Florentin Popescu — Viaţa lui V. Voiculescu

III. TRUDĂ ŞI GLORIE

„Eu mânuiesc azi pana de mii de ori mai grea…”

Izvoarele îşi caută matca O nouă treaptă spre împlinirea literară: Pârgă „Gândirismul n-a existat. A existat doar revista „Gândirea„!” Drumeţind prin Munţii Buzăului „Unde te-ntorci, numai soare şi soare” „Sidefuri, aur, şaluri, aeriene-averi” „Când răzbăteam sus… V. Voiculescu rămânea calm şi tăcut, dar simţeai în el o intensă vibraţie interioară” în intimitatea camerei de lucru a scriitorului Poeme cu îngeri şi un nou „botez” literar.

La sfârşitul războiului, Voiculescu se întorcea într-un Bucureşti trecând, ca şi celelalte capitale europene, printr-o acută perioadă de criză. Schimbările petrecute în lume prin dispariţia celor două mari imperii – cel austro-ungar şi cel ţarist – de care depinsese până atunci echilibrul european şi mondial, prin victoria Revoluţiei din Octombrie, prin dezvoltarea unor mişcări revoluţionare şi în alte ţări, au atras după ele, la scurtă vreme, criza economică şi criza intelectuală. Aceasta din urmă s-a manifestat, imediat după încheierea conflagraţiei mondiale, prin căutarea unor noi soluţii, prin cultivarea unor idei novatoare. „Acum vreo şapteopt ani – avea să noteze Mihail Ralea prin 1927 – entuziasmul pentru Extremul Orient şi civilizaţia asiatică ajunsese la punctul său culminant. Europa părea, cel puţin în partea sa occidentală, după diagnozele unui Spengler ori Kyserling, în situaţia unui muribund care are nevoie de transfuziune de sânge. Bineînţeles serul viguros trebuia să vie din fundul Asiei şi să fecundeze încă odată prin ceea ce poate da acesta; rezervor de viaţă proaspătă şi neuzată, bătrânul continent, ca acum cincisprezece secole pe timpul năvălirilor barbare. Europa s-a trezit, şi-a rechemat forţele şi conştiinţa şi, după ce fusese aiurită o clipă, a început să se apere.”1

Nu e de mirare că autorul volumului Din (ara zimbrului va traversa şi el această criză intelectuală. Ii va citi şi el – ca toţi oamenii de cultură ai epocii – pe Spengler, Berdiaev, Merejkovsky, Kyserling, pe Tagore, Maritain şi pe alţii aflaţi la modă. Întrebărilor din sufletul său zguduit de război le va căuta răspuns în cărţile de filosofie şi de literatură ale Orientului. Practicant moderat şi echilibrat, ca şi părinţii lui ţărani, Voiculescu nu va exagera în cultul pentru curentele filosofice orientale, cum nu va exagera nici în practicile încercate personal ori în însuşirea ideilor străine structurii sale sănătoase, de om bine ancorat în realitate. O va recunoaşte singur, în 1935; „Instinctul m-a dus la filosofie şi la metafizică. Din liceu începusem să citesc lucrări de psihologie şi morală. Am ajuns curând la Schopenhauer şi nu-mi pare rău, el ma condus la Upanişade şi la Budha”2.

Omul care se întorcea însă în Bucureşti de după război era un alt Voiculescu decât cel care fusese mobilizat în 1916. Experienţa nedorită şi tristă a războiului îl maturizase poate mai mult decât zece-cincisprezece ani de viaţă trăită în pace. La starea morală se adăugau grijile profesionale şi cele legate de întreţinerea familiei. Scriitorul şi medicul erau acum aidoma unor izvoare ce-şi căutau matca zdruncinată, ferestruită şi zăgăzuită de război.

Revenit în Capitală în urma deciziei de transfer ca „medic al Oraşului Bucureşti” primi, după numai două luni, decizia de întoarcere la Buftea. Acolo n-avu însă răgazul de a-şi temeinici viaţa pentru o perioadă mai lungă deoarece în primăvara şi vara anului următor fu chemat să participe la o mare campanie de stingere a epidemiei de tifos exantematic izbucnită în judeţul Dâmboviţa. Retrăi atunci, la ritmuri mai accelerate şi, evident, cu răspunderi mai mari, viaţa medicului de plasă care fusese înainte de război. Şi de data aceasta modul de a-şi îndeplini umanitara sa misiune este exemplar: nici o abdicare de la datorie, nici un semn de oboseală ori rutină, în fine nimic din ceea ce i-ar fi putut umbri personalitatea şi sufletul. Pe vremea aceea Direcţiunea generală a Serviciului Sanitar publica un Buletin cuprinzând diverse materiale, statistici, informaţii privitoare la activitatea medicală ce se desfăşura în ţară. Numărul din august 1919 al amintitului buletin conţine câteva repere interesante şi semnificative. Pe un „Tablou de vizitele, bolnavii văzuţi şi lucrările de combaterea epidemiilor din preajma Găeştilor – Dâmboviţa, în cursul lunii iulie 1919” se află rezoluţia profesorului V. Sion, şeful Serviciului Satinar al ţării, în care se spune: „Se va publica în Buletin tabela de activitate a acestui medic (V. Voiculescu, n. t i), care… A lucrat în 20 de comune într-o perioadă de o lună. Direcţiunea atrage atenţia d-lor medici de circumscripţie şi chiar a unora din d-nii medici de judeţ asupra a ceea ce trebuie să fie activitatea unui medic, mai înainte de a-şi decerna calificativul de apostol. Se va arăta D-rului Voiculescu adânca noastră satisfacţie”3.

Din aceeaşi sursă aflăm şi o serie de informaţii grăitoare, în spatele cărora se poate cu uşurinţă deduce o muncă febrilă, continuă, lipsită de preget: medicul-scriitor a vizitat de câte trei şi cinci ori unele din comunele repartizate lui, examinând persoanele suspecte şi izolând bolnavii de tifos exantematic; a depistat 96 de cazuri de tifos, 6 de vaiolă, 1 de febră tifoidă şi a luat imediat măsurile cuvenite, fie izolând bolnavii şi aplicându-le tratamentul la domiciliu, fie transportându-i la cel mai apropiat spital.

