de seară, obosiţi, mergând din greu şi cu colegul lor, fotograful, bolnav. Dorel Defour, viitorul ginere al poetului, avea să se întâlnească aci, la cabană, pentru întâia oară cu autorul lui Zahei Orbul. Peste ani va evoca momentul, cu o caldă emoţie: „După cină, pe balconul deschis de la etaj, cântam cu toţii un cor pe patru voci, într-un amurg grăbit spre noapte, când – în depărtare – se auziră strigăte repetate de ajutor dinspre coasta prăpăstioasă. În sfârşit, se ivi un omuleţ, potrivit de statură, uscăţiv, purtând o traistă ţărănească de-a curmezişul pipetului, cu un trepied în mână şi care – din când în când – oprea alaiul spre a ajuta un coleg de drum. Purta o barbă mică, ascuţită, şi am aflat că era Vasile Voiculescu. (…) în seara aceea, de la dr. Petru Groza, profesorul Conea şi medicul Voiculescu am ascultat smeriţi istoria şi minunăţiile descoperirilor din cetăţile dacilor, despre castrul roman din Vârful lui Pătru ce urma să-l releveze. Istoricii, arheologii şi numismaţii lumii contau pentru mine mai puţin decât aceştia, întruniţi ca într-un important congres, acolo în munte”46.

        Ni s-a păstrat şi o fotografie făcută de poet cu Ion Conea la Sarmizegetusa. Din păcate – probabil din dorinţa de a cuprinde cât mai bine locul – personajele se află într-un plan mai îndepărtat şi nu prea pot fi identificate.

        Este sigur că drumurile, potecile, popasurile în Munţii Orăştiei l-au inspirat mult pe scriitor, atât în creaţia literară propriu-zisă, cât şi numeroasele lui articole răspândite prin presa epocii.

        *

        Pătimaş îndrăgostit de munte, cum am văzut deja, autorul Pribegei nu putea ocoli Retezatul, „chintesenţa munţilor, limanul vulturilor din toţi Balcanii, cetatea caprelor negre”, cum îl numeşte în conferinţa Muntele.

        În Retezat Voiculescu a fost de mai multe ori, în anii de după t

        1930, când, între altele, a şi pescuit „cu undiţă perfecţionată şi muscă artificială, la două mii de metri înălţime, în apele de gheaţă ale Galeşului şi Bucurei”47.

        Măreţia piscurilor, crestele şi custurile dantelate, căldările glaciare, câmpurile de grohotişuri şi steiurile cu forma ciudate, văile înveşmântate cu vegetaţie, dar mai ales lacurile glaciare din Retezat vor fi constituit mari bucurii pentru scriitor.

        Poetul a urcat în Retezat pe o cale mai uşor accesibilă şi mai des practicată şi astăzi. O spune singur atunci când îi invită pe ascultătorii săi de la radio în acest pitoresc masiv din Carpaţii meridionali:„…Din gara Băieşti, cu o trăsurică eşti într-un ceas în satul Nucşoara, de unde cu piciorul, pe o cărare uşoară… Ajungi la casa Pietrele”48.

        Lângă oglinda lacului Galeş, la pescuit de păstrăvi, cu undiţele în spate, a ajuns pornind de la cabana Baleia pe culmea Lănciţa şi după aceea prin şaua Vârfului Mare, de unde a mers la Cabana Pietrele – aceasta din urmă constituind, de fapt, un fel de „cartier general” pentru drumeţiile şi ascensiunile de o zi ori mai puţin. „De aici – îşi informează el ascultătorii de radio – pe firul a cinci văi care radiază împrejur poţi în aceeaşi zi să ajungi şi să te înapoiezi la piscul Peleaga (a făcut-o şi Voiculescu, pe traseul: Pietrele – Curmătura Bucurei – vârful Peleaga ti. „.), în altă zi la Piscul Retezat, în alta la lacul Galeş sau la Bucura şi la alte nenumărate locuri de o nespusă frumuseţe„49. Şi pentru a da concreteţe celor spre care îşi invită ascultătorii, poetul nu uită să vorbească, mai departe, despre „masivul sfârtecat de cataclismele erelor vulcanice„, de muntele „plin de ape, de şipote, de izvoare, cu cele mai mari şi mai frumoase iezere de munte din câte avem”.

        Nu este deloc greu să ni-l imaginăm pe scriitor în postura de drumeţ pe cărările Retezatului. Într-o fotografie făcută lângă o stâncă, alături de camaradul lui de ascensiuni, doctorul PopescuGheorghian, îl vedem în nişte pantaloni ţărăneşti, largi, cu un fel de haină acoperindu-i partea superioară a trupului şi cu o traistă atârnându-i de gât, ceva în felul ghiozdanelor din pânză ori din lână ţesută în casă, pe care le făceau odinioară femeile de la ţară copiilor lor când îi trimeteau la şcoală ori cu vitele la păşune. Pe cap poartă un fel de basc bine îndesat pe urechi (să-l apere de soare şi de vântul ce bate la înălţime), poate un fes sau vreo căciulă anume făcută pentru călătoriile pe munte. Traista poetului pare burduşită şi iar nu e greu să ghicim că printre multele lucruri aflate acolo – seminţe de flori sălbatice, mostre de rocă, hrană şi îmbrăcăminte de rezervă – se află şi unul sau mai multe creioane şi un carneţel pentru notat anume date aflate de pe la ciobanii întâlniţi pe drum, sau chiar impresiile lăsate de peisajul mereu altul pe măsură ce treceau de pe o creastă într-o vale, de la un lac pe albia unui pârâu secat etc.

