Florentin Popescu — Viaţa lui V. Voiculescu

PENTELEUL

„Sus huiet şi zbătaie de brazi înfuriaţi Jos urlete de ape în scochină adâncă, Mânând din copcă-n copcă nahlapii spulberaţi Pe jgheaburi şlefuite în gresia din stâncă.

Cu capu-n piept, năvalnici vin norii mânioşi Şi unii-ntr-alţii caier cu fulgere-şi asvârlă Că dârdâie din grădini păreţii adânci pietroşi Sub muntele năprasnic, şi ploaia curge gârlă.

Răzbubuie ca-n iaduri un ciocnet de urgii Buşteni de-a rostogolul se bat cu bolovanii Prăpastia-i zdreleşte cu strâmbele-i gingii Şi hulele-nfundate scot muget ca vulcanii.

Cu tunete să crape şi stei şi cer şi tot. Furtuna către vale îşi lasă-ntreg alaiul, Abia un sul de ceaţă prin slăvi mai trece-not Şi muntele pe-ncetul îşi dezveleşte plaiul -

Oblându-i scânteiază, iar piscul e polei Pe zări, cu diamantul par muchile tăiate Iar sarica-i de codri, de-atâta ploaie, grei Zbicindu-şi-o la soare, el fumegă din spate.

Şi ca un baci din vremuri, chiabur şi năzdrăvan Deasupra, peste turma de cleanţuri şi gurguiuri La poalele-i înşirate gorgan lângă gorgan.

Sumete Penteleul chelbaşele-i ţuguiuri.

Nu ştim şi nici n-am căutat să aflăm cu exactitate când a văzut scriitorul pentru întâia oară marea. În orice caz nu credem că înainte de 1920 – an în care a fost preocupat de asigurarea unui post stabil de medic în Capitală (după revenirea de la Bârlad), de rezolvarea unor probleme de familie, de aranjarea casei de curând cumpărată pe strada Dr. Staicovici etc.

Într-o fotografie făcută pe plaja de la Constanţa, îl vedem pe poet alături de soţie şi de copilul lor Mihaela-Gabriela, pe atunci în vârstă de cinci ani (cum citim pe verso). Ştiind că fiica scriitorului s-a născut în 1920, înseamnă că cei trei au pozat fotografului în vara lui 1925 când Voiculescu vizita plaja în costum, cu pălărie şi cravată, iar tovarăşa lui de viaţă era îmbrăcată într-o rochie lungă şi avea capul acoperit cu o pălărie cu boruri largi, care s-o apere de razele fierbinţi ale soarelui.

V. Voiculescu, însoţit de familie, mergea pe litoral – la Constanţa, Mangalia sau Balcic – cu automobilul prietenilor, dar de cele mai multe ori cu trenul. Acest din urmă mijloc de deplasare, mai sigur şi mai familiar lui din desele deplasări pe care era nevoit să le facă în calitate de medic (avea, de altfel, şi „Autorizaţie de călătorie” pe C. F. R., cum am mai spus), îi oferea, faţă de automobil, două mari avantaje: călătorea comod şi putea admira în linişte întinderile Bărăganului cu lanurile îngălbenite de soare, cu satele lui întinse, risipite de o parte şi de alta a liniilor de fier, cu fântânile lui singuratice, tinzând parcă să se piardă în orizont.

În desfăşurarea monotonă a câmpiei, el – cel ce se născuse la munte şi rămăsese îndrăgostit de el – nu da niciodată semne de plictiseală. Privea pe fereastră nesfârşirea ogoarelor, drumeagurile ce se pierdeau în zare, copacii singuratici, cantoanele feroviare şişi purta gândul înapoi, prin înneguratele timpuri ale istoriei, când pe aceste locuri treceau sciţii cântând ca-n poezia lui de mai târziu, Pe decindea Dunării, ori când va fi trecut, pe aceleaşi câmpuri, o femeie însingurată căutându-şi soţul ce o părăsise, cum îşi va imagina, peste ani, în piesa Pribeaga.

Tăcut, rătăcind prin lumea gândurilor lui – în timp ce alături, în compartiment, soţia şi copii vor fi picotit de somn ori îşi vor fi pierdut răbdarea în aşteptarea sosirii la Constanţa – poetul va fi privit de fiecare dată, cu o sporită atenţie, câmpia cu farmecul ei aparte, îi va fi distins ecourile literare de Ia Odobescu şi până la scriitorii mai noi, va fi gândit – ca de atâtea ori – la destinul celor ce ară pământul, seamănă şi culeg roadele lui într-un gest milenar, aproape ritualic, al locurilor.

Unul sau poate mai multe drumuri prin câmpie, către marea cea mare, ori, dimpotrivă, la întoarcerea către Bucureşti, la ceas de îngânare a zilei cu noaptea, îi dădură fiori de poezie celui descins aici din peisajul mirific al Văii Buzăului (de aceea şi ierburile îi apar ca „iezere”): „în aur de pojarnic şi spumă de câmpie, /Rostogolind apusul la margini de pământ, /îşi joacă Bărăganul talazu-i de câmpie/Cu iezere de ierburi zănatice în vânt. II… /Lumina-n zări topită şi-a scurs pe câmpuri ceara/Şi-n năul de porumburi trec visuri de polei. /împotmolită-n grâne abia se mişcă seara, /Dar cresc arhipelaguri de umbră-n urma ei. /Posomorâri înalte ori păsări. Aiurare. /Miraje scoase-n calea înceţoşatei nopţi, /Sclipind prin somnul stepei dospită de visare, /Amurgu-n fund e-o geană de crâng cu vişini copţi.” (Bărăgan în amurg).

Constanţa („unde locuia sora tatii, Ana, căsătorită Niculiu”, îmi spunea Gabriela Voiculescu-Defour) îi primea pe Voiculeşti cu zarva proprie zilelor de vară pe litoral, mult mai mică şi cu totul altfel decât cea pe care o cunoaştem noi astăzi.

Înfăţişarea oraşului era şi ea alta decât cea a Constanţei contemporane nouă. În 1900 şi încă destui ani după aceea, până după război, marginile urbei nu treceau de actuala stradă Ştefan cel Mare (azi principala arteră comercială), dar magaziile de cereale puteau fi văzute până departe, lângă uriaşa movilă „Avretiik – Tepe” (nivelată ulterior). Între periferie şi satul Anadalchioi – din 1928 cartier al Constanţei – nu era altceva decât o câmpie acoperită de buruieni. Pe locul unde se află azi Teatrul dramatic, Sala sporturilor şi frumosul parc dintre ele, era grădina „Beledia” – unde se organizau serbări câmpeneşti, spectacole de teatru şi cinematograf. Faleza portului era o râpă acoperită de bălării şi resturi menajere, iar pe locul actualului stadion municipal fumega rampa de gunoaie a urbei. Malul din faţa plajelor „Modern” şi „Trei papuci”, surpat de apele subterane, făcea ca ani de zile să se prăvălească în mare case şi străzi întregi, în ciuda proiectelor de consolidare neexecutate decât târziu, prin 1950.

Drumurile poetului şi ale familiei sale la Constanţa încep, însă, într-o vreme în care oraşul păşea pe calea unei oarecari dezvoltări edilitare şi social-culturale remarcabile, cum se întâmpla de fapt cu mai toate oraşele româneşti în anii de după război. Populaţia urbei crescuse simţitor (63.000 de locuitori în 1924), iar serviciile publice erau tot mai des solicitate; între ele, cel sanitar se afla pe locul întâi, dar era destul de precar (compus dintr-un medic-şef, doi medici de circumscripţie, trei agenţi sanitari, două moaşe, un agent dezinfector şi un secretar)18 bis.