După încheierea campaniei antiepidemice din Dâmboviţa, Vasile Voiculescu revine, la începutul toamnei lui 1919, în Bucureşti. Revine pentru a se stabili definitiv şi pentru a-şi îndrepta – în sfârşit – viaţa spre o matcă mai sigură şi mai calmă. Nu peste multă vreme va veni şi al cincilea, şi ultimul, dintre copii.

Oraşul se resimte puternic după război şi cea mai grea problemă pentru familia doctorului Voiculescu este găsirea unei locuinţe spaţioase, unde să poată trăi în condiţii civilizate.

Iată-l aşadar pe fostul medic militar de la Bârlad cutreierând cartierele bucureştene, umblând de la o adresă la alta, întrebând din om în om, stând de vorbă, tranşând cu diverşi proprietari, coborând la demisoluri sau urcând la etaj, apreciind şi renunţând pe rând la ceea ce i se oferă. In cele din urmă preferinţa se opreşte la o casă încăpătoare, de pe o stradă largă şi liniştită, străjuită de tei, din apropierea Dâmboviţei. Ion Voiculescu, fiul scriitorului, într-un articol memorialistic publicat în 1971 consemnează momentul sosirii familiei la casa cu numărul 34 de pe strada M. Kogălniceanu

(actualmente Dr. Staicovici);„…Într-o dimineaţă din septembrie 1919, mă pomenesc vizitată (casa, n. t i. Autorul recurge aci la personificarea casei, sub titlul Amintirile unei odăi) de un bărbat svelt, mic de statură, căruia nu-i puteai ghici uşor vârsta din pricina unei bărbuţe castanii care-i umbrea obrazul. Ochii îi erau ageri şi pătrunzători, dar foarte blânzi. Venise purtând de mână doi băieţi: unul cam de patru şi celălalt de şase ani… În câteva zile am cunoscut toată familia. Soţia lui, o tânără cu un păr negru şi frumos, ce îi încadra obrazul uşor măsliniu, luminat de ochi verzi, a venit împreună cu două fetiţe ceva mai mari decât fraţii lor… Şi un camion cu mobile şi lucruri vechi. Păreau destul de săraci, dar arătau a oameni cumsecade”4.

Stabilirea definitivă în Bucureştii de după război însemna pentru medicul V. Voiculescu, cel rămas până în cele mai adânci fibre ale fiinţei sale un om cu gândirea sănătoasă de ţăran, un fapt esenţial. Pentru el „bucureştenizarea” era ceva important din mai multe puncte de vedere: aci putea fi în contact direct cu cele mai noi realizări în medicină şi cu cei mai renumiţi specialişti în domeniu; tot aci îşi avea cei mai mulţi prieteni din studenţie; aci erau toate revistele literare importante, în paginile cărora dorea să se afirme, cercurile şi cenaclurile literare, criticii şi istoricii literari – în atenţia cărora avea nevoie să ajungă, aci se aflau principalele săli de concert, teatre, muzee, colecţii de artă etc., prin care spiritul său în permanenţă însetat de nou şi de instruire avea încă atâtea şi atâtea de aflat. Pentru soţie, în Bucureşti se afla mediul intelectual adecvat, iar pentru copii nu se putea concepe un alt oraş în care să-şi facă studiile şi să se dezvolte potrivit opţiunilor sau aptitudinilor. Aşadar hotărârea de a se stabili în Capitală – fie şi în grelele condiţii de după marea conflagraţie mondială – venea după serioase şi temeinice raţiuni discutate şi convenite de comun acord cu întreaga familie.

Casa din strada Dr. Staicovici deveni din toamna lui 1919 – cu excepţia celor patru ani de detenţie, 1958-l962 – locul unde Voiculescu va trăi, va scrie, va gândi, va visa, va spera, într-un cuvânt îşi va trăi viaţa până la sfârşitul ei, în 1963.

„Coroana României cu spadă şi panglică de virtute militară” ce i-a fost decernată imediat după război scriitorului pentru meritele amintite va fi atârnat, probabil, destul de greu în balanţă atunci când regele se hotărî să-I numească, de la 6 ianuarie 1920, „medic al Domeniilor Coroanei” cu avantaje ce se pot presupune uşor şi de care poetul nu va profita decât în limitele nevoilor familiei, cu măsură şi decenţă aproape surprinzătoare. Între altele, funcţia primită îi conferă un privilegiu căruia puţini pătimaşi ai dragostei de natură şi ai drumeţiilor în aer liber îi pot rezista; posibilitatea de a voiaja gratuit pe calea ferată şi de a putea fi găzduit împreună cu întreaga familie la casele de odihnă aflate în administrarea Domeniilor Coroanei, la munte şi pe litoralul românesc al Mării Negre. Se înţelege, prin urmare, medicul-poet – pentru care drumeţiile şi popasurile în mijlocul naturii nu sunt nici pe departe un moft, ci momente stimulatoare în creaţie şi necesare în meseria de doctor – se bucură mai întâi şi-ntâi de acest minunat prilej oferit de noua lui funcţie, celelalte drepturi şi eventualele beneficii trecând pe un plan secund.

1920 se arată a fi un an foarte bun pentru Vasile Voiculescu. În afara numirii amintite, două evenimente, amândouă importante, se petrec în viaţa lui: Academia Română – poate având în vedere şi oarecare context politic (suntem la puţină vreme după eliberarea ţării de sub ocupaţia străină şi la mai puţin de doi ani de la marea unire a Transilvaniei cu patria-mumă) şi caracterul patriotic şi mobilizator al plachetei – îi premiază cartea Din ţara zimbrului; Societatea Scriitorilor Români, cel mai autorizat şi înalt for de recunoaştere şi impunere a numelui unui scriitor, îl primeşte în rândurile membrilor ei, cu drepturi şi onoruri depline.