        De altfel înfăţişarea celor două personaje din fotografia amintită are în întregul ei, o notă de bizar: ochii le sunt obosiţi (poate erau după un urcuş greu), iar barba le-a crescut în dezordine. Aspectul scriitorului e de-a dreptul comic şi pentru cine s-a obişnuit cu figura sa „clasică”, de om sobru şi cu ţinuta vestimentară aflată întotdeauna în ordine, chipul pare aproape nefiresc. Ar fi, însă, absurd să pretinzi cuiva (chiar şi unuia dintre cei mai sobri bărbaţi) să suie pe munte în costum şi cu cravată, în ţinută de oraş…

        Şi încă un fapt demn de reţinut: în toate materialele turistice (cărţi, pliante, hărţi etc.) se precizează că traseele în Retezat sunt dificile, unele presupunând multe ore de mers (între cinci şi chiar zece ore). Poetul Vasile Voiculescu le străbătea cu relativ destulă uşurinţă şi în timp mult mai scurt. Desigur, urcuşul lui în Retezat era înlesnit în primul rând de experienţă şi de antrenament, dar şi de hainele comode şi practice pe care le îmbrăca în asemenea împrejurări…

        Echipaţi aşa, în straiele ciudate în care-i vedem în fotografia amintită, Voiculescu şi Popescu-Gheorghian străbăteau kilometri întregi, urcau culme după culme, treceau prin pajişti înverzite şi pline de flori, ori, dimpotrivă, călcau pe bolovăniş sterp şi uscat până ajungeau pe vârful cel mai înalt. De acolo, de la pragul cerurilor, priveau cu uimire şi încântare întreaga alcătuire şi aşezare a munţilor, toată „minunea” creată de natură în sute şi mii de înfăţişări. Din calda şi strălucitoarea amintire a unor asemenea popasuri, condeiul poetului a iscat rânduri de inegalabilă frumuseţe – o frumuseţe ce depăşeşte cu mult hotarele ziaristicii propriu-zise şi se înscriu cu succes în spaţiul literaturii de bună factură. „Acolo, între piscuri – zice el – la peste 2.100 m odihnesc în râpele de atlas şi moar lacurile Galeş şi Bucura… Aici jocul luminii şi al umbrei îşi desfăşoară cozile de păun de dimineaţă până noaptea. Apele îşi schimbă din oră în oră lungile lor veşminte după culoarea vremii, de la verdele solz de crap din revărsatul zorilor, la azurul amiezii şi până la trena de un verde de jad profund, cu care lacul se găteşte pentru sărbătoarea serii şi pentru primirea stelelor… (.) Iar dacă ieşi spre coastă nu îndrăzneşti să calci pe mândreaţa pajiştilor roşii de sirdar, rododendron cu flori vărsate ca un sânge de voinic pe toate feţele muntelui”50.

        Va trebui poate ca, într-un viitor mai apropiat ori mai îndepărtat, să se afle un critic ori istoric literar care să se aplece cu răbdare şi pricepere asupra creaţiei voiculesciene pentru a distinge nu doar masiva şi permanenta prezenţă a muntelui în opera acestui mare scriitor român, ci şi nuanţele subtile, caleidoscopice, surprinzătoarea viziune sub care descrie poetul această formă predominantă a reliefului ţării, cea care ne-a determinat prin veacuri istoria, cultura şi civilizaţia.

        Autorul Destinului caută în liniştea ori furtuna peisajului, în nebănuitele lui forme de înfăţişare, dimensiunea morală şi simbolică. De aceea atunci când recurge la alegoria destinului ce loveşte fiinţa umană, foloseşte drept model muntele, ca în poemul Munte pur din volumul Urcuş (1937), unde se vede pe sine în chiar trupul masivului stâncos. Acolo unde alţi poeţi disting îndeobşte simbolul trăiniciei şi al duratei, Voiculescu descoperă izvorul neliniştii şi al nostalgiei după alte întruchipări: „Munte pur cu piscuri tăioase, /Urc în cer furtuna de stânci, /dar râvnesc câmpul liniştii joase, /Mă roade dor de şesuri adânci”. Acolo unde alţii caută metafora înălţimilor şi a veşniciei, pe cele mai semeţe piscuri montane, Voiculescu află izvorul tristeţii şi al singurătării: „Chem aburi, rodesc ploi, vânturi ţes/Apele alunecă şi se spală, /Rămân sus o albie goală, /Izvoarele-mi fug s-ajungă fluvii la şes”. Sentimentul vitalităţii totale, al trăirii plenare („Cu suflet de iarbă şi duh de secară, /Vreau să mă ar, cer să mă pârgui, /Cu vinul meu să-mbăt o ţară”), lipsită de prejudecăţi şi obstacole, uimitoare chiar prin sinceritatea exprimării îi este refuzat poetului. Întâlnim şi acum, concentrată, lupta dintre asceză şi trăire, dintre furtuna interioară şi „masca” exterioară a conformismului: „Ci-ntreaga tărie pornirea-mi sugrumă/Sub nemuritoare mândrii de zăpezi”. Mândria şi nemurirea cer jertfirea elanurilor vitale, a avânturilor ce bântuie – fie şi numai în intenţie – fiinţa muntelui. Ea apare cu întreaga gamă de sentimente a omului şi nu doar sub forma împietrită şi cunoscută de privitorul comun.