Autorul volumului Pârgă venea la Constanţa pentru soare şi pentru aerul sărat al mării, pentru a privi clipe în şir nemărginirile albastre ale apelor, pentru a „degusta” atmosfera cu totul specifică prin locurile prin care vor fi trecut, în urmă cu multe veacuri, şi paşii poetului Ovidiu, exilat la Tomis.

Ni-l imaginăm pe Voiculescu, împreună cu soţia şi cu Gabriela, plimbându-se pe malul mării, pe lângă frumoasa clădire a Cazinoului (cu aerul lui puţin occidental şi preţios), privind farul genovez şi zborul pescăruşilor, jinduind parcă să meargă şi el pe holurile hotelului „Carol” (din spatele farului), urcând apoi scările Catedralei ortodoxe (ridicată între anii 1882-l884) şi având mobilierul conceput de Ion Mincu), sau oprindu-se în faţa geamiei (cea mai mare din Dobrogea), edificată în 1910 şi dominând cu înălţimea ei de 50 de metri întreaga zonă peninsulară a Constanţei.

Ni-l imaginăm pe poet străbătând faleza şi străzile, oprindu-se în faţa unor clădiri cu arhitectură interesantă, în faţa unor biserici – şi Constanţa era şi este, cum se ştie, bogată în ele!

— Pentru a privi mai atent un detaliu şi a-i lămuri şi pe ai săi în ce stă farmecul aparte al urbei de pe malul mării. Îl vedem în Piaţa Ovidiu stând să privească statuia poetului sulmonez exilat la Tomis, aşa cum şi 1-a închipuit Ettore Ferrari la 1887 – adică într-o clipă de adâncă meditaţie.

Iată-l, câteva clipe mai târziu, pe Voiculescu invitându-şi soţia şi copilul la o scurtă şi de folos călătorie în istoria milenară a Tomisului, „oraşul cel mai bătrân al ţării”, cum i-au zis, pe bună dreptate, mulţi dintre cei ce i-au cercetat trecutul.

Ridicat de grecii din vechea cetate a Miletului pentru a putea acosta la ţărm, Tomisul se va dezvolta şi va creşte sub stăpânirea romană, va decădea sub cea turcească şi va „reînvia” după Războiul pentru Independenţă din 1877, devenind după aceea un oraş în continuă dezvoltare, fiind principalul port românesc la Marea Neagră.

Rând pe rând şi cu răbdare, ca un profesor de istorie, ori ca un ghid competent, scriitorul dă amănunte, îşi spune părerea, „reînvie” o clipă vremurile apuse din care s-au mai păstrat aci un zid, dincolo o casă, o biserică ori o geamie… Ai zice că asişti la o mare lecţie de suflet, pe care cei de faţă şi-o însuşesc cu urechile, cu privirile, cu gândul…

La Mangalia Voiculescu va fi fost atras, ca şi Galaction în 1922, de curiozitatea de a vedea marea şi din acest punct, dar şi din dorinţa de a cunoaşte localitatea cu cele mai vechi „rădăcini” de pe litoralul românesc, cea care s-a întemeiat pe ruinele anticului Callatis, unde ancorau odinioară fondatorii lui, vechii greci din Asia Mică.

Deşi Voiculescu nu ne-a lăsat nimic scris în legătură cu impresiile sale despre Mangalia, ele nu vor fi fost extraordinare de vreme ce în 1922 celălalt mare peregrin, Gala Galaction, nu vedea aci decât „o stradă de prăvălii şi câteva uliţe scurte, pierdute în dărâmături”, oraşul resimţindu-se încă de pe urma războiului când „a avut onoarea a peste 200 de ghiulele, azvârlite din largul mării de pe un vas inamic. Mai toate casele din oraş au rămas schiloade”. Şi tot autorul Roxanei nota:„…Profilul Mangaliei este elementar. O magazie, două-trei case cu etaj, o bisercă începută şi neisprăvită, două minarete şi o moară de vânt. Mai este şi un far minuscul, dar trebuie să ştii pe unde vine ca să-l poţi distinge.”

Pe Voiculescu – un fel de turist interesat mai mult de latura pitorească şi istorică a locurilor prin care mergea şi mai puţin de cea a agrementului – îl vor fi impresionat, desigur, geamia „Esmahan Sultan”, datând din 1590 şi casa Mehmet Hagi Ismail, ca şi celelalte case, mai mărunte, aparţinând celor umili. Odată, toropit de căldură, se va retrage în cimitirul turcesc şi va scrie: „Unde tentorci, numai soare şi soare, /Nisipul e un alt cer fărămiţit. /Orb, cerşeşti pe la colţuri răcoare, /Dar vântul e plecat din zori pe mare/Şi ca un turc agale n-a mai sosit. /… /Aici, sub nalta cialma de frunză rară, /Copaci rodesc umbră, neagră fructă suavă/Căzută, cheag rece, pe iarba-n otavă, /Unde-ţi afunzi tâmpla sumbră/Şi gura bolnavă, /Setos să muşti umbră/Acrişoară şi jilavă.” (In cimitirul turcesc din Mangalia).

Un al treilea loc de pe litoralul Mării Negre unde putea fi văzut şi întâlnit autorul Poemelor cu îngeri, în anii de după 1930 mai ales, era Balcicul – într-o vreme punct de întâlnire estivală al multor scriitori şi pictori ai noştri. Octavian Moşescu îşi amintea cum, aflându-se în compania lui Lucian Grigorescu, „într-o noapte cu lună, autorul „Sonetelor„ de mai târziu ne-a recitat cu glas domol şi ritual o poezie scrisă în ziua aceea şi inspirată de atmosfera cadrului marin plin de farmec.”19. Şi, în adevăr, poezia e o suavă şi delicată acuarelă a ţărmului şi a locului ce-i pătrunseseră în suflet. Marele autor de pasteluri nu se dezminţea nici la ţărmul mării: „Au izbucnit la Balcic nerăbdători migdalii/Deşi albastul mării e încă tot sever. /De după coastă prinsă în linii de vitralii/A izvorât o barză şi curge albă-n cer.” (Primăvară la Balcic).

Despre farmecul Balcicului s-a scris mult. Şi din mai toate paginile ce i-au fost consacrate de către pictori, istorici, geografi şi scriitori răzbate cu putere originalitatea locului. Căci iată cum descria, la rându-i, Gh. Vâlsan, care, se ştie, nu era poet, amiezile Balcicului. „Vin ore încărcate de un fel de voluptate, ore de visare în faţa unei ceşti de cafea, sub umbrarul larg înbrăcat în frunză de viţă. Piramidele şi râpele Balcicului par de alabastru, apoi de ambră, apoi par panere cu roze, apoi grămezi de liliac şi violete. O inundaţie de azur acoperă tot orizontul… Morile s-au oprit şi cascadele de la Acbunar se aud lămurit până lângă cimitirele părăsite unde misterele se adună odată cu umbrele. Când treci cu barca pe sub priporul de la Ceatalceşme, sulfina miroase atât de puternic în aerul umed, că te întrebi dacă nu e o pădure de mimoze care se pleacă asupra mării şi îşi trimite valurilor sărutarea sa parfumată… În sfârşit, vin orele visătoare ale nopţii, ritmate de marea fosforescentă, cu dealurile părând de sidef şi de mătase, cu oraşul încremenit pe coaste, ca o turmă de capre adormite, şi cu întregul mister al răsăritului de lună. Trebuie să te duci departe spre Momcil şi Batova sau cu barca spre larg sau pe ţărmul de stânci romantice cu culcuşuri de foci de la Caliacra ca să vezi luna ridicându-se din valuri. Dar plăcuta osteneală îţi va fi răsplătită.”

Supranumit Coasta de Argint, Balcicul – amestec de orient şi occident a fost ani în şir un loc ideal de odihnă şi de creaţie. Peisajul, culorile, luminile şi umbrele, dar şi forfota oamenilor nu-l puteau lăsa indiferent nici pe poetul nostru. Transfigurate în vers, imaginile au prins o altfel de aură: „Descarcă-n port înalta corabiea luminii/Sidefuri, aur, şaluri, aeriene-averi. /Hamali ţâşniţi din cheiuri de cum sosesc străinii/Iau dealurile-n spate seninele poveri/Golaşele cocoaşe se umplu de splendoare/Uimit priveşte golful din cearcăn de ochi mari/Cum, strălucind, verzi, roşii, pestriţi, albaştri-n soare, /Pe râpi de vechi mătăsuri îmbobocesc tătari.'„21.

De altfel, la Balcic însăşi regina Mari a a ridicat o bisericuţă „într-un spaţiu încărcat de legende, într-o sălbăticie aspră22, motivându-şi gestul în propriile-i însemnări: „Balcicul pentru mine a devenit un colţ de linişte şi de odihnă unde mă duc să-mi împrospătez sufletul şi trupul„; „Balcicul este colţul cel mai drag inimii mele”23.

Nu ştim dacă V. Voiculescu a fost vreodată la Balcic cu suita regală (ca medic al Domeniilor Coroanei şi apropiat al Suveranului), însă în mod cert s-a aflat acolo, în mai multe veri, cum aflăm din frumoasa carte de însemnări semnată de Balcica Măciucă. După ce ne spune că la iniţiativa părintelui ei, Octavian Moşescu, primar al oraşului, a luat fiinţă acolo „Universitatea liberă Coasta de Argint”, după modelul celei întemeiată de Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, autoarea ne dă o preţioasă informaţie de istorie literară: „în cadrul serilor culturale organizate de Universitatea liberă au conferenţiat, printre alţii, scriitori, filosofi, oameni de ştiinţă precum Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu, Camil Petrescu, Ion Pillat, Adrian Maniu, Oscar Walter Cisek, Ştefan Neniţescu, Vasile Voiculescu, Cezar Petrescu, Nae Ionescu, Perpessicius, Ionel Teodoreanu, Ion Maria Sadoveanu, Nichifor Crainic, Emanoil Bucuţa. Unii dintre ei, care au zăbovit mai multă vreme aici, au scris câteva din cele mai cunoscute pagini din opera lor. Cisek a compus romanul Tătăroaicele, Ion Pillat şi-a elaborat volumul Balcic, Bucuţa a scris romanul Maica Domnului de la mare, Jean Bart a lucrat o bună parte din Europolis, iar Agatha Baco via paginile din Terase albe”24.

La Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti am aflat şi o fotografie inedită, în care îl vedem pe V. Voiculescu alături de familia Tudor Vianu şi Ion Pillat, în 1935, pe terasa vilei pe care acesta din urmă o avea la Balcic. Am reprodus-o la pag. 133.

Din păcate subiectul prelegerii susţinută de V. Voiculescu nu-l cunoaştem. El va fi fost, desigur, legat de poezie, sau în orice caz de o problemă culturală de larg interes pentru cei de acolo.

Voiculescu a cunoscut Bucegii din tinereţe şi – deşi nu avem mărturii scrise – e posibil să se fi avântat pe cărările lor chiar din studenţie. Dacă n-a făcut-o atunci, în orice caz trebuie să fi ajuns pe Valea Prahovei, la Babele şi Vârful cu Dor imediat după primul război mondial. Este puţin probabil ca poezia Bucegii să fi fost doar rodul inspiraţiei din automobil ori de la fereastra trenului (poezia apărea în volumul Pârgă, în 1921) care leagă Bucureştii de Braşov şi de Transilvania, după ce străbate culoarul montan al Văii Prahovei.

Sigur este că după 1920 scriitorul a mers aproape în fiecare vară la Buşteni, găzduit fiind în vilele rezervate personalului angajat al Coroanei. Câteva fotografii – e drept, făcute mai târziu, după 1930 – ne înfăţişează un Voiculescu călător, cu pălărie mare de soare pe cap şi cu o legătură de ramuri în braţe într-un loc, un Voiculescu purtând o coroniţă de ierburi pe frunte (probabil copiii, soţia sau prietenii – şi ei în imagine – l-au încoronat, mai în glumă mai în serios, cum văzuseră ei în cărţile despre antichitate), în altă parte, sau un Voiculescu îmbrăcat într-un palton lung, ţinând în mâna dreaptă un toiag mare pe malul Prahovei – într-o a treia postură25.

FLORENTIN POPESCU.

Făcând abstracţie de câteva zeci de vile mai noi, de o serie de amenajări turistice şi închipuindu-ne şoseaua de azi neamenajată modern – toate acestea datând de câteva decenii încoace – Buştenii de după anii douăzeci arătau, în linii mari, ca şi astăzi. Doar cărările spre crestele munţilor nu erau marcate ca în zilele noastre, iar telefericele şi multe cabane din Bucegi lipseau. Cu toate acestea ny erau puţini cei care, în zilele de vară mai ales, suiau munţii în căutarea unor clipe de reconfortare, a poienilor pline de flori şi a priveliştilor de rară frumuseţe ce se pot contempla de la înălţime, în lungul şi-n latul Văii Prahovei.

În primele zile după sosirea sa la Buşteni poetul făcea excursii mai simple, mai uşoare şi mai puţin obositoare. Coborând la Sinaia, de pildă, îi plăcea să-i străbată străduţele şi aleile, să poposească o vreme la mănăstirea Sinaia, frumoasa ctitorie în stil brâncovenesc, durată aci, în 1695, de spătarul Mihai Cantacuzino, adevărată bijuterie a arhitecturii, cu pereţii acoperiţi de măietrite picturi ieşite de sub penelul vestitului zugrav de biserici Pârvu Mutu; apoi, intrând pe un drum anume croit printre brazi, se oprea la Castelul Peleş, ridicat la 1875-l883 în stilul Renaşterii germane, din piatră şi lemn, cu balcoane, loggii şi turnuri parcă ivite deodată din trupul dealului acoperit de brazi. Privind munţii plănuia, pentru zilele viitoare, ascensiuni la Cota 1400 şi mai departe, ori, de cealaltă parte a Prahovei, în jos, la Piscul Câinelui.

Altădată pleca de dimineaţă la Braşov. Casele mici şi bătrâne din Schei, străzile cu aglomeraţia şi amestecul lor de lume din chiar centrul burgului, clădirea Primăriei vechi (ridicată prin veacurile XIII-XIV), bastioanele (al postăvarilor, al fierarilor, bastionul Porţii), Biserica Neagră (cea care a început să-şi ridice statura-i pe la 1385, pentru a dura apoi aproape un secol întreaga construcţie), vechile case şi biserici amintind seculara şi adesea zbuciumata istorie a acestei bătrâne aşezări româneşti în care au înflorit frumoase tradiţii culturale, îi dădeau, în mic, imaginea a ceea ce va fi fost, mai înainte cu câteva sute de ani, Transilvania medievală. (Târziu, prin 1940-l941, când impresiile din Braşov şi din alte oraşe transilvane se vor cumula cu cele lăsate de nedreptăţile pricinuite de război, va scrie un ciclu de poezii intitulat în mod sugestiv Transilvania).

Însă cele mai plăcute dintre toate rămâneau tot drumeţiile pe munte. Cele mai multe iniţiative le avea, de obicei, tot el şi pleca adesea pe cărările Bucegilor chiar şi în doi.

Din Buşteni pornea pe traseele pe care, în genere, se urcă şi astăzi: Buşteni – Văile Urlătorilor – Casa Naturaliştilor – Piatra Arsă; Buşteni – Plaiul fânului – Vârful Gâlma – Poiana Coştilei – Vârgul Cerbului – Vârful Omu; Buşteni – Valea Jepilor – Cabana Caraiman.

Pentru plimbările scurte, de o oră-două, scriitorul străbătea staţiunea Buşteni de la un capăt la altul, ori urca preţ de câţiva kilometri pe unul din traseele ducând către abruptul prahovean al Bucegilor.

Să-l însoţim, aşadar, pe cărările munţilor…

S-au hotărât ca astăzi să meargă la Piatra Arsă. Soţia şi copiii s-au încălţat cu bocanci grei, cu tălpile aspre, ca să nu alunece pe iarbă şi pe grohotişuri. Aşa cum îi însoţeşte – adică îmbrăcat în costum, cu pantofi de oraş şi cu pălărie pe cap – scriitorul pare un personaj puţin ciudat, parcă nimerit din întâmplare în mijlocul micului grup de excursionişti. Pe ei nu-i miră aspectul tatălui, deoarece niciodată nu s-a îmbrăcat altfel, nici măcar atunci când au insistat cu toţii s-o facă. Şi este şi mai ciudat că niciodată n-a avut de „suferit” din cauza straielor: n-a alunecat, n-a căzut, nu i-au intrat pietre în pantofi şi nu l-au încurcat în nici un chip hainele. Ba, dimpotrivă, a fost de multe ori chiar mai sprinten decât ei toţi, ajungând adesea primul pe creasta ori pe platoul spre care plecaseră26.

Din Buşteni au pornit pe Valea Jepilor, au urcat pieptiş prin albia seacă a văii până în dreptul Cascadei Urlătorilor. Dincolo de ea drumul a devenit din ce în ce mai dificil, începând serpentinele prin Valea Cornoasa Clăii, prin Valea Urlătoarea Mică, pe coastele pintenului Urlătoarelor, apoi pe Valea Urlătoarea Mare. Au trecut prin pădure, prin locurile pe care se rostogolesc şuvoaiele şi se stârnesc torenţi vijelioşi la vreme de ploaie. Arar, printre pâlcurile de brazi, li s-au arătat Buştenii, Poiana Ţapului şi chiar Gârbova – aşa cum sunt ele strânse în marea chingă a văii. Treptat li se aşterne în faţă un spaţiu deschis, o veritabilă podea de piatră, înclinată. Au atins punctul „La scări”, ceea ce înseamnă, zice tatăl cunoscător, că au străbătut aproape jumătate din drum. Încă o cărare în serpentină – de astădată printr-o „pădure” de jnepeni şi ajung la Casa naturaliştilor (pe vremea aceea probabil o modestă cabană turistică). De aici perspectiva asupra Văii Prahovei şi a masivului Gârbova este cu mult mai largă şi mai frumoasă ca înainte. Se văd mai întâi brânele Bucegilor – aidoma unor trepte pe care abia se poate strecura pasul unui om; ele au de o parte trupul propriu-zis, masiv, al abruptului, iar de alta prăpăstiile adânci de zeci şi sute de metri. E un spectacol al naturii greu de imaginat, deşi geologii şi geofizicienii l-au explicat şi l-au demonstrat demult (prin structura şi aşezarea rocilor, prin acţiunea factorilor externi etc.). Poetul se pricepe la explicaţii deşi n-a dorit vreodată să se iniţieze ca ghid turistic, însă e uimit de nenumăratele văi şi vâlcele parcă tăiate în masiv de o mână omenească, de căderile lor continue ajungând să sfârşească în haotice aglomerări de grohotiş măcinat de ploi şi purtat de vânturi ori de propria-i greutate la vale.

Voiculescu, cu sensibilitatea lui de excepţie, nu rămâne doar un simplu contemplator. Reţinute pe retină mai întâi, apoi strânse în suflet, priveliţtile vor rămâne „ale lui”. Va medita la ele, îşi va oferi sieşi cele mai plăcute clipe de odihnă reamindindu-şi-le. Va scrie versuri încălzit de amintirea lor. Iar atunci când va trebui să vorbească la radio despre munte, nostalgia zilelor de vară din Bucegi îi va înaripa condeiul şi va „isca” rânduri de-a dreptul antologice despre peisajul carpatin: „Priveliştea românească este dominată de munte, aşa cum un cap mândru înalţă şi împlineşte frumuseţea unei fiinţe. Pe statura armonioasă a peisajului ţării, muntele ridică vastele-i tâmple de piatră, severa-i frunte de granit. Munţii noştri încărcaţi de toate semnificaţiile lor, stau la orizontul tuturor priveliştilor româneşti cu întreita lor frumuseţe, fizică, istorică şi morală27.

Din acest punct de belvedere încă un drum pietros, altă „pădure” de jnepeni şi sosesc la Piatra Arsă, adică la 1950 de metri înălţime. Pe cărare fac cruce cu alte două poteci – una care duce, pe scurtătură, la Babele şi o alta care leagă Vârful cu Dor (2029 m) de Vârful Omu (2505 m).

Un alt itinerar voiculescian în Bucegi, repetat aproape în fiecare vară timp de aproape un deceniu şi jumătate, în tovărăşii diferite şi la diverse ceasuri ale verii: Buşteni – Valea Jepilor – cabana Caraiman.

Din Buşteni pleca pe drumul către Cascada Urlătorilor până la bifurcaţia potecilor, din sus de oraş. De aci o lua la dreapta, urca pieptiş o bucată de drum şi, dincolo de firul văii, ajungea la Cascada Frumoasa. După ce se odihnea, respirând din aerul răcorit şi împrăştiat în jur ca o boare de şuvoaiele cascadei, pornea mai departe. Se avânta pe serpentine prin pădurea de fagi şi de brazi, trecând vaduri de pâraie secate, acum acoperite de palmele ferigilor, pentru ca nu după mult timp să iasă iar la lumină, lângă brânele de la poalele Caraimanului. Altitudinea fiind alta mereu, vegetaţia se schimbă şi ea: apar acum paltinul de munte şi laricele, iar mai sus aninul de munte şi jneapănul.

Se opreşte câteva minute să privească „Creasta cu zimbri”, o specie rară de pin (Pinus cembra) ce dă colorit şi farmec aparte părţii dinspre nord a Jepilor Mici. Contrastul dintre versantul Jepilor Mici şi versantul nordic al Caraimanului constituie o curiozitate: pe primul, iarna dăinuie până târziu, pe când pe cel de al doilea vegetaţia ţese de timpuriu covor multicolor de ierburi. Cu ochiul minţii întors spre amintire şi cu entuziasmul molipsitor al celui care vrea să dea şi celorlalţi din prea-plinul inimii lui, Voiculescu va scrie: „Nămestii de blocuri, babe răznite, zmei zburliţi şi zgripţuroi de piatră cu colţi şi ferăstraie înfipte în adâncimile de azur. Jepii, de-o parte… Zimţii nemilostivi ai Morarului de cealaltă parte făcuţi parcă numai cerbii să alerge peste ei. Bucegii ascund cele mai puternice frumuseţi de munţi adevăraţi, cu prăpăstii ameţitoare, chianţuri, turle şi seninării, clădării de stânci monumentale, tăiate în cele mai fantastice arătări…”28

Poteca traversează Valea Jepilor prin apropierea cabanei Caraiman, urcuşul devine mai greu, pădurea se retrage şi foarte repede cărarea rămâne susţinută doar de brânele de piatră şi de vegetaţia măruntă, continuând să stea lipită de rocă până la mare înălţime. Cabana Caraiman, de la cei 2025 de metri altitudine la care a fost ridicată, domină întreaga vale a Jepilor şi oferă totodată o privelişte de rară frumuseţe asupra întregii zone29.

„Când prin 1928 tata ne-a urcat pe vârful Omu – îşi amintea fiica scriitorului, Gabriela – în rucsaci – astăzi ar părea prost notat – se cărau pepeni verzi, pasiunea lui. Nu îmbrăcăminte, nu hanorace, dacă ne prindea ploaia ne uda până la piele…”30 „Pitorescul” alai al familiei Voiculescu (alcătuită din cei doi soţi şi cinci copii) pornea către Omu prin Valea Cerbului, apoi urca muntele Gâlma şi urma firul Văii Cerbului până la Omu. Ajungeau mai întâi la Plaiul Fânului, după care intrau, duşi de potecă, în pădurea de pe Gâlma Mare, până la Poiana Coştilei. Acolo se opreau pentru popas ceva mai lung. Desfăceau straiţa cu pepeni şi tăiau primul harbuz. Îi savurau mustul dulce şi plăcut la gust contemplând uriaşul perete de piatră, înalt de peste 1000 de metri, ce se ridica în faţa lor. Scrijelat şi măcinat de vânturi, ferăstruit de torenţi, el era parcă pus acolo mai degrabă să intimideze şi să îndemne la renunţare decât la ascensiune. Dar veseli, greu de convins să se oprească, Voiculeşti nu renunţă uşor la ascensiunea propusă. Iată-i într-un loc, sprijinindu-se unii pe alţii, în altă parte dându-şi mâna pentru a urca o treaptă mai abruptă, în alte locuri – la „Numărătoarea oilor”, la „Piatra pârâită” (nume de care nu pot să nu facă haz cu toţii) sau la „Poiana Priporului” – oprindu-se pentru a „savura” priveliştea Coştilei, a Muntelui Moraru, ori trecând de Cerdacul Obârşiei (căreia poetul i-a dedicat deja, până la această dată, o poezie – Pe muntele Obârşia) cu gândul că mai au puţin şi vor atinge punctul final al ascensiunii. Iată-i privind la formele pe care le-a luat, în timpuri nemăsurate decât de milenii, căldarea glaciară a Văii Cerbului. Trebuie să ni-l imaginăm pe tatăl Vasile Voiculescu explicându-le celor trei fete şi băieţilor metamorfozele pământului pe care calcă. Trebuie să ni-i închipuim apoi pe toţi şapte suind serpentinele de pe peretele circului glaciar cu hotărârea de a ajunge mai repede la Vârful Omu. Îi vedem din când în când oprindu-se, privind în urmă, descoperind cu toţii perspectiva asupra Coştilei, a Bucşoiului, asupra uriaşelor coame risipite la obârşia Prahovei, asupra Clăbucetelor străbătute de potecile ducând spre Predeal. Iată-i apoi din nou la drum, ajungând şi – în sfârşit!

— La Vârful Omu, aşezându-se, desfăcând din nou sacul cu pepeni, despicând fructul şi muşcând fiecare din miezul roşu şi copt cu toată gura şi cu toată pofta strânită de urcuş.

Din păcate nici fotografiile păstrate în arhiva familiei ori prin alte locuri, nici mărturiile documentare ori cele aduse de către cunoscuţii scriitorului nu ne spun nimic despre ascensiunile montane ale acestuia pe timp de iarnă. Dar ele, cu siguranţă n-au lipsit de vreme ce în casa memorială de la Pârscov mai pot fi văzute şi azi schiurile poetului. Şi dintr-o singură privire îţi dai numaidecât seama că au fost cândva folosite.

Ascensiunile montane nu erau pentru poetul Vasile Voiculescu doar un simplu prilej de divertisment, o modalitate de petrecere a timpului liber în mijlocul naturii, cum sunt ele, de regulă, pentru omul comun. Necunoscutele şi marile combustii interioare ale scriitorului trebuiau să-şi găsească echilibrul exterior în marile spaţii ale înălţimilor sugerând cosmosul, dând iluzia apropierii de transcendent, de absolut. Peisajul poeziei sale interioare, aspru şi colţuros, plin de neprevăzute forme de relief, avea nevoie de unul dinafară, pe măsură. Născut şi copilărind în preajma munţilor, Voiculescu a crescut şi a trăit toată viaţa cu năzuinţa de a atinge limpezimea şi înălţimea seninului purtat pe creştete de aceştia. Poate că de aceea, întregul univers liric adus de el în literatura română este marcat de permanenta şi neîntrerupta ascensiune spre înalt, spre zonele pure şi luminoase ale culmilor.

Sublimată în poezie, trăirea sentimentului încercat pe crestele şi platourile, în poienile şi pădurile Carpaţilor ia forme şi culori dintre cele mai originale, metafora (şi nu numai ea) iradiind un puternic flux de prospeţime, de reavăn vegetal, aidoma grădinilor după ploile verii. Că este aşa şi că ori de câte ori se afla pe munte poetul trăia stări sufleteşti excepţionale şi că „apele” sale interioare erau în acele clipe bântuite de duhuri necunoscute, o pot proba, între multe alte mărturii, şi spusele unuia dintre tovarăşii de drumeţie prin Bucegi, Ovidiu Papadima. Amintindu-şi de o asemenea ascensiune făcută împreună cu Voiculescu prin anii 1943-l944, el nota:„…Vasile Voiculescu se apropia de împlinirea vârstei de şaizeci de ani şi mă uimea agilitatea şi siguranţa pasului său urcând pe hornuri cu iarbă, coborând pe grojotişuri, călcând pe buza îngustă a brânelor, cu toate că nu aveam la îndemântă echipament pentru munte. V. Voiculescu nu avea nevoie de aşa ceva. Pentru el întâlnirea cu înălţimile stâncoase şi cu prăpăstiile pe care le dominau ele făcea parte din viaţa şi firea lui de om născut şi copilărind sub poalele Munţilor Buzăului. Când răzbăteam sus, cu mult deaspura pădurii şi începeau să se contureze jos meandrele Văii Prahovei, culorile policrome ale caselor din localităţile înşirate pe malurile ei şi orizontul se deschidea în depărtări cu lumină, fie spre Transivania, fie spre Muntenia.

— V. Voiculescu rămânea calm şi tăcut, dar simţeai în el o intensă vibraţie interioară”31.

Deşi tuturor li se părea că doctorul-poet V. Voiculescu are tot felul de ciudăţenii, cei care-l cunosc şi într-un fel sau altul se află în apropierea autorului cărţii Pârgă trebuie să recunoască şi un alt lucru esenţial: acest bărbat potrivit de statură, intelectual rasat, permanent interesat de viaţa culturală, are un suflet de excepţie. În casa lui de pe strada Dr. Staicovici din Bucureşti se strâng mulţi prieteni care sunt de fiecare dată întâmpinaţi cu o caldă şi sinceră afecţiune de gazdă. Este adevărat că toţi aceşti prieteni nu sunt nici ei aleşi la întâmplare, după cum nici ei, la rândul lor, nu şi l-au ales şi nu şi l-au făcut la întâmplare prieten pe tânărul acesta descins în Capitală dintr-un sat îndepărtat de pe Valea Buzăului. Nici Ion Pillat, nici Adrian Maniu, ori Cincinat Pavelescu, epigramistul, sau Ionel Teodoreanu n-au căutat într-o doară prietenia celui despre care răutăcioşii spun că este „un medic rătăcit printre poeţi” sau „un poet printre medici”. Preocupările serioase, fondul intelectual de reală substanţă, sensibilitatea şi talentul tânărului buzoian, reîntors în Bucureşti după trista experienţă a războiului, poate şi un sentiment comun al generaţiei „blestemate” au fost, cu siguranţă, câteva din motivele apropierii, împrietenirii dintre scriitori cu structuri şi „voci” atât de diferite.

Nefiind aci locul şi spaţiul analizei, al căutării rădăcinilor acestor prietenii de o viaţă, să ne oprim doar la consemnarea faptului în sine şi să încercăm a pătrunde discret – fie şi numai pentru puţine clipe – în casa din strada Dr. Staicovici numărul 34…

Biroul poetului, amenajat în camera de la stradă, are pereţii aproape în întregime acoperiţi cu cărţi şi abia a mai rămas puţin loc pentru câteva piese de mobilier: o masă, două scaune, o etajeră…

Pe pereţii înalţi, printre rafturi cu cărţi, poetul a atârnat unele lângă altele icoane pictate pe lemn sau pe sticlă. Sunt icoane vechi, cu figuri de sfinţi desenate stângaci şi naiv de mâinile unor artişti anonimi în urmă cu zeci şi sute de ani, prin satele pe unde a colindat medicul de plasă în prima lui tinereţe. Cum stau aşa, sobri şi întunecaţi, pe'bucăţile de lemn, ori simplu conturaţi din câteva linii pe dreptunghiurile de sticlă, sfinţii din icoane alcătuiesc o lume puţin primitivă, jumătate reală, jumătate fantastică, venind parcă de undeva din spaţii de dincolo de timp şi de imaginaţie. Este lumea primordială, lumea începuturilor lumii din care vor veni, peste vreme, şi Ultimul berevoi (din povestirea cu acelaşi nume) şi luparul din în mijlocul lupilor, este universul din care-şi va trage – prin misterioasa forţă a inspiraţiei şi a creaţiei – câteva din motivele şi temele celor mai frumoase proze, pe bună dreptate considerate de critica şi istoria literară, ca şi de cititori, culmi ale naraţiunii fantastice româneşti.

Pe masa de lucru manuscrisele şi cărţile recent achiziţionate din librării şi din anticariate stau îngrămădite în neorânduială. De fapt chiar „domnul doctor” a poruncit servitoarei să lase masa aşa pentru a nu amesteca hârtiile. În plus, o ordine „nemţească” l-ar deranja şi poate i-ar alunga inspiraţia. În geamuri, între o margine a ferestrei şi alta poetul a pus coli albastre, din cele cu care-şi îmbracă şcolarii cărţile şi caietele. Colile apără încăperea de căldură şi de lumina prea dogorâtoare a soarelui; în acelaşi timp – lucrând la lumina unei veioze cu becul mic – scriitorul are o atmosferă parcă mai intimă şi mai plăcută…

Adrian Maniu este un obişnuit al casei şi de câte ori vine e primit cu mare entuziasm şi bucurie, mai ales de copii. Şi asta pentru că musafirului îi place să-şi ia aerul unui descendent din boierii de viţă veche ai ţării şi-şi atârnă, ca semn distinctiv, pe degetul inelar de la mâna stângă, un ghiul domnesc, de aur, cu pecetea gravată într-o piatră castanie (se pare că Maniu avea treipatru asemenea inele pe care le schimba mereu, astfel că de fiecare dată voia să se creadă că vine cu unul pe care nu 1-a mai purtat niciodată). Pretenţiile „descendenţei boiereşti” se manifestau la delicatul prieten al lui Voiculescu şi în alt chip: era iubitor de vinuri vechi şi bune, preparate după tradiţionalele reţete ale pământului. Îi plăcea să zăbovească, fără exces, în faţa unui pahar cu licoarea lui Bacchus, la o discuţie prelungită cu gazda; deseori rămânea, în zilele de vară, să se odihnească într-o cameră alăturată, după care reluau discuţiile…

Mai târziu Ion Marin Sadoveanu, Gh. D. Mugur, (înflăcărat animator cultural şi neobositul culegător de folclor), singurul cu care va accepta Voiculescu să semneze împreună câteva cărţi de îndrumare şi orientare a culturii în lumea satelor, Popescu Gheorghian (cu care va avea numeroase „aventuri” pe cărările Retezatului şi în Munţii Orăştiei), şi Ionel Teodoreanu32 (scriitorul, avocatul şi mai ales omul cu o vervă extraordinară) vor deveni şi ei obişnuiţii casei, parteneri de discuţii literare, tovarăşi întru făurirea unor planuri literare şi de viaţă.

Activitatea poetică voiculesciană continuă, se extinde şi autorul încearcă, în plus, noi piste de impunere în atenţia opiniei publice. Îi întâlnim semnătura, începând cu 1 noiembrie 1927 şi în paginile noii reviste „Pleiada” (scoasă şi condusă la Craiova de N. I. Herescu şi T. Păunescu-Ulmu). În cel dintâi număr publică poemul Ionică, în cel de al doilea Amintiri despre Vlahufă, pentru ca următorul, dublu, să fie în întregime dedicat creaţiei voiculesciene – gest nu numai amical din partea redacţiei, dar şi semn al preţuirii sincere şi profunde faţă de scriitor. Iar el nu le va desminţi aşteptările şi speranţele, intuiţiile şi pronosticurile: în acelaşi an – 1927 – va scoate de sub teascuri volumul Poeme cu îngeri, considerat de critica şi istoria literară o culme a creaţiei sale, cea mai bună carte a acestui autor33.

Poemul Ionică, apărut, cum spuneam, în primul număr al „Pleiadei” îşi are o poveste a lui şi poate că e bine s-o amintim. În urmă cu câţiva ani, pe când era medic de plasă, Voiculescu a tratat un copil orfan cu acest nume. Pe de altă parte, mezinul familiei doctorului, Ionică, a fost şi el într-o vreme bolnav. Asociate, cele două fapte de viaţă au putut deveni, şi au devenit, materie poetică. După mulţi ani, referindu-se la „problema interpretării” poetul va scrie un articol întreg în care va exemplifica ideile puse în discuţie acolo tocmai prin poemul Ionică. „E acolo (în poemul menţionat, n. n .) – va povesti medicul scriitor – suferinţa unui copil, la căpătâiul căruia medicul venit prea târziu, deoarece fusese chemat în ultima clipă, nu mai poate face nimic pentru a-l salva. Toate fazele procesului de desfăşurare şi descompunere a vieţii sunt generate de o întâmplare reală. Eram medic de ţară, mai demult, pe când eram tânăr. Adus în grabă, am asistat numai la ultimele clipe ale sale, care m-au impresionat puternic, poate până la zdruncinare. Mai târziu, când forma poemului a început să se contureze în mine, mâna artistului a adăugat pentru o completare, pentru o mai justă motivare a faptelor, existenţa şi acţiunile unei babe cu puteri vrăjitoreşti care este în acelaşi timp cauza fundamentală a morţii acestui copil, decedase răspus de angină, poetul a numit-o, solicitat de rimă, Gherghina…”34

Decantate, faptele au devenit poezie, chiar dacă nu o poezie în întregime originală şi chiar dacă sub raport estetic se situează sub alte creaţii, astăzi spunând prea puţin unui iubitor de poezie valoroasă. Se probează, însă, încă odată, cum faptul de viaţă poate deveni fapt de artă, cum întâmplări diferite, petrecute în împrejurări şi timpuri diferite, devin în „creuzetul” creaţiei, pretextul epic al ilustrării prin metaforă şi imagine a unei idei. Afirmaţia s-ar putea opri aci dacă n-ar mai fi de adăugat încă ceva mai puţin cunoscut: în Arhiva familiei, respectiv la doctorul Radu Voiculescu35, s-a păstrat până nu demult un manuscris inedit de proză Gujălie (ulterior el a fost publicat de Roxana Sorescu în voi. V. Voiculescu, Integrala prozei literare – 1998). Şi acolo, ca şi în poezie, este povestită viaţa unui copil nefericit. Subdezvoltat, neglijat chiar şi de proprii lui părinţi, în cele din urmă rămas singur şi trăind la un loc cu animalele din ogradă, este ucis de un obuz în timpul războiului.

S-ar putea crede, la o primă vedere, că un medic ajunge, după ani îndelungaţi de profesare a meseriei, să devină mai puţin sensibil la micile dureri din jur, iar participarea sa la ele să devină o simplă chestiune de rutină şi mai puţin ori deloc sentimentală. Nimic mai fals în ce-l priveşte pe Voiculescu. Mărturiile familiei sunt în acest sens de-a dreptul mişcătoare şi surprinzătoare: „De o rară bunătate şi sensibilitate sufletească – îşi amintea nepoata lui, Daniela Defour – iubea oamenii, natura, animalele. Îmi aduc aminte de frigul care mă izbea dimineaţa în camera lui. Geamul – spart, nu se punea la loc, căci acolo îşi întinsese o azurie plasă un biet păianjen. Poate ani a stat aşa, până când micul chiriaş s-o fi hotărât să moară.”36

Iubind cu pasiune viaţa – indiferent sub ce forme s-ar fi manifestat ea -Voiculescu nu admitea sub nici o formă şi nimănui s-o distrugă ori s-o tulbure cu ceva. Nu admitea, aidoma lui Blaga, să se distrugă „coroana de minuni a lumii” şi de aceea până şi cele mai neînsemnate şi nefolositoare vietăţi găseau în preajma lui ocrotire şi sprijin. Un exemplu grăitor: când în biblioteca şi-n biroul său de lucru, prin sertare şi printre cărţi s-a pripăşit, cine ştie cum şi cine ştie de unde apărut, un şoricel, n-a mai admis pătrunderea pisicii în încăpere şi a preferat să găsească, în câte o dimineaţă, un manuscris ori un cotor de carte roase de colţii neastâmpăratului musafir decât să accepte punerea unei curse sau împrăştierea de substanţe toxice. Şi astfel micul rozător a putut trăi până şi-o fi găsit sfârşitul de bătrâneţe sau din alte pricini necunoscute şi nedatorate scriitorului…

Între obligaţiile de familie şi cele profesionale, între vizitele unor prieteni şi lecturile tot mai lungi şi tot mai profunde (din domenii variate: medicină, filosofie, etnografie, istorie, literatură, psihologie etc.), între participările, nu doar formale, la diferitele activităţi ale Fundaţiei Culturale (al cărei director este, cum ştim, din 1922), Voiculescu mai găseşte şi răgazul de a scrie: poezie, publicistică, conferinţe etc.

Sănătatea moştenită de la strămoşii săi trăitori în aerul tare şi curat al munţilor Buzăului, puterea de muncă şi ambiţia de a nu irosi zadarnic nici o clipă a vieţii, tenacitatea – dublate de o înzestrare intelectuală ieşită din comun, îi permit acum scriitorului să-şi ia avântul pe care i-l cere inima.

Apariţia volumului Poeme cu îngeri în 1927 a avut puterea unui şoc, iar reculul lui s-a făcut resimţit până în cele mai liniştite ţi tăcute ape ale criticii literare din epocă. Rând pe rând coloanele gazetelor publică comentarii şi cronici, articole elogioase, studii şi intervenţii publicistice consacrate autorului. V. Voiculescu – cel despre care se ştia până acum că este un scriitor de sorgine semănătoristă, oscilând între maniera acestui curent aflat la amurgul lui şi tendinţa de a se „rupe” şi a-şi găsi o voce proprie, pe linia poeziei tradiţionaliste – apare în straie noi. Pentru G. Călinescu, Vasile Voiculescu este un autor care până acum „a scris o mare cantitate de poezii vlahuţiene, corecte şi prelung declamatorii” ori „în vremea războiului… A compus poezii ocazionale de îmbărbătare… De bună seamă fără nici o pretenţie” – dar care se prezintă deodată cu totul altfel. El „izbeşte cu acea notă care-i dă originalitate, punându-l dealtfel într-un grup de poeţi pentru care „îngerul„ e un instrument mitologic elementar. Acum poetul este ortodoxist, tradiţionalist şi continuă alături de Blaga, cântarea jalei metafizice”37.

Revenind la mai vechile sale opinii şi încercând o dimensionare a poeziei voiculesciene în contextul mai larg al liricii româneşti, Tudor Vianu va schiţa, în doar câteva cuvinte, trăsăturile definitorii ale celui ce a scris Poeme cu îngeri. „în timp ce Eminescu şi Cerna – zice el filosofează direct, nedispreţuind pe alocuri exprimarea concepută a gândirii, Voiculescu cugetă prin alegorii, prin parabole şi apologuri, cu care el sporeşte vechiul tezaur al cărţilor sacre şi al tradiţiei mistice, rămasă până astăzi pricipalul izvor al culturii lui”38. La rândul său, Nicolae Crevedia îl situează pe Voiculescu, într-un entuziast şi prietenesc articol, publicat în Calendarul în 1933, printre cei şapte mari poeţi ai „orei actuale”, alături de Blaga, Ion Barbu, Arghezi, Ion Pillat, Adrian Maniu şi Nichifor Crainic, iar un alt comentator, N. Davidescu, socoteşte că autorul acestei insolite cărţi de poezii „nu odată găseşte partea de lăuntric şi de etern al unui motiv de inspiraţie, are putinţa să-l ridice la înălţimi de simbol”39.

Se înţelege că apariţia volumului a stârnit cel mai mare val de entuziasm în mijlocul ideologilor şi teoreticienilor de la „Gândirea” care s-au grăbit – în frunte cu mentorul revistei, Nichifor Crainic – să afirme că poetul ar ilustra tocmai teoriile susţinute de ei în publicaţie. Total neadevărat însă, fiindcă Voiculescu s-a apropiat de cercul „Gândirii” abia în 1927, când mai mult ca sigur că volumul era scris, iar pe de altă parte o analiză atentă a lui demonstrează că autorul nu-şi asumă şi nici nu se implică în teoriile gândiriste. Nichifor Crainic n-are dreptate decât până la un punct, adică până acolo unde afirmă că „arta lui (a lui V. Voiculescu, n. n .) aş asemăna-o cu a marelui Iacopone de Todi, plastic până la cruzime în cuvânt şi sublim până la cer în sens”40, în rest întregul edificiu al ideilor cuprinse în carnea metaforelor, întreaga „lume” a poemelor trăieşte singură, prin propriile puteri şi resurse, purtată de corpul solid şi sănătos al sistemului de gândire artistică voiculesciană.

Desprinşi de lumea ecourilor critice (care nu vor înceta nici după mai multe decenii de la ieşirea cărţii de sub teascurile tipografice), să deschidem volumul şi să pornim pe drumurile poeziei de acolo…

Ca şi odinioară (în Poezii, 1916 şi în Din (ara zimbrului, 1918) şi acum placheta începe cu un fel de mărturisire, un fel de interpretare personală a unor concepte specifice şi familiare creaţiei literare a poetului din strada Dr. Staicovici. În 1916, volumul de debut se deschidea cu Poezia – mod original de înţelegere şi explicare a ceea ce reprezintă „misterul” ei, în 1918 culegerea de poeme de război începea cu o Cugetare – un fel de imn închinat raţiunii şi puterii omului de a se ridica deasupra animalităţii prin capacitatea specifică lui de a gândi, visa şi crea, de a-şi putea fauri idealuri. Acum, în 1927, poetul e mai aproape de cuvinte, de materialul său de lucru de fiecare zi şi de aceea nu-şi poate deschide volumul decât cu un fel de artă poetică intitulată Coboară cuvintele – plastică viziune a condiţiei scriitorului, a cărui suflet este un „cioban rău” mânând „turmele de gânduri”41.

Îngerii din poemele cu care se continuă culegerea din 1927 par a fi mai degrabă personificări laicizate ale unor idei şi concepte poetice decât personaje transcendentale (L-am lăsat de-a trecut, îngerul din odaie, înger amânat). În alte locuri (Grâu comun, Luminătorul) simbolul traduce în limbajul şi sensurile unei alegorii aspiraţiile, îndoielile şi speranţele eu -Iui liric, pentru ca – neaşteptat!

— În Apus apocaliptic, Ploaie mare şi Isus pe ape accentul să cadă pe imaginea unor momente din Biblie, iar fluenţa poemului să urmărească sugerarea atmosferei şi a cadrului, a tensiunii. Pătruns de misterul, de minunea de a trăi, cum am fi înclinaţi să spunem, poetul se simte ori se vrea implicat în faptele Bibliei şi de aceea poemele lui transpun aceste idei în tărâmul metaforei. Simbolistica este uşor de dedus în cele mai multe dintre piese (Pregătiri de cină, Cina cea de taină, Sufletul).

Fireşte că – fără a ne fi propus aci să amendăm opiniile critice despre carte (nici nu ar avea locul şi rostul) – se impun, totuşi, câteva consideraţii. Mai întâi constatarea că, probabil, influenţată sau şocată de titlul atât de neaşteptat al plachetei, întreaga critică şi istorie literară (de la apariţia poeziilor şi până azi) s-a ocupat cu precădere de „poemele cu îngeri”, neglijând sau trecând mult prea uşor peste celelalte poezii, preponderente numeric şi care n-au nimic comun cu misticismul autorului, de care s-a făcut atâta caz. S-a uitat aproape cu totul, sau s-a omis – ceea ce, în ultimă instanţă, e acelaşi lucru – faptul că aici figurează câteva frumoase pasteluri ce ar face oricând cinste unei antologii a genului (Gânduri de iarnă, Pădurea, Primăvară, Răsărit pe câmpie, Ştiubeiul din codri. Amiază pe munte, Noapte de martie. Toamna, în vie) – tot atâtea „icoane ale sufletului şi ale ţării”42, cum le numea cineva printr-o fericită asociere a sintagmei voiculesciene cu cea a criticului. La fel s-a trecut sub tăcere faptul că noua culegere include şi poeme de altă factură, care se pot circumscrie tematic – fie poeziei de inspiraţie legendară (Dochia), fie istorică (Decebal, Traian) sau de altă natură, presupunând sentimente şi stări sufleteşti într-o bogată şi largă paletă, pe cât de variate, pe atât de interesante pentru cunoaşterea strunelor din vasta orchestraţie voiculesciană. E drept că unele „poeme cu îngeri” erau prefigurate încă din Pârgă (Dezlegare, In grădina Ghetsemani), dar aceasta interesează mai puţin de vreme ce noua carte nu e concepută (ca viziune şi nu numai ca viziune, ci şi ca fond ideatic), ca univers unilateral şi monocord.

Dincolo de consideraţiile de ordin general, ceea ce ni se pare demn de relevat din capul locului este obsesia predominantă, prezentă pretutindeni – când explicit, când implicit, îmbrăcată în metaforă – a sufletului. Întorcând ochiul către interior, către meandrele necunoscute şi tainice ale lui, poetul descoperă adevărate „peisaje”, iar numirea lor se face cu imagini luate din peisajul dinafară, al naturii cu întreaga ei frumuseţe, linişte sau zbuciumare. Astfel, undeva sufletul „curge” ca un râu „ce-şi mână murmurele-i ape spre-o neştiută mare moartă” (Botezul), altundeva e „porumbelul călător al lumii” (Sufletul), iar în altă parte „ostrov încins de ape e sufletul din mine, /Mâncat mereu de valuri şi bântuit de vânturi” (Ostrov încins de ape), pentru ca într-un poem (Noapte de martie) sufletul să trăiască înseşi prefacerile naturii: „Se face moină-n suflet, cu pâclă-mpovărată”. Personificat în Stăpânul din basmul cu greul pământului – într-o frumoasă poezie a „luptei” dintre spirit şi materie, dintre suflet şi trup – „sufletul strigă, ca-n basme, răpus” (Ca-n basmul cu greul pământului) ori, dimpotrivă, stă în chip de voievod să contemple o „ţară” pârjolită de secetă – „Stă Suflet-voievod alb-colilie…” – într-o „reinterpretare” a unui alt basm popular (Din împărăţia sufletului). De altfel nu este întâmplătoare nici încheierea volumului cu o invocare şi rugă totodată – Cântec sufletului: „Suflete, navă călătoare, /Ce străbaţi, îndrăzneaţă lumile, /Nu-mi svârli patimile-n vâltoare… /Ia-mi-le şi du-mi-le.”

Sunt aci, însă, cum spuneam, mai multe poeme în care „icoanele sufletului” apar pictate cu o extraordinară mă>; strie. Judecate în sine, chiar şi fără a căuta sub învelişul de supiafaţă, aceste poeme pot fi citite şi ca nişte pasteluri – mai complexe şi mai pline de viaţă şi forţă decât ceea ce înţelegem în mod obişnuit prin acest termen. Într-un aparent rece poem pădurea apare, după anotimpuri, când ca o „frescă luminoasă” (primăvara), când „un triptic: poieni, copaci, izvoare” (vara), când îşi „desfăşoară bogatele-i panouri/Cu galbene alaiuri în stil decorativ” (toamna), când „se preschimbă în friză de zăpadă” (Pădurea). Soarele – insolită comparaţie!

— Este şi el aidoma unui „vultur uriaş de pară” care dimineaţa, în câmpie „se avântă şi-şi desface/Covârşitoarele lui aripi de lumină” (Răsărit în câmpie), iar în altă parte (în vie) – se putea altfel?! – „o fabuloasă poamă/Căzută pe dealul unde rătăceşte iubita”.

În Haitele mării cititorul e făcut părtaş la o furtună pe mare, imaginea în jurul căreia gravitează poemul fiind aceea a unei vânători în care fiarele, „haitele mării”, sunt valurile sălbatice, iar vânatul – „ciute răzleţe” – corăbiile rătăcite în largul apelor. Însă cea mai frumoasă poezie inspirată de natură şi de vietăţile ei, rămâne Gânduri de iarnă, unde poetul suferă (şi se simte înfrăţit prin suferinţă cu ele) alături de jivinele pădurii în ceasurile grele ale iernii. Afecţiunea lui se îndreaptă deopotrivă spre „urşii din bârloguri” ce „mormăie săracii, visând că sug din faguri”43, spre „bursucii cam nărăviţi a lene”, către „vulpile viclene”, către „corbii ce spun cui stă să-i creadă/că-n cuib le crapă oul de gerul Bobotezii”, către „ciutele ce scurmă cu unghia-n zăpadă şi nu găsesc o frunză cu ce să-şi ţină iezii” sau către „vierul trupeş” căutând jirul sub zăpadă, către lupii înfruntând viforniţa cumplită, către „bieţii iepuri” fugăriţi de duşmani şi cu „pielea julită de alice”, în sfârşit către „şerpii înţeleniţi în găuri” şi către „broasca ce se-ngroapă de vie ca fachirii”. Avem aci nu numai o excelentă poezie despre fiinţele neajutorate ale naturii, un „pastel” de mare forţă şi originalitate, ci şi un adevărat „document” liric şi sentimental cuprinzând, concentrată, întreaga iubire a poetului faţă de vietăţile pământului, oricare ar fi ele şi oricare le-ar fi „păcatele” în raport cu semenele lor ori cu oamenii.

Ceea ce scria nepoata scriitorului despre bunicul ei, ceea ce ne povestea sora lui referitor la dragostea poetului faţă de toate cele ale firii, de la gâze şi până la copacii seculari, îşi află în Gânduri de iarnă încă o confirmare…

Noutatea adusă de volumul Poeme cu îngeri nu trece neobservată nici la Societatea Scriitorilor Români care, întrunită în adunare generală la 13 mai 1928, hotărăşte să decerneze Premiul de poezie pe anul precedent lui Vasile Voiculescu – gest ce stârneşte entuziasmul mai tuturor criticilor şi revistelor de bună credinţă din epocă.

Să fi fost aceasta cea mai bună carte a poetului? Să însemne ea, din punct de vedere valoric, punctul cel mai de sus al liricii voiculesciene?

Iată întrebări la care nimeni nu poate deocamdată răspunde. Aşteptatul răspuns care să poată potoli curiozitatea celor ce urmăresc fenomenul literar nu va veni – cum s-ar putea crede şi spera – nici la primul volum de după Poeme cu îngeri, nici la cel de după acela, ci mult mai târziu…