Harnicul şi perseverentul poet începe să devină un nume tot mai des rostit de cititori. Critica literară nu se înghesuie, însă, nici o clipă să-i înlăture eticheta ce i se pusese până acum: poet sămănătorist, tradiţionalist, autentic rural în linia Coşbuc -Vlahuţă, cu un vocabular încărcat de regionalisme, prea puţin original spre a putea sta alături de marile stele ale liricii din epocă: Blaga, Arghezi, Adrian Maniu, Ion Pillat…

Şi totuşi marele flux interior, misteriosul izvor al poeziei care se află în suflet şi-n gând îşi caută matca: în răgazul dintre muncile presupuse de funcţia de la Administraţia Domeniilor Coroanei, medicul scrie, se află într-o permanentă investigaţie a propriului eu liric. Este aidoma săpătorului de fântâni căutând cu migală şi răbdare sunetul îndepărtat, ascuns de humă, de roci şi nisipuri, al apei bune şi dătătoare de vigoare şi tinereţe. Iar nopţile de trudă asupra cuvântului, de şlefuire a metaforei şi de incrustare în materialul brut, nelucrat, al limbii comune sunt urmate curând de reuşite – semn că poetul se află pe drumul cel bun. La editura „Cartea Românească” vede lumina tiparului volumul Pârgă. Suntem în 1921; n-au trecut decât cinci toamne din 1916 şi în acest scurt răstimp Voiculescu a tipărit nu mai puţin de trei cărţi de poezie, primele două trecând aproape neobservate până când, în 1920 Din ţara Zimbrului a fost încununat cu premiul Academiei. După acea dată critica începe să devină interesată de prezenţa şi evoluţia poetului buzoian; ea începe să privească mai de aproape „straiele” în care se prezintă poetul. La rându-le, cititorii sunt şi ei interesaţi şi nerăbdători să facă un pas în plus în universul acestui scriitor, numit mai de curând, de la 1 noiembrie 1921, subdirector al Fundaţiei Culturale „Principele Carol”5.

Se pare că până acum ascensiunea medicală şi socială mergea în acelaşi ritm cu cea literară, paşii doctorului potrivindu-se cu cei al poetului.

Să păşim, călăuziţi de autor, pe sub coroanele arborilor în „livada” ce se cheamă Pârgă…

„în dezbaterea dramatică cu destinul (a lui V. Voiculescu, n. n .) – observa cineva6 – mai intervine un argument: titlurile volumelor lui de poezii – amintiţi- vă cât sunt de expresive în acest sens: Pârgă (apropierea de maturitate), Urcuş (tendinţa de înălţare spre spiritualitate), întrezăriri (cu atâtea semnificaţii) până la Veghe (ţinuta aceea dreaptă, a omului care a trecut prin viaţă, realizat şi înmulţit, dar care ştie că trebuie să rămână de veghe până la sfârşit şi pentru el şi pentru omenire) şi apoi Clepsidra (acea veghe sub scurgerea neiertătoare a timplui, cu tot ce aduce el, şi ca rod şi ca melancolie a apropierii de sfârşit)”.

Tematic, volumul Pârgă stă sub semnul mai multor idei şi preocupări ce se vor continua şi în cărţile ulterioare. Nostalgia copilăriei pierduce (Nucul), o serie de pasteluri (Lacul zânelor, în prour de primăvară, Peisaj marin, Amurgul, Apus de soare, Amurg pe lac, Răsărit de lună, Icoane de toamnă, Seara, Pe muntele Obârşia, Bucegii, Nori de vară), poezii pe motive biblice (Noul mag, Ca năframa sfintei Verónica, îngerul nădejdii, In grădina Ghetsemani – prefigurând parcă Poemele cu îngeri de mai târziu), scene din viaţa de la ţară (Lache logofătul, Nuntă ţărănească) şi chiar poezii antirăzboinice (Patru brazi, Din zile de durere, Orfanii ţării, Steagul), continuându-le parcă pe cele din placheta anterioară (subintitulată „poezii de război”), alcătuiesc un corpus în care, cu mici excepţii, se pot întrevedea aproape toate direcţiile poeziei voiculesciene de mai târziu.

Deşi aflate sub influenţă vlahuţiană şi purtând puternice amprende semănătoriste, cum s-a spus, poeziile pot sugera – la o lectură atentă – dimensiunile, incipiente încă, ale liricului de mai târziu, cu toate tipicurile şi formulele uşor vetuste şi în ciuda limbajului încă bolovănos şi greoi.

Suntem încă în perioada adunării izvoarelor, a poeziei simţită interior ca venind spre o singură matcă de pe văile, munţii şi dintre dealurile frământatului peisaj sufletesc. Poetul se vede pe sine „un pom zăbavnic”, răsărit târziu cu „crengile sucite” şi cu „biata rădăcină” chinuindu-se să ajungă prin pietre „în lutul gras şi reavăn”; însă în lupta pentru viaţă a izbândit fiindcă simte acum prin mii de pori cum mâzga „se îndulceşte” şi plăsmuieşte în flori lumina soarelui. Prin urmare ceea ce a fost doar năzuinţă şi ideal a putut fi, în sfârşit, atins. Întregul volum stă sub semnul acestei împliniri, care este, în fond – transparenţa simbolului o lasă a se vedea fără echivoc – plenitudinea realizării în creaţie: „Azi visul rădăcinii pe ramuri străluceşte, /Voios stă rodul ciucur şi-ncet se pârguieşte…” (Pârgă).

Dintre direcţiile tematice uşor sesizabile şi pe care le-am semnalat, două ni se par – şi ca importanţă, dar şi ca pondere, să-i zicem cantitativă – a fi demne de luat în consideraţie în Pârgăcea a poeziei de inspiraţie religioasă („voci” singulare au spus-o, dar se cuvine s-o afirmăm şi noi răspicat: Voiculescu este, în adevăr.

— Şi până la un punct – ceea ce se cheamă un mistic, însă un analist bine intenţionat şi bine informat asupra creaţiei acestui mare poet nu poate şi nu trebuie să rămână la nivelul exterior – al îngerilor şi al altor personaje din mitologia creştină – ci are absolută nevoie să pătrundă către esenţa, spiritualitatea, ideatica acestei poezii spre a-i putea înţelege sensurile!) şi cea a liricii peisagiste, de cântare a naturii. Această din urmă latură (care interesează din punctul de vedere al cărţii de faţă) este bogat şi bine reprezentată prin poezii care, chiar dacă nu sunt antologice, pot oferi o idee asupra stadiului atins de autorul lor pe linia unei lirici ce va ajunge dominantă în creaţia voiculesciană viitoare.