        *

        Este interesant cum domenii atât de diferite – medicină, poezie, teatru şi publicistică – pot fi ilustrate magistral de un singur om. Multilateralitatea nu ţine de „încercarea uneltelor”, ori de căutarea „vadului propriu”, de descoperirea acelor spaţii în care talentul şi forţa creatoare se pot manifesta mai bine; ea este, în cazul lui Voiculescu, forma de manifestare a marelui talent care nu cunoaşte CARTEA SATULUI SCOASA DE nmmx cu ui: RAL* RECALÂ „PRINCIPELE CAR O L”

        TOATE LEACURILE LA ÎNDEMÂNA DE Du V. V O I C 'V tE S C L'

        Coperta ediţiei princeps a cărţii Toate leacurile la îndemână (1935), având reprodus pe copertă un tablou de Luchian.

        Limite ori constrângeri, împărţiri arbitrare şi convenţionale pentru „desfăşurarea” prea-plinului de idei, gânduri şi sentimente.

        Cercetătorul vieţii lui Voiculescu nu rămâne, prin urmare, surprins când află că într-o publicaţie a vremii, uitată demult {Farul căminului), dar care avea, la timpul ei, un mare ecou în rândurile publicului de la sate, în răstimpul a numai cinci ani (1933-l938) poate citi peste patruzeci de articole ale poetului, apărute sub genericele „Actualitări medicale” şi „Spicuiri medicale”, ca să nu mai vorbim de alte peste o sută de asemenea articole publicate mai înainte de alte publicaţii, pe aceeaşi problematică (parazitologie, bacteriologie, medicina muncii, terapeutică ş. a .) în reviste diverse, cum ar fi, bunăoară, „România administrativă”.

        Şi fiindcă a sosit clipa când trebuie să zăbovim ceva mai mult asupra activităţii medicale a scriitorului, se cuvine să facem precizarea că „misionarismul cultural” era văzut de el şi ca medic, adică prin punerea în aplicare a principiilor susţinute teoretic. Şi, cum se poate vedea, nu întârzie s-o facă. Trece imediat la scrierea şi publicarea unei suite de lucrări vizând formele de manifestare şi tratarea unor boli ce fac ravagii mai ales în mediul rural. Ele văd lumina tiparului în colecţiile de mare popularizare „Apăraţi-vă de boli” şi „Cartea satului” la intervale scurte şi sunt, cum le arată şi titlul, lesne accesibile: Poliomielita acută sau paralizia copiilor (scrisă în colaborare cu G. D. Ionăşescu) – 1927, apoi Sifilisul, Tuberculoza (1930), Cunoaşterea social- medicală a mediului: educaţia igienică a săteanului şi a muncitorului (1934), Călăuza farmaciei căminului, cu leacuri de întâiul ajutor (1934), Toate leacurile la îndemână (1935). Cât priveşte felul în care au fost primite articolele şi broşurile semnate de doctorul Vasile Voiculescu e suficient să menţionăm un singur fapt. Cel din urmă dintre titlurile citate – Toate leacurile la îndemână – cunoaşte, în intervalul 1935-l947, nu mai puţin de cinci ediţii, cu tiraje cuprinse între trei şi zece mii de exemplare. Secretul succesului era de o simplitate extraordinară şi incredibilă: cărţile veneau să umple un gol resimţit mai demult, iar redactarea, acurateţea, limpezimea textului lor le făcea accesibile tuturor, indiferent de gradul de cultură şi de cunoştinţele medicale ale cititorului.

        „Cartea Toate leacurile la îndemână, zice autorul ei într-o scurtă şi cuprinzătoare introducere, a fost făcută ca să deschidă ochii oamenilor asupra buruienilor otrăvitoare: mătrăgura, spânzul, şoricioaica, săricică, măselariţa, zârna, laurul, gândiceii, rodul pământului, degetărelul şi câte alte leacuri primejdioase din pricina cărora se întâmplă multe nenorociri; să dezrădăcineze obiceiurile greşite, eresurile şi credinţele rătăcite în multe leacuri mincinoase, cum ar fi sticla pisată, scrumul de tutun, balega, pânza de păianjen şi câte alte bazaconii”. În intenţia doctorului cartea aceasta nu se adresa, cum ar fi putut crede cel care o ia în mâini s-o răsfoiască, numai bolnavilor. Ea a fost făcută „mai ales pentru oamenii sănătoşi, pe care să-i lumineze asupra vieţii de toate zilele, cum să se păstreze sănătoşi, […] cum să-şi ţină ograda, cum să fie satul”. Trebuie remarcată aci, între altele, concepţia profund modernă şi mereu actuală, potrivit căreia e valabil principiul „e mai uşor să previi decât să vindeci”.