În Lacul zânelor – poate chiar lacul din Penteleu, în care poetul îl văzuse în copilărie şi după aceea, cu ocazia multelor ascensiuni montane – ideea sfârşitului e asociată cu cea a morţii amintirii, iar „colorarea” desenului până la detaliu aminteşte de tehnica pictorilor acuarelişti: „Lacul zânelor din codri a-nceput ursuz să scadă… /Tăinuitele-i izvoare rând pe rând s-au potmolit. Şi-n păragina hobăiei brusturi grei crescuţi grămadă/Tot mai strâmt îl strâng în copca unde-ncet s-a cuibărit. /Limpezişurile-i triste le-a umplut mătasa verde, /Mreji de lintiţă măruntă în adânc s-au coborât, /Până-n fund e negru lacul şi, din umbră, cum se pierde, /Sub sprânceana de pădure pare-un ochi posomorât.”

Imensitatea munţilor văzuţi la ceasurile înserării iscă în sufletul celui ce-i priveşte de la marea lor înălţime un sentiment de dezolantă singurătate, de tristeţe lunară aproape: „Adorm adânc Bucegii şi Noaptea-i netezeşte, /Pe tâmplele lor arse, cu mânileamândouă. /Sclipesc pe frunţi golaşe, ce somnul umezeşte, /Broboane mari de rouă. /Doar văile-aburite huiesc fără-ncetare/Şi dârele de ceaţă, ca nişte şerpi, la poale/Se duc pe nesimţite şi curg în depărtare/Cu apele la vale. /Atunci Singurătatea se scoală-ngândurată/Şi umblă, visătoare, pe streşini de-nălţime. /Stă ceasuri neclintită, de-o stâncă răzimată, /Şi cată-n adâncime” (, Singurătatea). Iar mai apoi comparaţia e adusă în plan mult mai concret, palpabil s-ar putea zice – lucru pe care, desigur, nu-l putea face decât cineva care a privit „desfăşurarea” crestelor montane de pe Omul sau de pe Caraiman: „Din Piatra Arsă până-n Omul colan de munţi se tot înşiră, /Cu late cefe sprijinite în cintra cerurilor goale, /Şi-aşa vânjoşi, că parcă singuri adâncul slăvilor boltiră/în opintirea lor nebună, la început, când să se scoale! /Mugeau înfierbântaţi de viaţă şi năzuiau mai sus trufaşii. /Să ducă-n inima tăriei, la zei, năparznica lor pară, /Dar răbufniţi fără de veste, aşa căzură uriaşii, /Că a plesnit sub ei pământul şi pân-la brâu se îngropară.” (Bucegii). Tehnica pastelului este încă rudimentară, nerafinată, însăşi „detaliile” conducând la gândul că descoperind o comparaţie, poetul ia de la ea totul, ca în Nori de vară, de pildă, unde „cirezile de nori” dând strechea sunt zugrăvite întocmai unui cârd de animale, într-o concreteţe şi într-un realism aproape grosiere; aflăm, astfel, că norii sunt „buhai cu zimbri, junei cu vaci cât malul”, iar Vântul („asprul cirezar vestit”) are un „harapnic lung” cu sfârcul „cu fulgere-mpletit”. Însă cel mai reprezentativ exemplu în acest sens este frumoasa poezie Doi gemeni. Citind-o, ne-am întrebat dacă (cine ştie?) urmând alte drumuri şi în alte direcţii decât cele cunoscute, Voiculescu n-ar fi devenit un inegalabil autor de poeme scurte, amintind de haiku-rile japoneze: „A dat pe rod porumbul şi-acuma grabnic leagă: La subţioara frunzei, pe verdele cotor, Cresc doi ştiuleţi de-o seamă sugându-i seva-ntreagă, Iar foile-i înfaşă în scutecele lor.

Şi cum tulpina zveltă îi leagănă, duioasă, Ei par, purtaţi pe braţe de tânărul covrag, Doi gemeni scumpi în faţă, cu părul de mătasă, La sânul dulce- al mamei dormind lipiţi cu drag.”

Predominantă în pastelurile din Pârgă rămâne o anume poezie a amurgurilor, predispoziţia poetului către zugrăvirea peisajelor la această oră a zilei. Uneori trecerea soarelui dincolo de linia orizontului e văzută din mijlocul florilor şi al ierburilor, ca şi cum autorul şi-ar aminti de zilele copilăriei, când privea înserările culcat în mijlocul fâneţelor: „Strângându-şi, friguroase, foiţele mărunte, /Se-nchide-ncet trifoiul şi floarea de ţintaur. /Din şesurile sure urcând grăbit spre munte, /Amurgu-n mers despoaie colindele de aur. /Acolo unde calcă se stinge o comoară, /Se face vânăt plaiul pe care se tot suie; /Şi după el, tăcute, din codri se strecoară/Un lung alai de umbre pe orice cărăruie.” {Amurgul).

De bună seamă că poezia va fi fost reminiscenţa unei amintiri din Pârscov deoarece în finalul ei apar şi munţii, ca şi cum ar alcătui fundalul unui peisaj cu mai largi perspective: „Abia pe munţi atuncea mai fâlfâie lumina, /Ca pasărea rănită zburând din stâncă-n stâncă… /Pe urma ei, din hăuri urcând năvalnic clina, /Cu-o falcă-n cer s-o prindă, aleargă Noaptea încă”. (Amurgul). Alteori (în Apus de soare) astrul zilei este închipuit „pornind acasă roibii, Ia hodină”, pentru ca într-un alt loc (Amurg pe lac) lumina să fie „lină, cu stingeri potolite”, adormind sălciile „ce-aşteaptă despletite”. Gama comparaţiilor şi imaginilor pentru amurg e foarte variată. El este când „o uriaşă rană” prin care s-a scurs lumina – „al zilei sânge” (Icoane de toamnă), când, amurg blajin de suflet„ (Fantazie), când un „ceresc ghem de aur. Ajuns la pragul zării gol„ (Amurgul), când „o mândră zeghe de lumină” (Clipă luminoasă).