        Că respectivul volum este, ca să spunem aşa, „rodul” unei îndelungate cercetări, mai mult de teren decât de bibliotecă, nu încape îndoială. Fiindcă iată ce ne spune George Sbârcea, care 1-a însoţit pe scriitor într-o excursie montană: „Era convins şi în calitatea sa de medic – Vasile Voiculescu fiind medic de profesie, care gândea profund asupra disciplinei sale – că natura, peisajul, florile, mişcarea, apa şi aerul sunt, deseori, mijloace mai eficiente decât preparatele chimio-terapeutice în tratamentul afecţiunilor contemporane. Vorbea uneori despre vis medicatrix naturae – puterea de vindecare a naturii, pledând pentru o medicină „contemplativă„, fără o medicamentaţie prea abundentă. Prefera în unele cazuri, rizotomia farmacopeii moderne. Avea chiar un fel de repertoriu propriu de plante medicinale, în care nota tot ce afla despre leacurile empirice. Nu ne-a spus niciodată – pentru că nu l-am întrebat.

        — Cum se foloseşte de ele, dar pe Ion Marin Sadoveanu 1-a vindecat în trei zile, prin medicamentaţie homeopatică, de un imens furuncul, cu ocazia unei excursii prin Munţii Tatra, aplicându-i o loţiune obţinută din fierberea câtorva plante culese de el”51. Iar într-un alt loc autorul Cafenelei cu poeţi şi amintiri adaugă: „Voiculescu, ale cărui cunoştinţe botanice erau luate nu din cărţi, ci de pe câmp, nu contenea să pledeze pentru muşeţel, pentru ceaiurile de tei şi sunătoare, la nevoie chiar pentru picăturile de badiană. Reuşea să convingă prin vraja felului său de a vorbi poetic şi de a reda sugestiv viaţa secretă a plantelor52.

        Menţionând că medicul-poet îşi elabora majoritatea reţetelor pentru bolnavii pe care îi trata, după propria-i carte, Toate leacurile la îndemână, un apropiat al doctorului, medic şi el, „ orientalistul Constantin Daniel era de părere că „medicaţia sa (a lui V. Voiculescu, n. n .) era în mare parte întemeiată pe plantele medicinale şi pe reţetele tradiţionale ale etnoiatriei româneşti„ şi că „marea inovaţie introdusă de Vasile Voiculescu constă în aceea că asemenea reţete preluate din medicina populară nu sunt prezentate ca nişte curiozităţi, ca materiale de interes doar medico-istoric ori ca elemente de folclor medical (precum în lucrările lui Candrea, ale doctorului Laugier sau ale profesorului Leon), ci sunt prescrise ca mijloace eficiente, vii şi aplicabile cu succes atât la oraşe, cât şi la sate… Pentru a fi lesne folosite, reţetele din cartea sa sunt prezentate astfel încât oricine să le înţeleagă prompt şi corect. Ceea ce m-a frapat în terapeutica doctorului Voiculescu este că acesta indica, în ordonanţele pe care le scria, compoziţia fiecărui ceai, precizând şi cantitatea din fiecare plantă ce intra în formula reţetei sale… Eficienţa unor tratamente astfel formulate pentru fiecare caz în parte, cu toate particularităţile lui specifice, era mult mai mare decât la utilizarea formulelor standard„53. O preţuire aparte avea medicul-scriitor şi pentru remediile bazate pe cunoştinţele de etnoiatrie, fiindcă iată ce-şi amintea mai departe Constantin Daniel: „De mai multe ori l-am auzit spunând că leacurile etnoiantrice aplicate la sate dădeau rezultate mai bune când erau însoţite de incantaţii. Descântecele, spunea el, constituiau remedii psihoterapice acţionând pe baza mecanismelor de sugestie. Este vorba de o variantă a „vindecării prin spirit”, cum o denumea Ştefan Zweig. Vasile Voiculescu mi-a indicat pentru prima oară textul din Platon (Chartnides, 156 d-Ee) din care aflăm că preoţiimedici discipoli ai lui Zalmoxis utilizau în scop terapeutic alături de leacul fizic, şi descântece; Socrate însuşi a învăţat un asemenea descântec în limba tracă. Doctorul Voiculescu cunoştea un mare număr de incantaţii, a căror poezie specială o admira şi din a căror limbă, cu un lexic atât de arhaic şi de ciudat, a preluat adeseori. Este de admis că o parte considerabilă din termenii vetuşti şi stranii din poezia sa provin din limba descântecelor, care – cum se ştie -a fost puţin studiată. Dar nu recita niciodată – chiar nici înaintea celor mai apropiaţi prieteni – astfel de texte, considerându-le formula rituale lovite de interdicţii (cf. Ieşirea, XXIII, 18; Deuteronomul, XVIII, II) „54.