Dar locul unde poetul este un maestru al culorii şi atmosferei rămâne tot cel care se leagă de spaţiul copilăriei, de grădina casei bătrâneşti, văzută „în arşiţa de vară, sub soarele de-amiază”: „Cireşii nici nu suflă cuprinşi de piroteală, /Iar merii pe de lături ţin crengile pleoştite, /Pe când caişii gingaşi cu foile pălite/Se sprijină-n zăplazuri, sfârşiţi de zăpuşală. /Doar nucul plin de umbră rămâne drept într-una, /Cupola-i grea de frunză punând-o scut luminii, /Ca un monarh ce, falnic, în mijlocul grădinii/Cu braţele-nălţate îşi ţine sus cununa.” (Nucul).

Spunând, împreună cu G. Călinescu, că odată cu Pârgă, „începe faza propriu-zis literară a poeziei lui V. Voiculescu”, vom reţine că „peisajul interior” este aci „vulcanic, sumbru” (Ovidiu Papadima), aflat într-o continuă convulsiune şi mişcare – de unde şi aspectul lui mai puţin muzical, sonoritatea părând a fi fost lăsată de autor pe plan secund, limba fiind (şi nu numai în Pârgă, ci şi mai târziu), cum observa Tudor Vianu „ţărănească, aspră, în conflict declarat cu convenţia poetică”. În ce priveşte tehnica imaginii dezvoltate, detaliate, remarcată mai devreme în Nori de vară, ca şi în Doi gemeni, ea pare a veni, cum crede Vladimir Streinu, din „plăcerea intelectuală a potrivirilor simetrice, a polisimetriilor, întrunite”.

Fără a însemna „încununarea estetică a unei orientări”, cum este de părere un cercetător mai nou al operei poetice voiculesciene7, Pârgă conţine, cum am arătat, germenii mai tuturor orientărilor din volumele viitoare, în el aflându-se şi rădăcinile Poemelor cu îngeri şi cele ale poeziei de interiorizare şi spiritualizare ori cele ale eroticii (firav prezentă în Destin şi în Urcuş), magistral ilustrată, la senectute, în Ultimele Sonete închipuie ale lui Shakespeare în traducere imaginară.

Munca neobosită a medicului şi trecerea vremii lucrează în favoarea împlinirii destinului voiculescian.

Suntem în 1922. In mai, chiar de Armindeni, poetul este avansat şi numit director al culturii la Fundaţia Culturală „Principele Carol”; în toamnă, la 22 noiembrie, primeşte o nouă decoraţie, care vine să-i reconfirme în ochii opiniei publice meritele de medic de excepţie: „Coroana României, în grad de ofiţer”. Tot acum este numit medic şi profesor de igienă la Insitutul Pompilian. Dar cariera didactică nu se potriveşte unui spirit în continuă agitaţie şi căutare; rigorile disciplinei didactice, cam searbădă şi în orice caz monotonă, nu sunt pentru el şi, de aceea, nu va zăbovi mult în postul cu pricina. În august viitor, în 1923, va fi reconfirmat „medic definitiv de circă urbană”.

Doctorul ţine în continuare pasul cu scriitorul, dar li se alătură

— Parcă încercând o conciliere şi chiar legarea unei prietenii între „cei doi” – din acest an, 1922, un al treilea Voiculescu: publicistul. Este momentul în care omul meseriei exacte, om de cultură totodată, începe să creadă tot mai mult în misionarismul său. A sosit ceasul când fostul copil, mai apoi student, iar mai târziu medic de plasă, îşi reaminteşte, cu forţa adevărului mult prea evident pentru a putea fi ignorat, de condiţia mizeră a omului din satul românesc. Începe fără îndoială, o etapă de maximă importanţă în viaţa lui Vasile Voiculescu. Pornind de la aceasta, medicul va scrie

— Paralel cu opera literară propriu-zisă – o adevărată literatură specială, cu conţinut medical, adresată cititorului din mediul rural. Valoarea şi importanţa ei se vor vedea la timpul potrivit. Deocamdată să-l urmărim în postura de ziarist „de specialitate”. În revista „Albina” publică în răstimpul a trei ani (1922-l925) peste

15 articole de diverse teme medicale, după ce şi mai înainte (în 1915 şi, respectiv, 1919-l920) mai publicase „sfaturi medicale” în „Duminica poporului” (Condusă de Simion Mehedinţi şi subintitulată „foaie săptămânală pentru ridicarea poporului”) şi în „Lamura” (director: Al. Vlahuţă)8. Ceva mai târziu, între septembrie 1927 şi ianuarie 1936, va scrie în revista „România administrativă” – la rubricile „Tribuna medicală”, „Pagina medicală” şi „Leacuri” – peste o sută de articole pe teme de igienă, educaţie sanitară, parazitologie, bacteriologie, medicina muncii, terapeutică etc.

De altfel preocuparea pentru locuitorii satelor, pentru însănătoşirea bolnavilor, propăşirea ţăranului va rămâne o constantă a activităţii doctorului Voiculescu, chiar şi atunci când multiplele obligaţii familiale, obşteşti sau literare îi vor ocupa toate cele douăzeci şi patru de ore ale unei zile. Pentru amatorii de statistici (şi nu numai pentru ei) două cifre mai mult decât semnificative şi care pot vorbi de la sine: din 1921 încolo, pe parcursul a douăzeci şi trei de ani, autorul volumului Pârgă va tipări unsprezece lucrări de medicină populară şi opt cărţi cuprinzând scrieri diferite: proverbe, amintiri, o carte de citire etc.

Şi încă un fapt care îşi are rostul şi înţelesul său, dar care rămâne totodată simbolic şi pentru „doctorul fără arginţi” care era Voiculescu: de la 1 decembrie 1925 conduce cabinetul de consultaţii medicale înfiinţat de revista „Albina”, la redacţia acesteia (în str. Latină 10). Indiferent de numărul consultaţiilor, bolnavii achitau o singură şi fixă taxă: un abonament la revistă…

În 1925 brevetul 20.085 vine să recompenseze oficial, şi prin cele mai autorizate foruri medicale ale ţării, un adevăr cunoscut mai demult de prietenii şi pacienţii lui V. Voiculescu: înalta competenţă, probitatea morală, omenia, sufletul lui. Este vorba de decernarea Crucii „Meritul sanitar”, clasa I-a, pe care mediculpoet o primeşte la 30 octombrie. Era şi aceasta încă o dovadă, între multe altele, că poetul şi publicistul de notorietate, găzduit la loc de cinste de reviste şi căutat de cititori în librării, nu-şi trăda, o clipă măcar, profesiunea şi răspunderile asumate – şi asta se văzuse încă de la debutul în circumscripţia din judeţul Gorj.

Viaţa medicului şi scriitorului era, cu toate acestea, departe de satisfacţii, contrar aparenţelor, după recunoaşterile şi aprecierile oficiale. Trecând dintr-un loc în altul – după solicitările şi deciziile venite din partea forurilor de care depindea -Voiculescu trăia un profund sentiment de nemulţumire. Cunoscându-l cam prin această vreme, Zaharia Stancu ne-a lăsat o mărturie convingătoare despre calităţile şi modul lui de viaţă. Doctorul „începea să dea consultaţii pe la şapte dimineaţa şi uneori îl apuca ora două sau trei după amiaza tot acolo… După-amiază… Inspecta cârciumile, restaurantele, cofetăriile şi magazinele alimentare din cartier, făcând procese verbale de contravenţie, atunci când era cazul”10. $i autorul romanului Desculţ, după ce ne informează că Voiculescu era un medic excepţional, documentându-se permanent despre toate noutăţile în materie pe plan mondial, diagnosticând exact orice boală şi prescriind medicamentele adecvate, se întreba pe bună dreptate: „Când citea literatură? Când scria?”

Sunt, în adevăr, ani grei aceştia. Medic de circumscripţie la un dispensar aflat pe drumul dintre Dâmboviţa şi Cotroceni, Voiculescu este aproape întreaga zi „acaparat” de problemele şi obligaţiile profesionale. La Domeniile Coroanei era nevoit de multe ori să călătorească şi în provincie. „Autorizaţia de călătorie C. F. R. (eliberată la 17 iunie 1921 de Ministerul Comunicaţiilor, păstrată în Arhiva familiei, este destul de uzată şi are vizele pe toţi cei cinci ani pentru care era valabilă – ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că la multele sarcini profesionale se adăugau şi numeroasele delegaţii în judeţele ţării.

Pătimaş îndrăgostit de natură, în mijlocul căreia copilărise şi de care fusese fermecat încă de pe atunci, medicul-poet îi caută liniştea şi-ncearcă să-i pătrundă tainele ori de câte ori timpul îi permite.

Singur, ori însoţit de tovarăşa lui de viaţă şi de copii, el poate fi întâlnit – în lunile de vară – pe cărări de munte, în cele mai neaşteptate şi neumblate locuri, sau pe plaja de la Constanţa şi Balcic, ori pe malul lacului Techirghiol. Multe din zilele petrecute acolo vor „declanşa”, imediat sau mai târziu, resorturile misterioase ale sufletului şi vor deveni metaforă, vers, pastel, turnate în culori de mare prospeţime, cu lumini şi tonuri demne de cei mai mari meşteri ai penelului.

Este de-a dreptul uimitor cât de prolific a putut fi V. Voiculescu pe tărâm literar şi publicistic, fără a-ş neglija cu nimic îndatoririle de medic, în al treilea şi al patrulea deceniu ale secolului XX.

Dar dincolo de acest aspect – ce ţine, fără îndoială, de forţa de muncă şi de concentrare a omului – interesează, poate într-un grad şi mai înalt, altceva: întrezărirea orientării religioase a poetului în textele lirice pe care le scrie. Postum, titlurile volumelor tipărite în răstimpul a două decenii (1921-l939) – Pârgă, Poeme cu îngeri, Destin, Urcuş, întrezăriri i-au fost interpretate ca simbolice trepte în ascensiunea liricii lui către o iniţiere în cele sfinte, către o apropiere de Dumnezeu, prin isihasmul în care, după toate aparenţele, a fost un iniţiat.

Acum, când avem suficiente date despre religiozitatea poetului, iar opera sa în poezie şi în proză pare a mai cuprinde puţine texte inedite, afirmaţia nu ne mai apare ca o simplă speculaţie critică, ci pe deplin argumentată de adevăr.

Deocamdată poetul se află încă în faza unor căutări. Căutări care nu ţin numai de experimente poetice, de formule care să-i asigure autorului originalitatea între confraţi, ci şi de adevăruri mai profunde, de natură spirituală adică, de limpezirea unei concepţii, de orientarea lui ideologică.

Desigur, căutările, nevoia de limpezire nu vin pe un loc gol.

Poetul – are s-o mărturisească singur – s-a născut şi a rămas tot timpul un mistic: „Eram un copil de cel mult trei ani, stam copăcel între flori de în sălbatic, cu un cer albastru deasupra, cu un şir de munţi albaştri în fund, visam cu ochii deschişi la soartă şi eram fericit de aşteptare […]. Cred că n-am să pierd nici în clipa morţii acest sentiment clar şi mistic despre care nu mă pot înşela, sentimentul unui copil fericit pe un mal cu flori, sub un cer albastru, într-o tainică grădină, aşteptând ceva încă şi mai minunat.

Refăceam experienţa edenică? Eram iarăşi primul om nostalgic după paradis? Cert e că sentimentul meu de atunci era de ordin religios, şi astăzi, când, arar, mă duc departe, acasă, locul de predilecţie, mi-e tot acolo în fundul grădinii, astăzi săracă în flori.