        O preţioasă precizare ne aduce Constantin Daniel şi în legătură cu o altă recomandare medicală făcută de Vasile Voiculescu, unora dintre bolnavii lui, în vârstă sau convalescenţi:„…Era ceea ce s-ar putea numi selenoterapie, „băi de lumină lunară„. Asemenea băi făcea el însuşi la intervale de câteva luni… Expunerea la razele lunii trebuia făcută mai ales înainte şi după luna plină, pe faţa anterioară, apoi, pe cea posterioară a întregului corp, pe o durată progresivă, care poate să ajungă la două ore… După câte mi-am putut da seama, selenoterapia avea un efect stenic evident asupra pacienţilor care deveneau mai volubili, mai rapizi în elocuţie şi în mişcări…”55 în contextul mai larg al activităţii medicale a lui V. Voiculescu un loc aparte îl ocupă conferinţele cu subiecte de interes general, rostite la microfonul Radiodifuziunii sub genericul „Sfaturi medicale”. Ele sunt veritabile mici eseuri pe teme ca: Gripa, Apele minerale, Vătămătura, Buruienile de leac, Ziua odihnei şi altele. Uitate azi, ele dau o idee despre preocuparea permanentă a medicului-poet pentru prevenirea bolilor şi eradicarea viruşilor.

        Întreaga această muncă, deloc uşoară, Voiculescu n-o făcea din simple porniri samaritene ori din cine ştie ce vocaţie de dascăl al celor de jos. La el pornirea de „misionar” venea după o logică a bunului simţ al ţăranului ajuns pe treptele înalte şi luminoase ale culturii, dar mai ales dintr-o neegalată şi mistuitoare dragoste de sat. Ca vatră a civilizaţiei noastre, satul ne poate permite înscrierea în universalitate prin creaţii unice, originale, de mare rafinament. „La nici un alt neam – este de părere fostul medic de plasă (şi cel puţin la acea dată avea dreptate) – nu se află atâta bogăţie de suflet strânsă într-o mlădiere de glas, într-o tremurătură de ghiers, ca la neamul românesc… Lauda noastră cea mare în ochii lumii este arta poporului, adică chipul cum ţăranul s-a priceput să-şi tălmăcească dorul şi sufletul lui în cântec, în fluier, în poezie, în cusături… În orice şi-a pus sufletul a brodit-o”56.

        Ani rodnici şi pentru poezie. În 1937 apare al şaselea volum de versuri – Urcuş, iar în 1939 al şaptelea – întrezăriri.

        Poetul se află, pare-se, pe un drum nou. Expresia bolovănoasă, adesea greoaie, încărcată de termeni locali, voit luaţi din lumea satului său buzoian, tinde acum să devină alta. Procesul de decantare, de cizelare, de înlăturare a „balastului” lingvistic inutil s-a produs. Pasărea poeziei lui V. Voiculescu zboară acum către alte zări, mai luminoase şi mai înalte decât cele de dinainte, chiar dacă peisajele şi lumea de dedesubt au rămas, în linii mari, aceleaşi. Însuşi laboratorul de creaţie presupune acum alte procedee, alte unelte. Alta se cere a fi şi formula. Dar pentru a ajunge la ea, Voiculescu a avut de luptat cu materialul limbii. Este interesant ce-i scria în acest sens bunului său prieten, N. M. Condiescu într-un şir de epistole ce se constituie aidoma unui jurnal de creaţie în care criticii şi istoricii literari pot găsi răspunsul multor întrebări.

        „Am rupt ieri duminică din gura lăcomiei întreaga dimineaţă – îi mărturiseşte poetul lui N. M. Condiescu la 5 iulie 1937 – şi am început un vechi gând al meu: un fel de imn al omenirii, al omului în sine. (Este vorba de poemul Cântecul omului, care va apărea ulterior în volumul întrezăriri, n. n .). Ce greu ne ajută însă graiul nostru pentru o poezie lucidă şi abstractă, cu imagini din lumea spirituală. Lucrezi ca într-un material tare, ca într-o piatră, urmărind vinele mai slabe, pe care să le scobeşti, şi nu eşti stăpân pe ceea ce vrei să faci, ci ca într-o migală de camee capriciile limbii îţi impun figurile desenului poeziei. Această limbă admirabilă trebuie mereu lucrată, mlădiată, subţiată, intelectualizată cu orice risc (nu pentru ea risc, ci pentru scriitor). Nu au dreptate cei ce vor să o ţie în loc, să o păstreze, cât ar fi de îmbălsămată, ca pe nişte moaşte neatinse. Eu până acum am fost cioban şi am scris ciobăneşte, cu belşug de material. Acum vreau să fiu intelectual şi să mă strădui să torn cugetul într-o formă pe care limba cu mare luptă mi-o dă şi încă cu zgârcenie. Dar poate că n-am dreptate şi va fi de-ajuns să vină un altul, cu putere şi adevărat talent şi va face pentru graiul de acum ceea ce a făcut Eminescu pentru cel de pe vremea lui.”57

        Nu mai recunoaştem aproape nimic din atitudinea poetului de dinainte şi avem totodată mărturia a ceea ce s-a putut întâmpla în laboratorul de creaţie al scriitorului. Pentru cine se apleacă asupra textului poetic şi încearcă o analiză sincronică a versurilor anterioare lui 1939 şi a celor de după aceea scrisoarea din care am citat înseamnă cheia înţelegerii a două etape succesive de creaţie, Cu N. I. Herescu în 1936.

        Cu net avantaj pentru cea de a doua. Urcuş şi întrezăriri sunt, din acest punct de vedere o piatră de hotar, remarcată şi definită ca atare, mult mai târziu, de Vladimir Streinu; el nota pe bună dreptate că „virtutea plastică de până aici, în care V. Voiculescu excela, adesea, devine virtute muzicală”58.

        Privite cu ochiul îndreptat spre adâncuri, către sorgintea şi rădăcinile lor, pastelurile din Urcuş sunt mai luminoase şi mai limpezi decât cele anterioare, contururile tablourilor par acum desenate cu linii mai fine, abia văzute, ca-n stampele chinezeşti. Chiar şi atunci când ocheanul poetic este îndreptat spre zbucnirea de seve şi de culori a naturii, atmosfera, acel abur inefabil de viaţă, se constituie din intersectări de linii şi pete de culoare, ca-ntr-un tablou impresionist în care capătă valoare ansamblul, iar amănuntul nu are alte virtuţi decât de a sublinia compoziţia: „Pe coaste ierburi spânzură nebune, Vâlvoi de flori, salcâmi ies la uluci, Duc tei adânci miresme în zăbune Şi-i verde viersul mierlelor prin nuci.

        S-amestecă în clocot firi şi lume Foi bat în vânt, aripi aşteaptă-n ou, Şal nou de ape-i lacul fără spume, Răsfrângerea de sălcii un ecou…

        Eprimăvară până-n slăvi… Şi grele De seva cerului ţâşnită-n nori, Azurul înfrunzeşte rândunele Şi zările dau muguri de cocori”.

        (Toiul primăverii)

        Gama acordurilor şi a motivelor lirice, niciodată săracă la Voiculescu, cuprinde şi acum, în Urcuş, suficient de multe poeme în care natura, niciodată obosită, oferă poetului prilejuri de meditaţie, de a încerca să reţină ceva din miracolul succesiunii anotimpurilor, al desfăşurării unei zile – ca-ntr-o peliculă filmată cu încetinitorul – al mişcării frunzelor şi apelor, al trecerii soarelui pe cer, etc., etc. Poezii cum sunt Cântec de toamnă, Plâns de toamnă, Zâmbet de toamnă, Semn de primăvară, Noapte de cremene, Toiul primăverii, Iarnă scitică (din volumul Destin) sau Altitudine, Câmpulung, Dudul, După cules, După ploaie, Elegie în amurg, Făurăria toamnei, Iarna în odaia cu scoarţe olteneşti, Vară, Zi de octombrie (din volumul întrezăriri) şi altele se circumscriu în ceea ce am putea numi pasteluri voiculesciene – gen de poezie ce depăşeşte hotarele noţiunii de pastel în sensul obişnuit al cuvântului, cum am mai spus. Forţa, lirismul şi culoarea acestei poezii sunt dublate de trăirea interioară a autorului, echilibrul dintre natură şi eu-uliric fiind dat tocmai de punerea în lumină a ideii care a generat tabloul. Voiculescu nu scrie pasteluri în sensul în care un pictor ar picta după natură ori în sensul în care acest gen de poezie a fost ilustrat la noi de alţii, adică „naturi” unde predominant rămâne vizualul, iar poetul abia dacă-şi face cumva simţită prezenţa, discret şi neutră. Dimpotrivă, la Voiculescu poetul participă direct, suferă sau se bucură în vârtejul devenirilor şi primenirilor naturii. Ba, mai mult decât atât: debutând cu o notaţie fugară, o linie de penel trasă viitorului tablou, pastelul ajunge – pe măsura înaintării în text – să primească alte valori, sufleteşti şi morale, pregătitoare parcă pentru sublinirea participării afective a poetului; pe o a treia, şi ultima treaptă cititorul află simboluri, virtuţi şi oglinzi noi, ca în Sonata iernii, ce trimite cu gândul la „recele” iernilor bacoviene:

        Cohorte reci de aripi fâşii tăiară seara, Tot ce-a fost cald şi dulce luă drumu-n depărtare, Chiar cerurile parcă stau gata de plecare, Sub patrafirul iernii închide ochii (ara.

        Se-nchină-n crivăţ codrii sleiţi de spovedanii, Siliţi foaie cu foaie, ca un păcat, să-şi smulgă. Domestica tristeţe stă-n case, toţi s-o mulgă, Cu laptele-i sălbatec să ne-ndulcească anii.

        Vin zimbrii de zăpadă năvală în odaie, Adânc se-nfipse gerul cu rădăcina-n fire… Înfăşurat în gânduri mă-nchid în amintire, Ca sâmburul ce-aşteaptă în veşteda păstaie.

        Dau foc azi amintirii… Iubita e aproape, Văd Dunărea-ngheţată şir uriaş de oase, Şi, cum mi-e dor de moarte, trec mâinile frumoase cu degete-ncărcate de plânsete pe clape.

        Interesantă continuă să rămână şi comparaţia pe care o făcea Tudor Vianu între Voiculescu şi Ion Pillat, găsind că autorul întrezăririlor este „un spirit întors către sine însuşi, reflexiv şi neliniştit, deschizând tuturor impresiilor sale o cale către adâncime”, pe când Pillat „este o natură deschisă către lumea exterioară, stăpân pe o senzorialitate rafinată, cultivând stările de seninătate, un artist al formei pe care o distilează din multe şi variate influenţe ale culturii”. Mai la vale acelaşi erudit critic şi estetician semnala oarecari influenţe reciproce între cei doi poeţi prieteni, trăgând concluzia că eliminarea „asprimilor şi particularismului vocabularului” voiculescian, ca şi unele motive lirice s-ar datora lui Pillat. Senzorialul şi formalul acestuia din urmă s-ar vedea limpede, după Vianu, şi la Voiculescu, în Primăvară la Balcic (o „sărbătoare a luminii”, zice criticul) şi în Iarna în odaia cu scoarţe olteneşti („compoziţie de un încântător efect decorativ”)59.

        Vianu n-are, însă, decât parţial dreptate, adică atunci când vorbeşte de introducerea în poezia lui Voiculescu a unor motive antice prin filiera I. Pillat, fiindcă în legătură cu efortul de limpezire, de căutare a muzicalului, scrisoarea adresată lui N. M. Condiescu (din care am citat mai devreme) este, credem, mai mult decât edificatoare spre a putea afirma că înnoirile ţin de nevoia interioară a poetului şi nu de modele străine.

        Dar nu e mai puţin adevărat că Voiculescu simţea în permanenţă nevoia confruntării cu cineva, a aflării de puncte de vedere cât mai variate în legătură cu propriile-i formule poetice. Procedase aşa şi până la Destin şi întrezăriri, la fel va face şi mai târziu, peste ani, când îşi va citi povestirile unui cerc restrâns de prieteni. E foarte probabil ca Voiculescu să fi citit poeziile din volumele de care este vorba şi prietenului său Pillat (care-i era adesea oaspete în casa din strada Dr. Staicovici). Însă de necesitatea „limpezirii” expresiei Voiculescu s-a convins singur, fie printr-o lectură severă a poeziilor, fie prin luarea în consideraţie a observaţiilor formulate de majoritatea cronicarilor.

        Uneori se întâmpla ca prietenilor foarte apropiaţi să le ceară părerea imediat după scrierea unei poezii, adică atunci când era „caldă” şi când autorul nu părea mulţumit de ea, considerând că se afla la prima variantă. Bunăoară, la 7 mai 1937 îi cria lui N. M. Condiescu: „Te rog să primeşti sonetul ce m-am legat să-ţi făuresc… E după vechiul calapod, cu tot zorzonetul imaginilor, comparaţiilor şi metaforelor… E ca să zic aşa prima probă… (.) Mie deocamdată nu-mi plac decât cele două ultime versuri… Acest curcubeu al parfumurilor, vara, după ploaie, ar fi meritat o mai bună inspiraţie. A fost una din marile mele voluptăţi când trăiam la ţară, acum în iunie, câmpul cu dumbrăvile de răchite, luminându-se după ploaie, cu plocade mari de miresme sub curcubeul de lumină în şapte feţe…”60

        Este vorba în epistolă de sonetul După ploaie (din volumul întrezăriri), pe care de altfel poetul îl şi dedică lui N. M. Condiescu. Din păcate, însă, poezia nu convinge şi nu e realizată artistic decât în parte, reavănul pământului şi al văzduhului de după ploaie negăsindu-şi înveliş metaforic pe potrivă.

        Cu Urcuş şi Întrezăriri ia sfârşit poezia de maturitate a lui Vasile Voiculescu (fireşte, înţelegând asta numai şi numai potrivit arbitrarei şi uşor didacticei împărţiri pe care am făcut-o în cartea de faţă în vederea mai uşoarei urmăriri a destinului poetului).

        După încununarea autorului cu Premiul naţional de poezie în 1941 şi după alţi trei ani, în 1944, când Editura Fundaţiilor publică volumul Poezii, ediţie definitivă, bilanţul liric al lui V. Voiculescu pare a fi încheiat, deşi încă multe alte poezii valoroase au rămas în manuscris ori răspândite prin revistele vremii.

        La apariţia ediţiei din 1944 avea şaizeci de ani şi se credea că nimic n-o să mai revoluţioneze creaţia sa de până atunci, iar locul în poezia românească părea să-i fi fost şi el fixat. Nimeni nu bănuia însă că adevărata şi marea culme a poeziei voiculesciene nu fusese încă atinsă. Iar când, peste exact două decenii, în 1964, vor apărea ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu, etichetele statornicite vor păli, lăsând locul unor evaluări cu totul noi şi la alte dimensiuni decât cele de până atunci.

        Nori negri plutesc deasupra Europei şi a României. Suntem în 1940, marea conflagraţie mondială a fost declanşată şi îngrijorarea, jalea, tristeţea bat şi la uşa intelectualilor de la noi.

        În 7 iunie Vasile Voiculescu primeşte pentru a doua oară medalia „Meritul cultural pentru litere şi opere literare” în gradul de „cavaler clasa I-a”, însă marea şi importanta distincţie nu-l mai bucură cum l-ar fi bucurat în tinereţe sau în urmă cu numai câţiva ani, în vreme de pace.

        În Bucureşti au început mobilizările şi deşi el este prea vârstnic ca să fie chemat sub arme, e mâhnit şi îngrijorat la gândul că cei doi fii, Radu şi Ionică vor fi trimişi pe front.

        Nu trece mult şi, în adevăr, în aceeaşi vară, ambii băieţi sunt mobilizaţi. E bântuit de gânduri sumbre şi priveşte cu jale la desfăşurarea războiului: „Ceasul de piatră de-acum, /Trece sicriul lumii pe drum/Fără o floare, fară urmaşi, /Singur şi-n goană tras de ostaşi/… /Greu, ceasul, piatră cade-n auz, /Fiece clipă naşte-un obuz, /Mulţi, târzielnici, într-un ungher/Duc solii păcii ramuri de fier.” (Ceasul de piatră).

        Veteranul din 1916, bărbatul şi poetul-luptător de atunci n-au rămas doar o amintire demult colbuită în ungherele sufletului. Cu o vigoare nouă Voiculescu „luptă” cu condeiul, cu arma mult mai puternică şi mai răzbătătoare în conştiinţe: poezia. Acum scrie ciclul antirăzboinic „Veghe” în care include poeme de o puternică forţă de percuţie: Ceasul de piatră, Lunaticii, Rapsodul, tot acum, în anii de suferinţă ai ţării, concepe ciclul „Inter arma”, cu poezii de adâncă vibraţie patriotică (Ţara, Comoara, Strofe pentru un cimitir al eroilor) din care unele versuri pot face parte oricând dintr-o antologie a genului: „Suntem un neam ca grâul ce răsare Din bezna brazdei, din minuni amare, în câmpul vechi aceleaşi spice noi. A câta oară plugul cu rugină a spart o humă pururea virgină? Şi până-n fund la sacra origină Ce mii de gropi sub oricare din noi!

        Din moşi-strămoşi noi ne-ngropăm aicea, Ne scurmă corbi, ne cântă pitulicea, Şi tot din noi cresc codrii vremii grei, Ci-n vreascurile veacurilor iară Feciorii dârzi se războiesc ori ară Şi nemuresc astfel eterna (ară, Alăturea de boi, de ploi şi zei”.

        (Ţara)

        Alte câteva poezii alcătuiesc ciclul Transilvania (probabil gândit iniţial la dimensiuni mai mari) – ecoul direct al tristeţii de după Dictatul de la Viena (Amurg ardelenesc, Albei-Iulii, Tristeţea umblă-n (ară, Dor), datate ca atare cu exactitate de către autor; 1940, august 17; 1941, nov. 25; 1941, dec. 18, etc.

        După bombardamentul asupra Bucureştiului, postul de radio se mută la Bod, lângă Braşov. Fire conştiincioasă, cu un acut simţ al datoriei, poetul merge acolo împreună cu o mare parte dintre colegii de muncă. In faţa microfonului rosteşte adesea cuvinte de îmbărbătare pentru fii săi Ionică şi Radu Voiculescu (aflaţi departe, prin locuri necunoscute, pe front), peritru ceilalţi fii ai meleagurilor româneşti plecaţi să poarte un război pe care nu l-au dorit, şi-l urăsc, al cărui sfârşit îl Ion Pillat. Fotografie oferită cu aşteaptă nerăbdători cu toţii. Autograf lui V. Voiculescu în 1932.

        MINISTeRMU De R6SB? 1

        Încă o recunoaştere oficială a meritelor medicului V. Voiculescu: Brevetul de decernare a medaliei Avântul ţării.

        Ionică şi Radu n-au mai trimis nici o scrisoare, iar veştile de la Marta şi Olga vin cu întârziere. Tatăl are un motiv de supărare în plus. În răgazul dintre două emisiuni la care trebuie să participe şi el, poetul aleargă la Buşteni s-o vadă pe Gabriela, singurul copil aflat acum mai aproape, adusă aici pentru a fi pusă la adăpost de eventualele noi bombardamente asupra Capitalei.

        Sunt ani grei. După demisia dată la 4 decembrie din postul de director al Centrului de sănătate nr. 4 (unde fusese transferat, în acelaşi an, de la Sectorul II Albastru al Capitalei) medicul Vasile Voiculescu aştepta pensionarea. Ea va veni abia după trei ani, la 11 decembrie 1943.

        O congestie cerebrală îl seceră, în 1945, pe bunul, statornicul şi vechiul prieten Ion Pillat, de care fusese legat prin mii de tainice fire. Moartea cărturarului şi poetului de excepţională sensibilitate, cu care fusese camarad ani în şir, cu care petrecuse zeci şi sute de ceasuri de adevărate festinuri literare, îi lasă scriitorului desprins de plaiurile Buzăului un mare gol în suflet. Cu gândul la el, Voiculescu va scrie o stelă funerară: „Am împlinit cu slavă domneasca mea povară/Eu ce pe hrisoave semnai Ion Pillat; /Am cârmuit poporul de versuri ca pe-o ţară/Şi legiuiri de aur cu ritmul meu i-am dat, /Acum nu mor şi nimeni pe groapa-mi să nu geamă/Ca-n basmul Mioriţei fac nunta şi mă duc/Pe Argeşul din ceruri unde-n etern mă cheamă/Strămoşii Eminescu, Alecsandri, Coşbuc”.

        Peste un an, la 22 noiembrie 1946, destinul îi rezervă lui Voiculescu o nouă lovitură: fulgerător, încetează din viaţă soţia Mana (Lica), cea care-i fusese tovarăşă de necazuri, speranţe şi bucurii, timp de câteva decenii şi care dăduse viaţă la patru fete şi. Doi băieţi.