Cu tot orizontul îngustat, aceeaşi vastă aşteptare tabără asupra <i i mea…

Scriitorul rămâne, în fond, un neliniştit, un ins care, fără a abdica de la credinţă, e mistuit de îndoieli şi întrebări cărora le caută răspunsul în universul de gândire al oamenilor de ştiinţă, al scriitorilor mistici, în fine pretutindeni unde l-ar putea afla, cum însuşi o spune citând o listă mozaicată de nume importante (şi din care ne putem da seama cu uşurinţă de lecturile poetului, aparent întâmplătoare, erau cât se poate de serioase): „Am alergat la tot ce ispitea o minte înţărcată de credinţă şi hrănită ştiinţificeşte: materialism, pozitivism, evoluţionism, Littre, Claude Bernard, Aug. Comte, Darwin, Spencer. La începutul lumii ziceam cu ei, va fi fost Dumnezeu, aşa cum la începutul pomului a fost sămânţa. Dar cine mai caută sâmburele în haosul teluric din care a răsărit tulpina? Dumnezeu stă sus, în roadele ramurilor noastre. La o parte, deci, cu fastele şi arhivele cosmologiilor divine. Dar ramurile îmi rămâneau mai sterile. Nemulţumit, am dezertat şi am trecut la vrăjmaşi. Am cunoscut Kabala din studii, mai ales ale lui Frank şi Karpe, am citit Seferul cu comentariile lui, am practicat pe razcrucienii lui Peladan, am cercetat iluminismul filosofului necunoscut; am rămas îndelung la teosofie, de la gnoză şi Pista Sofia, prin Fabre d'Olivet, Saint Yves d'Alveidre, Eliphas Levy şi Papus până la modernii Schură Rudolf Steiner, Madamme Blawatzky, Annie Besant şi câţi alţii” I2. Iar concluzia nu întârzie să vină. „Ceea ce vă pot afirma, sfârşind – spune mai departe V. Voiculescu – este că pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cunoştinţele de filosofie şi tot câştigul meu în celelalte domenii de cultură, artă, literatură, în loc să mă depărteze, m-au apropiat de credinţă. Unilateral, aşa fi fost poate un ateu naiv, un simplist negativ. Cu cât mai poliedric, cu atât au avut loc pe unde să străbată experienţe complete, puncte de vedere noi, interferenţe de doctrine, putinţa de comparaţii, lumină mai multă. Iar din toate, sinteza că neapărat credinţa trebuie să stea la temelia spiritului omului normal.”13

Prolific, cum am mai spus, poetul scrie mult, practică ziaristica, se află în centrul atenţiei publicului iubitor de cultură. Dar deşi colaborează la multe reviste, din Capitală şi din provincie, totuşi V. Voiculescu nu află decât una singură potrivită pe deplin, dacă se poate spune aşa, spiritului său profund religios. Este vorba de „Gândirea”, revistă tradiţionalistă, ortodoxistă şi autohtonistă înfiinţată şi apărută la Cluj în 1921 şi mutată peste un an la Bucureşti, publicaţie care avea să apară până în 1944. La conducerea ei, până când V. Voiculescu îi devine colaborator, în

1927, se perindaseră nume arhicunoscute şi prestigioase ale literelor româneşti: Cezar Petrescu (1921-l926), Tudor Vianu (1926), Nichifor Crainic (din 1926, rămânând până în 1944).

Până în 1923 publicaţia, fondată de Cezar Petrescu şi D. I. Cucu, redactori ai ziarului „Voinţa” nu avusese un program literar, artistic sau social, redactorii ei declarând că „vrea să fie prieten pentru cei scârbiţi de politica vană, pentru cei dezamăgiţi de făgăduieli căzute de la primul zbor cu aripile retezate” (Cuvinte pentru drum).

Cei care orientează „Gândirea” către un program ortodoxist şi autohtonist sunt Pamfil Şeicaru, Radu Dragnea şi mai ales Nichifor Crainic. Acesta din urmă semnează o serie de eseuri – Isus în ţara mea (nr. 11-l2/1923), Parsifal (nr. 8-l0/1924), Sensul tradiţiei (nr. 1-2/1929) şi altele în care formulează o doctrină a ortodoxismului şi autohtonismului, susţinând că „în neamul acesta, care n-a purtat niciodată războaie ofensive pentru cucerirea altor neamuri, ci numai războaie de apărare a patriotismului etnic şi religios, a dominat întotdeauna o conştiinţă religioasă ortodoxă” (Sensul tradiţiei). Majoritatea analiştilor sunt, însă, de părere că doctrina respectivă n-a avut aderenţi şi a rămas o simplă teorie. „- Gândirismul, ne spunea unul dintre colaboratorii apropiaţi ai revistei, Ovidiu Papadima, n-a fost un curent, cum se mai afirmă uneori. Eu am lucrat ani în şir în redacţia acestei reviste şi ştiu că „flacăra„ ei a fost întreţinută în permanenţă aprinsă de mentorul ei, Nichifor Crainic. N-a existat un cenaclu, n-au existat întruniri literare ale celor care colaborau la „Gândirea„. Gândirismul n-a existat. A existat doar revista „Gândirea”14.

Din orice unghi ar fi privită şi oricum ar fi judecată, la scara timpului această revistă rămâne una din publicaţiile cele mai valoroase şi prestigioase din perioada interbelică, atât prin semnăturile colaboratorilor ei cât şi – mai ales!

— Prin valoarea textelor apărute acolo. „Moştenirea de preţ a revistei „Gândirea„ – scrie I. Hangiu în Dicţionarul presei literare româneşti, 1790-l990 – rămâne literatura apărută în paginile ei, semnată de cele mai autorizate condeie ale scrisului românesc din perioada interbelică: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, G. Bacovia, G. Călinescu, Tudor Vianu ş. a … „Gândirea„ a cuprins fenomenul literar al momentului sub toate aspectele, de la poezie, proză, teatru, la cronici despre cărţi şi reviste, o „Cronică măruntă„, alta intitulată „Idei, oameni, fapte„. Poezia este reprezentată de Ion Pillât, Teodor Mureşanu, I. Vinea, G. Bacovia, Aron Cotruş, Radu Gyr, Zaharia Stancu, VI. Streinu, V. Voiculescu, G. Lesnea, Gherghinescu Vania, Mircea Streinul, Vlaicu Bârna, Ovidiu Caledoniu” 5. Pe un alt palier, bogat şi variat reprezentat este eseul, unde se pot întâlni semnături ca acelea ale lui Lucian Blaga, C. Rădulescu-Motru, Tudor Vianu, Dan Botta, Octavian Goga, Mircea Eliade, Emil Cioran, Cezar Petrescu, G. Călinescu, Adrian Maniu şi multe altele.

În 1992 un cercetător clujean, Emil Pintea, publicând o antologie literară a gândiriştilor nota: „Gândirea, „aflată în centrul frământărilor noastre culturale de după război„, poate fi considerată cea mai europeană publicaţie românească interbelică, atât ca prezentare, stabilitate a rubricilor, continuitate, cât şi prin valoarea şi varietatea colaborărilor. Iată o atestare, venită chiar din afară, încă în anul 1929, prezentându-i-se, colecţia de până atunci, Hugo von Hofmansthal, răsfoindu-o, precizase: „Noi, scriitorii germani, am fi mândri să avem o revistă literară ca a voastră. O comparaţie cu La Nouvelle revue française, sau cu corespondenta ei de peste Rin Die Neue Rundschau e în avantajul Gândirii”15 bls.

Aşadar nu e de mirare că V. Voiculescu s-a apropiat de această revistă şi i-a rămas un fidel colaborator timp de mai bine de cincisprezece ani, până la dispariţia ei. De altfel credem că nu ne înşelăm spunând că aceasta reprezintă cea mai lungă colaborare a scriitorului la o revistă.

Dar dacă afinităţile l-au apropiat pe scriitor de „Gândirea” nu se poate spune că revista i-a influenţat în vreun fel modul de a concepe şi de a scrie poezie. Propria lirică, într-o anume măsură solitară în contextul epocii, îşi avea alte legi, proprii de creştere şi de dezvoltare – ceea ce se va vedea cu claritate mai târziu.

Deocamdată V. Voiculescu rămâne încă un poet tradiţionalist în sensul propriu al termenului. Şi este interesant de observat că poezia lui merge în pas cu viaţa şi întâmplările acesteia. Fără a fi un versificator spontan, el este inspirat de peisajele, de locurile pe care le cunoaşte direct şi nu de visu, cu prilejul călătoriilor deliberat făcute pentru cunoaşterea bogăţiei de frumuseţi naturale ale ţării. Nu e de mirare, aşadar, că în aceşti ani, după ce şi-a aranjat familia şi şi-a făcut un rost în Bucureşti, poetul poate fi întâlnit pe cărările munţilor, ori pe litoralul Mării Negre, oprindu-se în diverse locuri şi apoi, la întoarcerea acasă (sau poate chiar în punctele de popas) aşternând pe hârtie unele din cele mai frumoase poezii inspirate de natură.

Cele dintâi şi cele mai frumoase drumeţii montane făcute de Voiculescu au avut loc în Munţii Buzăului – cei care au dominat nu doar valea râului cu acelaşi nume, ci şi lumea mirifică a copilăriei scriitorului.

Călătoriile prin această veche vatră de ţară – cu lunci, dealuri şi munţi – care este zona Buzăului, spaţiul de care se va simţi legat sufleteşte până la sfârşitul vieţii, au început devreme, încă din tinereţe. După război, când familia – soţia şi copiii – s-a strâns şi a rămas pentru mai multă vreme laolaltă, drumurile prin „ţara copilăriei” au devenit mai dese şi este acum cazul să ni-I imaginăm pe scriitor (aidoma tânărului din reportajul despre drumul la mănăstirea Răteşti, despre care am scris cu câteva pagini în urmă) în postura unui ghid cunoscător şi competent, conducând restrânsul grup al propriei familii pe cărările Munţilor Buzăului…

Indubitabila dovadă că scriitorul a străbătut în lung şi-n lat cărările Munţilor Buzăului stă, dincolo de mărturiile familiei, în faptul că poezia, dar mai ales proza lui V. Voiculescu conţin toponime locale deopotrivă sugestive şi convingătoare. Bunăoară în Alcyon sau diavolul alb, acţiunea se desfăşoară în bună parte în Penteleu, unde există în adevăr un Pod al calului, loc în care autorul plasează întâlnirile hoţilor de bidivii din Transilvania cu cei din Muntenia. De altfel pe la 1892 Bazil Iorgulescu, într-un Dicţionar al judeţului Buzău consemna nu mai puţin de 14 toponime locale de „cai”: Movila cailor, Valea calului, Curmătura calului (munte), Izvoru calului, Valea calului, Piscu calului, Cal alb (pădure), Caii (moşie) etc.

O altă povestire, Lacul rău, a fost inspirată de aşa-zisul lac fără fund din Munţii Buzăului, ca să nu mai vorbim de Schimnicul (cu trimitere directă la Mănăstirea Ciolanu), de Chef la mănăstire, de Taina gorunului ori de Amintiri despre pescuit sau de o bună parte din romanul Zahei Orbul, a cărui acţiune se desfăşoară în mare măsură pe moşia boierului Marghiloman din Buzău.

Cu rudele, la Pârscov, în 1933.

În ce priveşte poezia sunt, de asemenea, de consemnat cu titlu de inventar mai multe texte în care prezenţa „buzoiană” nu poate fi ignorată: Casa noastră, De pe prispă, Nucul, La Rusalii, La schit în munte, Isus din copilărie, Ionică, Penteleul, La Cheia Buzăului şi altele16.

Fireşte, poemele amintite sunt inegale ca valoare, dar rămân, în alt plan documente de viaţă poate mai valoroase decât cine ştie ce mărturii documentare despre trecerea poetului prin locurile cu pricina.

Mai există însă, între aceste calme şi „colorate” pasteluri voiculesciene şi un poem de excepţie, pe care l-am lăsat intenţionat mai la urmă în această sumară şi rapidă trecere în revistă. E vorba de descrierea unei furtuni în Penteleu. Publicat în ziarul local „Vremea nouă” (Buzău, 22 oct. 1939) poemul se înscrie – stilistic vorbind – între lucrările despre care critica a afirmat că ar fi realizate printr-o şocantă şi totodată originală aglomerare de termeni locali17. Afirmaţia este, în parte, adevărată. Percepţia fenomenului natural în plină desfăşurare, ritmul bine găsit al versului, imaginea panoramică a muntelui, în sfârşit surprinderea dezlănţuirii diluviale, de început de lume, cu mijloacele cele mai simple – sunt calităţi certe ale poeziei. De aceea aserţiunea că textul respectiv ar reprezenta „poate cea mai frumoasă şi cea mai puţin cunoscută poemă a Carpaţilor româneşti”18 nu ni se pare deloc exagerată. Să ne strămutăm pe acest plai şi să privim, alături de Vasile Voiculescu, dezlănţuirea stihiilor naturii: