<ÎNCEPUTURILE POETICE>

Poezia din începuturi a lui Eminescu se încadrează prin teme, prin ton, prin procedee tehnice, în poezia română a timpului. El se resimte de influenţa poeţilor de mare circulaţie ai zilei, a unui Alecsandri, a unui Alexandrescu sau Bolintineanu; aduce unele puncte de contact cu poezia unui George Baronzi şi, în aspectele preromantice ale operei sale, aduce un aer ce-i este familiar cu numeroşi preromantici români ai zilei1.

Voi menţiona în lecţia de astăzi o parte dintre poeziile cele mai caracteristice ale începutului, respectând în mare criteriul cronologic, care ne va ajuta să urmărim treptata degajare a poetului, treptata delineare a personalităţii sale. Voi căuta în acelaşi timp să pun în lumină, în măsura în care textele vor îngădui faptul acesta, anumite imagini care devin revelatorii prin frecvenţa lor.

În ziua de 12 ianuarie 1866, murea la Cernăuţi profesorul Aron Pumnul, figură proeminentă a vieţii româneşti din Bucovina. Moartea lui este un prilej de întristare pentru toţi cei ce-l cunoscuseră, dar mai cu seamă pentru elevii săi, care vedeau într-însul un apostol al naţionalismului. Unul dintre cei mai afectaţi de durere este Eminescu, care dă curs liber sentimentelor sale într-o poezie intitulată La mormântul lui Aron Pumnul. Poezia apare în broşura votivă Lăcrămioarele învăţăceilor gimnăzeşti din Cernăuţii la mormântul preaiubitului lor profesor Arune Pumnul, publicată în ianuarie 1866. Eminescu iscălea de data aceasta cu numele Eminoviciu, numele familial, şi-şi declina şi calitatea: privatist, adică elev pregătit în particular.

La mormântul lui Aron Pumnul este cea dintâi poezie publicată a lui Eminescu. Prin mişcarea ideii până la un punct, prin mişcarea versului într-o măsură mai mare, elegia eminesciană aminteşte celebra poezie a lui Lamartine Poetul murind, care apăruse de altfel în traducere românească încă din 1845 şi care avea să fie actualizată chiar în anul apariţiei lui Eminescu în publicistică, 1866. În afară de ceea ce este convenţional acestui gen de poezie – geniu înalt şi mare, îngerii, cununi mirositoare, lacrima duioasă, suspinele armonice – poetul aminteşte de pe acum de „cântarea sferelor” şi reţine anumite expresii tipic clasice: „Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta”, spune el Bucovinei, iar lacrimile vărsate de cei îndureraţi sunt îndrumate către noul lăcaş al profesorului: „Colo, în Elizeu!” în felul acesta poezia, care debutase înalt şi distant:

Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină, Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta, ajungea în final să familiarizeze distanţele şi să arate pe poet în preajma zeilor: „Colo în Elizeu” are oarecum aspectul unei încăperi la care poetul are acces în toate împrejurările.

Poezia amintită nu este prima poezie a lui Eminescu. Cu toate rezervele pe care le poate stârni, ea arată o virtuozitate tehnică ce presupune un exerciţiu îndelungat. De altfel, manuscrisele poetului fac dovadă că ea a fost precedată; astfel, în ms. ac. 2259 se păstrează două poezii datate din 1865: De-aş avea şi Din străinătate, cea dintâi în forma în care a fost publicată în revista Familia, în 1866, a două într-o formă diferită de cea apărută în acelaşi an, în aceeaşi revistă.

De-aş avea arată dependenţa poetului de Vasile Alecsandri: ca temă şi procedee ea descinde din Doina poetului de la Mirceşti, dar în timp ce poezia acestuia exprima îndoita dorinţă de dragoste şi de vitejie haiducească, doina lui Eminescu se limitează la exprimarea sentimentelor erotice. „Mândruliţa” lui Alecsandri era concurata în sentimentele poetului de „durduliţa” lui, în timp ce „floarea de mai” era singură stăpână pe gândurile lui Eminescu. Şi stilistic, De-aş avea realiza o unitate pe care n-o întâlnim în Doina, unde expresia lui Alecsandri cunoaşte jocul multiplu, pe expresia directă, pe comparaţie şi pe metaforă; iubita lui este „o puiculiţă”, dar ea este şi o fată „bălăioară”, uşoară „ca un pui de căprioară”. În opoziţie cu procedeul acesta, Eminescu se menţine statornic în sfera metaforei: el vorbeşte numai de o „floare”, de o „floricică”, de o „porumbiţă” şi dacă poetul introduce în comparaţie elementul uman în poezia sa, el îl subsumează metaforei şi-i dă funcţiunea de trepte descendente către obiectul direct, care rămâne sugerat de la un capăt la altul al poeziei, dar nicăieri exprimat în cuprinsul ei. Eminescu arată în acelaşi timp un sentiment al simetriei mai puternic decât Alecsandri. Doina are trei părţi: prima exprimă sentimentele de iubire, a doua sentimentul de vitejie, iar cea din urmă totalizează şi încheie cu un îndemn la luptă pentru libertate:

Să scăpăm biata moşie, De păgânii şi de robie.

Prin această trăsătură a ei, poezia lui Alecsandri se resimte de atmosfera epocii şi de idealul artistic al Daciei literare. Nimic din acesta preocupări în poezia lui Eminescu: poetul rămâne ataşat în mod exclusiv de imaginea iubitei. Celor trei părţi ale poeziei lui Alecsandri le corespund cele trei strofe ale lui Eminescu.

Spre osebire de înaintaşul său, acesta încheie fiecare strofă cu acelaşi vers, făcând astfel că nu numai poetul, ci întreaga natură să se arate îndrăgostită de iubita lui. Pentru că o altă notă ce diferenţiază poezia lui Eminescu este o dezvoltată prezentare a cadrului naturii în care se desfăşoară sentimentul iubirii. Şi, fapt care trebuie semnalat de pe acum, deoarece el este revelator pentru opera de mai târziu, poetul se lasă furat pe linia comparaţiilor de unele înfiorări senzuale: albul crinului este, pentru el, „alb ca neaua sinului”.

De-aş avea este cea dintâi poezie cunoscută a lui Eminescu; Doina este, la rândul ei, cea dintâi poezie în limba română a lui Alecsandri. Judecaţi după aceste manifestări ale lor, cei doi poeţi prevesteau două temperamente diferite: poezia lui Alecsandri creşte arborescent, în timp ce, tematic şi stilistic, Eminescu aduce o vădită tendinţă spre unitate. Mai apropiată de spiritul popular, Doina lui Alecsandri este o sinteză a cântecului de dragoste şi a cântecului de vitejie din poezia poporului, în timp ce Eminescu, care se leagă de poezia poporană numai în mod indirect, are o notă personală cu mult mai accentuată.

Sânt însă şi asemănări elocvente: ambii poeţi cântă „doina – doinita”, amândoi au acelaşi vers, amândoi cultivă bogat diminutivul.

De-aş avea este cea dintâi poezie publicată de Eminescu în revista Familia de la Budapesta, revistă condusă la acea vreme de Iosif Vulcan, care-şi ia libertatea de a schimba numele poetului din Eminovici, în Eminescu. Din 1865 este datată, în acelaşi manuscris, şi poezia Din străinătate, care a fost publicată de asemenea, în 1866 în Familia. În forma apărută în revista lui Vulcan, poezia exprimă nostalgia pentru locul natal, aspiraţiunile către o viaţă bucolică. Poetul se complace în atitudine de contrast elementar: totul se bucură în jurul său, el singur este copleşit de dor şi de durere. În forma conservată în manuscris, poezia este însă mai complexă: alături de viziunea vieţii de sat, poetul are şi viziunea iubirii stinse. Ea aduce astfel unele note de ordin biografic, al căror răsunet se poate urmări şi în prima formă a elegiei Mortua est, ce datează din aceeaşi epocă. Faptul acesta ne va obliga să revenim asupra ei ceva mai târziu, când vom arăta treptele pe care le-a parcurs meditaţia în legătură cu moartea fiinţei iubite în operă lui Eminescu. Ceea ce vom semnala însă de pe acum este faptul că prin unele elemente ale ei – prin formele ritmice, prin anumite repetiţii şi printr-a anumită cadenţă a sentimentului, poezia lui Eminescu ne aduce aminte de poezia nocturnă a lui Gr. Alexandrescu, a cărui operă a influenţat de asemenea începuturile poetului.

Ca ritm şi ca lexic, O călărie în zori ne duce către Bolintineanu Poezia o cunoaştem de asemenea în două forme: una tipărită în Familia din 1866, cealaltă conservată în manuscrisul amintit mai înainte. În ambele ei forme, opera dezvolta acelaşi motiv literar: este celebrul motiv al metamorfozelor, pe care îl tratează nenumărate opere poetice, pe care avea să-l facă celebru poetul provensal Mistral, în cunoscutul Cântec al Magaliei, din Mireio.

Spre a scăpa de urmărirea iubitului, fata spune că ea se va preface în peşte. El însă o vesteşte că se va preface la rândul lui în pescar şi va pescui-o; ea se va preface în pasăre şi va zbura în aer, iar el în vânător care o va vâna şi aşa mai departe. La Eminescu motivul nu se degajează complet, dar într-una din strofe el capătă o expresie potrivită:

De-ai fi noapte-aş fi lumină

Blândă, lină, Te-aş cuprinde c-un suspin;

Şi în nunta de iubire.

În unire

Naşte-am zorii de rubin.

În întregul ei însă, poezia nu este numai dezvoltarea acestui motiv: accentul ei principal cade pe stările de sentiment ale tânărului care, în ritmul precipitat al cavalcadei, poartă în braţele sale iubirea şi fericirea în chip de fecioară cu sâni de crin şi păr ebenin. Sânt invocate umbrele gigantice ale nopţii, „roz-alb-auroră cu bucle de aur”, narcisele albe, Chloris, Eol, râul, ecoul.

— O natură ce se clasicizează în personificări sau una străbătută de personajele poeziei clasice antice. Forma rămasă în manuscris aduce un ritm sentimental mai precipitat şi unele amplificări de natură să varieze aspectul de o stilare prea dulce a primei variante, publicate în Familia. Ea accentuează în acelaşi timp elementul senzual, existent şi în prima formă, în care poetul vorbea de „crinii albi ai sinilor”. Dezmembrată, imaginea am întâlnit-o şi în poezia De-aş avea şi ea constituie un punct fix în preocupările poetului din acea vreme. Există în poezia lui Eminescu imagini caracteristice unei anumite epoci din dezvoltarea sa, revelatorii pentru complexul său sentimental. Adolescentul care scria De-aş avea şi O călărire în zori este obsedat de albul crinilor comparat statornic cu albul sânilor. Expresia ia uneori forme îndrăzneţe, ca în strofa următoare din poezia care ne preocupă:

De-aş fi, mândră, râuşorul

Care dorul

Spune florilor din foi

Te-aş cuprinde-n unda-mi caldă

Ca-ntr-o scaldă

M-aş juca cu sânii-ţi goi.

Din aceeaşi epocă datează La Bucovina, confesiune lirică în care reminiscenţe din mitologia clasică se asociază reminiscenţelor din mitologia germanică, spre a descrie luminozitatea peisajului bucovinean, spre a preamări geniul ei romantic şi spre a da prilej poetului să definească solia lui pe lume: numai la sânul ei, geniile rele, care au descântat firul vieţii lui, i-au lăsat pacea ca să cânt în lume.

De altfel reminiscenţe clasice se împletesc şi în versurile săltăreţe din Misterele nopţii, precum şi în multe alte poezii din epoca de debut a lui Eminescu. Ele arată o anumită disciplină datorită în primul rând şcolii, dar şi lecturii proprii. După cum vom avea prilejul să vedem mai târziu, legăturile sale cu literatura antică nu se limitează la invocarea unor personaje ale mitologiei clasice, pe care poetul le putuse cunoaşte din cartea lui Reinbeck; ele au fost determinante pentru concepţia lui despre artă şi pentru procedeele sale tehnice.

Temele care preocupă pe poet în începuturile sale literare sunt variate. Un loc important îl ocupă între ele poezia erotică, în evoluţia căreia De-aş avea şi O călărire în zori însemnează numai stadiul prim, de digitaţie. Mai adânc în viaţa poetului se plasează momentul erotic din cea de a doua formă a poeziei Din străinătate. Din 1866 datează şi poezia La o artistă, care se situează pe aceeaşi linie cu cele amintite – o mărturie convenţională de admiraţie şi de iubire ce vine o dată cu ridicarea cortinei şi trece o dată cu lăsarea ei. Genul a fost cultivat copios în toate timpurile şi manuscrisele lui Eminescu arată că el însuşi a mers şi alteori pe aceste cărări înflorite. Şi totuşi, în domeniul acesta complimentul galant cedează cu vremea: în aceeaşi epocă – data nu se poate fixa cu preciziune – Eminescu dă curs liber sentimentelor sale de disperare, în cea dinţii poezie erotică a sa de intensă pasiune. Aceasta este Amorul unei marmure, despre care se crede că a fost inspirată de dragostea poetului pentru o artistă din trupa lui Pascali, Eufrosina Popescu, care acoperea cu calităţi fizice lipsa ei de calităţi artistice. Artistă avea despre iubire p concepţie mai lucrativă decât poetul şi poezia, în care se oglindeşte experienţa teatrală a lui Eminescu, măsoară în retorismul ei divergenţa punctelor de vedere. Dar în amploarea sentimentului şi în tăria revoltei faţă de nesimţirea femeii iubite bat cele dintâi accente autentice de poezie eminesciană. Poetul este încă sub influenţa copleşitoare a poeziei byroniene, el îşi scandează sentimentele în repetiţii retorice, fluxul abundent al versului se desfăşoară în unităţi tăiate geometric de semnele de punctuaţie, în interogaţii ce concentrează regretul pentru condiţia sa şi dorinţa de a-şi schimba rosturile cu acelea ale lui Satan sau Dumnezeu. Este atitudinea de revoltă împotriva condiţiei individuale din care, pe alte planuri şi orientată spre alte obiective, avea să ia naştere poezia titaniană.

Dar peste zbucnirea lui disperată se ridică mărturisirea unei iubiri care înfruntă dispreţul:

Şi te iubesc, copilă, cum repedea junie

Iubeşte-n ochi de flăcări al zilelor noroc, Iubesc precum iubeşte pe-o albă vijelie

Un ocean de foc.

Din ochi de-ar soarbe geniu slăbită mea privire, De-ar tremura la sânu-mi gingaşul tău mijloc, Ai pune pe-a mea frunte în vise de mărire

Un diadem de foc.

Versurile acestea anunţă pe viitorul poet, nu atât prin calităţile lor izolate, nu prin noutatea imaginilor – unele din acestea, cum ar fi aceea ce arată mijlocul iubitei tremurând la sânul poetului, rămân în cel mai bun caz intolerabil de îndrăzneţe; ele îl anunţă însă prin debitul sentimental şi prin rapiditatea expresiei.

Poeziile Din străinătate şi La Bucovina exprimă ataşarea sentimentală a poetului de ţara lui, de locul natal sau de provincia în care îşi făcea studiile. Iubirea de ţară o exprimă el şi într-o altă poezie din aceeaşi vreme, singura poezie strict patriotică publicată de Eminescu în întreaga lui carieră: Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie. Iubirea de patrie va intra ca notă componentă şi în alte poezii ale sale de mai târziu, dar nicăieri ea nu va fi exploatată ca unic motiv într-o operă literară a sa. Nota revine însă frecvent în operă păstrată în manuscris şi ea se conjugă în unele împrejurări cu o marcată atitudine xenofobă. Din această complexitate de sentimente avea să se dezvolte mai târziu cunoscută lui Doină. Amintesc în ordinea aceasta poeziile Daţi-mi harfă, La arme şi mai cu seamă Horia, un moment de apoteoză a unui erou al poporului. Prin vers se leagă de Bolintineanu:

Horia pe-un munte falnic stă călare;

Prin relieful şi conciziunea caracterizării depăşeşte însă îndată pe aceasta:

O coroană sură munţilor se pare.

Satira o încearcă în Junii corupţi, poezie datată în manuscris din 1866 şi izvorâtă, după cum observă Perpessicius, din desfăşurarea evenimentelor ce aveau loc în Italia aceluiaşi an.

Eminescu adoptă de pe acum atitudinea de cenzor moral al societăţii contemporane şi fixează unul din obiectivele luptei sale de ziarist şi al satirei de mai târziu: decadenţa tineretului român, pe care o înfierează cu atât mai adânc cu cât regenerarea poporului italian i se părea un fenomen destinat să măsoare mizeria morală a compatrioţilor săi. Poezia se deschide pe un ton de invectivă, poetul încearcă aici blestemul în genul lui Heliade, pe care la acea dată îl admiră şi dorea să-l imite. El dă apoi expresie chemării trecutului: Cesar, Traian, Roma reînviată să fie stimulent al lor; el dă în continuare expresie chemării viitorului: lumea se reînnoieşte, tronurile cad o dată cu lanţurile sclaviei şi tiranii dispar în infern. Toate acestea se petrec însă aiurea: între români chemarea sa, a poetului ce-şi ia rolul profetului cu glas tunător, încărcat de fulgere şi de maledicţiune, rămâne fără nici un răsunet. Poezia se încheie astfel într-o negaţie, dar ceea ce caracterizează negaţia lui Eminescu în formele începătoare ale sale este tonul bărbătesc, spre osebire de negaţia resemnată a maturităţii. Observaţia nu se valorifică numai în poezia satirică, ci şi în ordine erotică: Amorul unei marmure se încheia de asemenea cu o înfrângere; dar înfrântul de acolo nu este un resemnat autentic, un spirit împăcat cu ideea înfrângerii. O mânie tăinuită se acumulează în sufletul său: cu ochiul îngălbenit, cu fruntea vânătă şi cu faţa cenuşie, el urmăreşte „ca un smintit” icoana femeii iubite. Nimic din adânca înţelegere şi dispreţul înalt pentru formele meschine pe care le iau năzuinţele omeneşti. Hyperion este încă departe, neclintit în cerul lui şi în noaptea ce-l înconjoară.

Alături de satiră întâlnim oda şi elegia. O elegie este La moartea principelui Ştirbey, alta cea închinată La moartea lui Neamţu; ea pune problema sensului vieţii, ce va fi reluată în Mortua est, care datează în primele ei forme din 1866. Oda este reprezentată prin versurile închinate lui Heliade, care datează de asemenea din 1866 şi care sunt publicate în 1867 în Familia. Poezia aceasta este semnificativă din mai multe puncte de vedere şi de aceea mă voi opri mai îndelung asupra ei. Eminescu menţionează aici două tipuri de poeţi, judecaţi după misiunea artei lor: sunt poeţi a căror liră vibrează de iubire, şi alături de ei cântăreţi ai faptelor mari. Os magna sonaturum – vocea care trebuie să vestească acţiunile strălucite – se intitula poezia în manuscrisul lui Eminescu. Şi el dă preferinţă acestor cântăreţi ai acţiunilor mari. Poetul pe care el îl preamăreşte aici este profetul cu ton apocaliptic, cu ochiul aţintit asupra destinelor lumii. Şi cu toată aparatura externă de clasicism antic – ghirlande, Apolon, Vesta, Eol, Erato, toate sunt invocate în versurile lui Eminescu – el este în ultimă analiză acelaşi poet a cărui înaltă misiune socială o preamăreau romanticii francezi, în frunte cu Victor Hugo (vezi, Eminescu, Opere, I. ed. Perpessicius, p. 17). La o dată care depăşeşte începuturile, Eminescu poetul avea să fie ispitit din nou de figura bătrânului luptător: cu prilejul morţii acestuia, în 1872 – aşadar cu doi ani în urma publicării Epigonilor – el îi închină o nouă poezie.

Nedefinitivată, lipsită de titlu, poezia aceasta, păstrată în ms. 2286 al Academiei Române, aduce adâncimea de sentiment şi viziunea largă ce caracterizează opera maturităţii poetice a lui Eminescu. Moartea nu este un prilej de îndurerare, ci de devoţiune în faţa marilor spirite; nu o elegie, ci o odă ne dă poetul cu prilejul acesta, o odă în care el pune în lumină profetismul tonului şi al acţiunii heliadiste şi subliniază puterea aspră a limbajului – „aspra mânie” a limbii în care era scris Blestemul acestui începător de istorie, în formă ei imperfectă, poezia ne dă totuşi prilejul să măsurăm distanţa dintre artă începuturilor şi aceea a primei maturităţi. Ea nu mai aduce jocul naiv pe dublul motiv al poeziei plăcerii şi al poeziei mesianice, împodobit cu ghirlanda divinităţilor clasice, ci atmosfera gravă în care omul apare cu dimensiuni sporite în aşa măsură, încât în jurul lui te simţi înfiorat ca de prezenţa divinităţii:

E-o oră grea şi mare

Aripele ei negre în ceruri se întind

Astfel lumea-amuţeşte la-ntunecări solare

Astfel marea-amuţeste vulcane când s-aprind

Când prin a vieţii visuri – oştiri de nori-apare

A morţii umbră slabă cu coasa de argint.

Tăceţi! Cum tace-n spaimă a Nordului popor

Când evul asfinţeşte şi Dumnezeii mor.

Aduceţi-vă aminte de-acele nalte poze

De frunţile-n lumină a vechilor profeţi

Pe un pustiu de piatră, pe cer d-azur şi rose

Trecu un stâlp de flăcări ce lumina măreţ

Şi-n fruntea unui popol pierdut în chin – e Mose

Şi sufletul lui mare adânc şi îndrăzneţ

Prevede că din sânul pierdutului popor

E viitorul lumii s-al ei mântuitor.

El n-a văzut pământul promisiei divine

Viaţa lui se stinse în munţii slabi şi suri

Corpul i-l poartă-ntregul pustiu fără de fine

O ginte-ntreagă poartă a lui învăţături…

În afară de cultivarea abundentă a temei erotice, poezia lui Eminescu se arată de pe acum întrepătrunsă de un puternic sentiment al naturii, fapt care ne va întâmpina şi în epoca maturităţii lui artistice.

Mai mult decât în oricare altă poezie a lui, caracterul acesta este subliniat în Frumoasă-i. Poezia datează din 1866, aşadar din primele începuturi ale lui Eminescu. Este o descriere de peisaj estival, bogat în perspective imense şi în amănunte pline de graţie, o încadrare a poetului în natură şi, în final, armonizarea rapidă a întregii frumuseţi a firii cu frumuseţea iubitei:

În lacul cel verde şi lin

Resfrânge-se cerul senin, Cu norii cei albi de argint, Cu soarele nori sfâşiind.

Dumbrava cea verde pe mal

S-oglindă în umedul val, O stâncă stârpită de ger

Înalţ-a ei frunte spre cer.

Pe stâncă sfărmată mă sui

Gândirilor aripi le pui;

De-acolo cu ochiul uimit

Eu caut colo-n răsărit

Şi caut cu sufletul dus

La cerul pierdut în apus.

Cobor apoi stâncă în jos

Mă culc între flori cu miros, Ascult la a valului cânt, La geamătul dulce din vânt.

Natura de jur, împrejur, Pe sus e o boltă de-azur, Pe jos e un verde covor

Ţesut cu mii tinere flori.

Văd apa ce tremură lin

Cum vântul o-ncruntă-n suspin, Simt zefiri cu-aripi de fiori

Muiate în miros de flori

Văd lebede, barcă de vânt, Prin unde din aripe dând, Văd fluturi albaştri, uşori, Roind şi bând miere din flori.

De ce nu am aripi să zbor!

M-aş face un flutur uşor, Un flutur uşor şi gentil

Cu suflet voios de copil

M-aş pune pe-o floare de crin

Să-i beau sufleţelul din sân, Căci am eu pe-o floare necaz:

Frumoasă-i ca ziua de azi!

Dar această ecloziune nestingherită a sentimentelor erotice nu este permanentă. Am amintit mai înainte că poezia începătoare a lui Eminescu se resimte de influenţa lui Byron. La această sferă literară trebuiesc raportate poeziile în care sentimentul iubirii se asociază durerii şi gândului morţii. Pasiunea maximă, asociată gândului morţii, se converteşte în durere la romantici ca Musset sau Byron; ea are acelaşi destin şi la Eminescu. Este la mijloc o influenţă sau este vorba de ceva temperamental? Răspunsul este foarte greu de conturat şi în sfera lui înrudirile temperamentale se cuvin a fi semnalate. Oricare ar fi concluziile la care s-ar ajunge, pentru acest complex de sentimente sunt necesare, ca şi la romantici, în primul rând ca la Byron, perspectivele vaste. Caracteristică pentru poezia de începuturi este la Eminescu De-aş muri ori de-ai muri (1869). Ea aduce o îmbinare a sentimentului iubirii cu cel al morţii”

C-o bucurie tristă te ţiu acum în braţe.

Privire în privire şi sân la sân trăim

Şi gura ta-mi surâde şi ochii tăi mă-nvaţă

Când ţinem fericirea pe sân cum s-o iubim.

Dar de-oi muri vreodată, copilă gânditoare, Crezi c-o să-ncet din stele mai mult a te iubi

Şi-o să petrec în pace prin lumile de soare

În care-oi dăinui?

Poezia aduce o atmosferă de interiorizare: poetul ar trebui să fie fericit, dar bucuria lui este tristă. Ce-ar fi dac-ar muri el? „Prin a nopţii de întunerec mare” ar veni să-i mângâie ochii gânditori. Ce-ar fi dacă ar muri ea?

Dar de-i muri tu înger de palidă lumină, O, ce m-aş face atuncea, mărite Dumnezeu?

O să te plâng cu vântul ce fluieră-n ruină

În rece zborul său?

Înger venit din ceriuri, oi plânge al tău nume, L-oi semăna-n flori palizi şi-n stelele de foc, Cânta-te-aş ca şi râul cel scuturat de spume

În nopţi ce stau pe loc.

Şi aş primbla durerea-mi pe mări necunoscute, Prin stânci ce stau în aer, prin munţi cu cap de fier, Prin selbele bătrâne şi prin pustii tăcute – Prin nourii din cer.

Pân-ce bătrân şi palid, cu cap pleşuv ca stânca, Aş rumpe de pe liră-mi coarde ce nu mai sun

Şi aş culca în piatră inima mea adâncă, Cu dorul ei nebun.

Tăria sentimentului este subliniată de permanenţa lui şi încadrarea lui în perspective vaste.

Un capitol aparte din poezia de începuturi a lui Eminescu s-ar putea considera capitolul Schiller. Sânt cunoscute rezervele pe care poetul român le are faţă de opera lui Schiller, începând de la o anumită epocă a sa. El vede în marele poet german un factor de disoluţie naţională, un spirit cosmopolit, a cărui operă este destinată să sfarme rezistenţele naţionale în numele unei utopii primejdioase. Nici teatrul său nu este apreciat în întregime; anumite opere, comedia minoră în primul rând este repudiată pentru motivul că ea nu poate provoca progresul artei dramatice.

Lucrurile n-au stat însă totdeauna astfel. În anii săi de vagabondaj, la o dată la care poetul nu fusese câştigat de idealul naţional de factură exclusivistă, Schiller era ţinut în mare stimă. Cosmopolitismul este discutat de Eminescu între altele în paginile romanului său Geniu pustiu şi eroul care îi face apologia, visând distrugerea regilor şi diplomaţilor, se hrănea cu literatură de politică egalitară, de provenienţă germană. Ambianţa spirituală era favorabilă unei influenţe a poetului german şi Eminescu, care recită cu glas tare şi cu încântare poeziile acestuia, ne-a dat în începuturile sale literare şi unele traduceri din Schiller: poezia Speranţa a fost considerată mai puţin o traducere şi mai mult o imitaţie liberă a unei poezii schille-riene cu acelaşi titlu; traduceri sunt însă fragmentul Hector şi Andromache, Resignaţiunea şi ceva mai târziu, binecunoscuta poezie intitulată Mănuşa, care este incontestabil şi cea mai reuşită dintre toate.

Pe linia poeziei amintite mai înainte, O călărire în zori, se desfăşoară până la un punct şi poezia Ondina, pe care poetul o dă drept o fantezie. S-a amintit în legătură cu ea povestea romantică a unui scriitor german, Friedrich de la Motte Fouqué. Mai apropiată însă decât opera lui Fouqué trebuie socotită nuvela Undine a lui Fernando Fenneberg, care se publică în traducerea românească a Lucreţiei Silvianu, în Familia din 1866. Aceleaşi virtuozităţi formale, aceeaşi întrepătrundere savantă de forme ritmice variate se găsesc şi în Ondina ca şi în amintita O călărire în zori. În orele întunecate ale nopţii, un tânăr călăreşte pe un cal turbat, până ajunge la un castel fantomatic zidit pe aripi de munte. Ferestrele ard în lumină, cântări de bard se aud, umbre uşoare dansează ca într-o magie de aur. Şi toată poezia nu este decât o întrecere de cântări şi o invitare la iubire. Personaje antice apar din nou în funcţiuni alegorice şi poezia se încheie pe coardă aceasta, ea toată luând aspectul extern ai unei alegorii.

Poezia se remarcă în acelaşi timp prin cultivarea pozei romantice, pe care poetul va avea mai târziu bunul simţ s-o batjocorească. Tânărul înarmat cu o mandolină şi stând la fereastra iubitei sale este un surogat romantic la care poetul se va raporta şi în alte împrejurări, dar cu intenţii diferite de cele de aici.

Menţionez pentru aceeaşi epocă a începuturilor şi poezia Viaţa, care pune probleme de ordin social. Data conceperii ei este nesigură. A fost scrisă însă cu siguranţă în tinereţe. Într-un mic ietac ascuns într-o ulicioară strâmta, la lumina lămpii, o cusătoreasă „îşi coase ochii într-un tort de în”. Destinul ei este sumbru: sărmană, orfană şi slabă, ea trebuie să muncească pe frig, pe căldură, zi sau noapte, pentru o bucată de pâine care nu-i va putea zădărnici însă calea spre un final dureros. Singura ei prietenă este o albină:

Rătăcită – ce ştii cum – în strada veche

Glasul îi pătrunse la a ei ureche;

Deschizând fereastra, să intre o lasă

Între flori să doarmă şi să-i stea în casă.

Se iubiră cele două proletare:

O insectă-umană, una zburătoare.

Dar într-o zi fata moare. Pe drumul din urmă, albina îi este tovarăşă:

Ea zboară aproape şi tot mai aproape, Şi vrea cu amica-i deodată s-o-ngroape…

În contrast cu soarta nenorocită a acestei lucrătoare este adusă în scenă figura unui rotund egumen

Cu foalele-ncinse şi obrazul rumen care are totuşi curajul să vorbească despre durerile lumii şi să afirme că plăcerii trebuie să-i urmeze pocăinţa. Prin temă şi amănuntele aduse, Viaţa trebuie raportată la Thomas Hood, a cărui poezie intitulată Cântecul cămăşii are un subiect asemănător, şi la Die schlesischen Weber a lui Heinrich Heine, ai cărui ţesători ţes în pânza lor numai blesteme. Dar pentru Eminescu tema socială este şi un prilej de a pune, ca şi în alte poezii de atunci şi ca şi în altele de mai târziu, probleme de ordin metafizic, în legătură cu rosturile vieţii: ce este viaţa?

Întrebarea revine persistent în poeziile prime ale lui Eminescu, poetul vădind un spirit torturat de marile întrebări metafizice.

„Gândirile-s fantome şi viaţa este vis”, mărturiseşte el în elegia La moartea lui Neamţu; „Azi să ghicesc ce-i moartea?” se-ntreabă el în Din străinătate. Iar într-o altă poezie ce ne va preocupa, Amicului Filimon Ilea, poetul ajunge să spună:

Ţii minte oare când te-ntrebai

Ce este omul? Ce-i omenirea?

Ce-i adevărul? Dumnezeirea?

Şi tu la nouri îmi arătai.

Natural, mărturiile se pot înmulţi şi ele toate indică temperatura spirituală în care avea să germineze Mortua est. Dar pentru data aceasta ar fi greşit să atribuim lui Eminescu o ascendenţă în sisteme de gândire speculativă, întrebările îl asaltează din scrierile romanticilor şi preromanticilor, ei înşişi firi meditative în cele mai numeroase cazuri.

Poezia închinată lui Filimon Ilea nu se remarcă numai prin această poziţie a spiritului. În cele două forme ale sale ea este semnificativă îndeosebi pentru concepţia pe care poetul o are despre propria misiune în lume. A fost publicată în Familia (1869) însă datează din 1866, şi o cunoaştem în două variante: cea mai concisă este cea publicată în revista lui Vulcan, care elimină versurile de incident biografic ale primei variante. Poezia capătă în felul acesta o linie sobră de meditaţie pură care-i sporeşte valoarea, deşi de o poezie definitivă încă nu poate fi vorba. Poetul a fost bogat, viaţa lui a fost încărcată de visuri, dar visurile s-au dus, sufletul lui a devenit sec şi pe măsură ce se depărta de el îşi uita izvorul:

Visuri trecute, uscate flori

Ce-aţi fost viaţa vieţii mele, Când vă urmăm eu, căzând stele, Cum ochiul urmă un meteor, V-aţi dus cu anii, ducu-vă dorul, Precum cu toamna frunzele trec;

Buza mi-e rece, sufletul sec, Viaţa mea curge uitând izvorul.

El este o candelă ce arde la icoană, ştearsă de argint, a lui Apolon, dar o candelă ce se topeşte de patimile puternice care-i bântuiesc sufletul; că norii goniţi de vânt aleargă pe calea vieţii sale şi stă pe trecutul său ca o buhă ce ţipă pe un mormânt. Viaţa-i se scurge ca sunetul crivăţului în pustii; el se usucă asemenea unei cruci în mijlocul câmpiei şi-şi simte gura înnegrită de blesteme. Un vultur este, dar un vultur care îşi târăşte aripa frântă, căruia viscolul iernii îi cântă moarte, căruia moarte îi rid tot ce-l înconjoară. Mânat de „orcanele patimilor”, Am uitat mamă, am uitat tată, Am uitat lege, am uitat tot;

Şi totuşi, în această dezolantă pustietate a sufletului, o valoare a fost salvată:

În manuscrisele păstrate la Academia Română, varianta I-a continua în felul următor:

Versurile aduc inconvenientul că accentuează linia biografică; ele sfâşie negaţia, introducând imaginea unei vieţi fericite şi precizează unele contururi care în fluxul sentimental al poeziei trebuiau să rămână nedefinite. Nu mai poate fi vorba acum de nici o îndoială: imaginea ce se ridică din haos, luminoasă şi senină ca gândirea lui Dumnezeu, este aceea a prietenului cu care îşi rătăcea visările şi speranţele de-a lungul Târnavei. Înlăturând toate momentele acestea, varianta definitivă deschidea posibilitatea unei alte interpretări: nu prietenul Filimon Ilea, stenograful care cerea burse pentru continuarea studiilor, apare în faţa noastră. Ar putea să apară cel mult, concretizată, imaginea prieteniei ideale, a prieteniei ce se alimentează în cultul comun al artei. Dumnezeu, adevărul, dreptatea, „a fi este un drept de fier”, toate aceste valori sociale – sau supraomeneşti – multiplicau obiectivele meditaţiei şi sustrăgeau spiritul obsesiunii unice a demonului artei. Icoană lui Apolon, amintită în începuturile poeziei, ajungea să fie acoperită de valori străine artei; construită pe temelii cu sensuri divergente, poezia lui nu se putea încheia într-un edificiu unitar şi interesul poetic diminuă. Eminescu arată, aşadar, un instinct artistic sigur atunci când sacrifică strofele de incident biografic. Poezia se distanţează în felul acesta de el, dar distanţarea nu însemnează atenuarea factorului liric. Suntem încă departe de obiectivarea lirismului eminescian. Sufletul poetului este prea impetuos ca să se imprime direct şi cu tărie în toate momentele poeziei sale. Distanţarea se realizează de data aceasta pe latura externă, prin sacrificiul elementului de ordin istoric.

Deasupra prieteniei şi aservind în mod integral pe aceasta, avem arta. Jertfele mari: idealuri, bunuri sociale, afecţiuni familiare, toate au fost cerute – au fost impuse chiar – pentru ca poetul să se poată închina în mod exclusiv artei:

Dar dacă gândul zilelor mele

Este un moment capital în istoria spirituală a poetului şi este cea mai elocventă mărturie a devoţiunii faţă de artă pe care o înregistrase până atunci literatura română, în partea ei primă, poezia schiţa atitudinea spirituală ce se găsea la baza Melancoliei: trecutul bogat în credinţe, prezentul pustiu. Corespondenţa care se poate stabili rămâne însă numai o corespondenţă de linii mari şi de speranţe. Dacă în ambele poezii poetul ajunge să se simtă înstrăinat de sine, negaţia din Melancolie apare definitivă, în împăcarea ei definitivă cu sine, pe când negaţia care ne întâmpină în partea primă a poeziei Amicului F. I. trădează, în expresia ei răsunătoare, zvâcnirile unui spirit care n-a pierdut încă toate posibilităţile sale de luptă. Este însă între cele două poezii o diferenţă esenţială. În Melancolie atitudinea pesimistă a poetului este integrală, condamnarea a căzut definitiv şi ea este de dimensiuni universale. În Amicului F. I. negaţiu-nea iniţială nu trădează un suflet deprimat, ea are funcţiunea artistică de a sublinia prin contrast tăria credinţei ce se afirmă în final: cu atât mai puternic se reliefează încrederea poetului în valoarea artei, cu cât mai total şi mai dureros a fost sacrificiul ce i s-a cerut. Amicului F. I. este un document preţios pentru istoria spiritului lui Eminescu. O mărturie tot atât de preţioasă, dar care depăşeşte semnificaţia individuală, o aduce poezia Christ, care datează din 1869, aşadar din aceeaşi epocă în care poetul era preocupat de Epigonii. Poezia Christ *2 se situează într-adevăr pe linia conceptuală a Epigonilor şi are oarecum aspectul unui manifest artistic în stil prerafaelist. Arta trecutului era stângace, dar ea izvora dintr-o credinţă adâncă. Incapabilă să redea zborul de foc al minţii omeneşti în aproximaţiile ei, aducea, ca notă ce-o caracteriza profund, sinceritatea.

Icoană pe care o întrevedea credinciosul depăşea cu mult pe aceea pe care o realiza artistul.

În timpurile noastre însă artă a înaintat în aşa fel, încât poate să redea în chip strălucit imaginea lui Christ. Dar dacă în trecut mâna greoaie nu putea să urmeze zborul avântat al sufletului, astăzi inima secătuită de credinţă nu mai poate urma mâna fină a artistului. Bântuit de suflarea veacului, ochiului s-a cuminţit şi în Dumnezeul de pe vremuri el vede un om: aşezat pe un tron regal, alături de mama sa, văzută la rându-i ca o regină, el a încetat de a mai fi o credinţă simplă şi adâncă şi a devenit o frază strălucită, o mască regală:

Paiul criptei azi e d-aur, eşti scăldat în mir ş-oleu

Mama ta e o regină, nu femeia cea săracă, Azi fantazia-i bogată, dar credinţa este seacă, Căci în ochii ironiei tu eşti om… Nu Dumnezeu!

Azi eşti frasă strălucită, azi eşti masca cea regală

Eri ai fost credinţă simplă, însă sinceră, adâncă, Împărat fuşi Omenirei, crezu-n tine era stâncă

Azi în marmură te scrie or pe pânză te esală.

Am citat întreaga operă, spre a vă face să vedeţi că, deşi titlul ei ne-ar îndreptăţi să aşteptăm o poezie religioasă sau o meditaţie în legătură cu misiunea umană sau divină a Mântuitorului, Eminescu ne dă ceva cu totul deosebit: avem într-adevăr a face cu o calificare a artei raportată la condiţiunile sufleteşti ale creatorului. Condiţia de căpetenie pe care poetul o cere operei de artă este sinceritatea, condiţia de căpetenie pe care o cere artistului este credinţa. Perfecţiunea tehnică poate să se ridice la mari înălţimi; dacă opera realizată nu freamătă de fiorii unei adevărate credinţe, ea rămâne totuşi o operă stearpă şi condamnată. Dacă am traduce concepţia poetului în terminologia consacrată în Occident, ar trebui să spunem că el transpune în cultura română atitudinea prerafaeliţilor: preţuirea artei primitive, însufleţită de credinţă sinceră, şi condamnarea perfecţiunii tehnice care, neîntemeiată pe o credinţă la înălţimea ei, nu poate duce decât la o artă decadentă. Nu vreau să afirm în felul acesta că există o dependenţă directă între poetul român şi prerafaeliţii englezi; nu voi afirma lucrul acesta, deşi apropierea ar părea cu atât mai justificată cu cât poetul român are în vedere, ca şi teoreticienii prerafaeliţi, în primul rând artele plastice; singurul lucru care se poate afirma este identitatea de atitudine, ceea ce trădează existenţa unui curent de gândire prerafaelită de dimensiuni europene mai puternice decât se crede în general. De altfel, după cum vom avea prilejul să vedem mai târziu, Eminescu nu afirmă această atitudine numai aici; poezia Christ este calea cea mai potrivită ce trebuie urmată pentru a înţelege cealaltă poezie în care Eminescu preamăreşte trecutul credincios şi condamnă prezentul secătuit de credinţă, Epigonii, poezie care era destinată să creeze un adevărat curent prerafaelit în cultura română.

Departe de a fi amintit toate poeziile pe care Eminescu ni le-a dat în începuturile sale literare, operele menţionate ne dau totuşi putinţa unei caracterizări sumare şi provizorii.

Poetul este solicitat de teme variate, dar dintre toate acestea un relief particular capătă tema erotică. Eminescu se anunţă astfel de pe acum ceea ce el avea să fie într-o mare măsură mai târziu: un mare cântăreţ al dragostei. Am semnalat în ordinea aceasta, ca poli care orientează sentimentele sale, prezenţa a două personalităţi: Alecsandri, care avea să-l îndrumeze către poezia efuziunilor uşoare, de fericire, cu înfiorări reduse, şi Byron, sub influenţa căruia poetul îşi amplifică sentimentele şi le adânceşte prin asocierea durerii. Menţionam în acelaşi timp ca o necesitate sufletească a lui Eminescu, care şi sub raportul acesta se apropia de marele romantic englez, tendinţa de evadare din spaţiile limitate, evoluţia în planuri vaste şi contemplarea perspectivelor infinite.

În legătură cu acelaşi poet, dar în relaţiune strânsă şi cu poezia preromantică, ne va apărea Eminescu şi în meditaţia lui închinată morţii iubitei, meditaţie care îşi face apariţia încă din această epocă şi pe care el avea s-o ridice în scurt timp pe culmile cele mai înalte ale artei. Poetul îşi pune şi probleme metafizice (ce este viaţa? Etc.) şi caută să le soluţioneze.

Cu vremea el se va elibera treptat de influenţele străine şi ne va da o poezie nouă, care va purta marca personalităţii sale.

Un alt aspect pe care îl semnalăm din poezia acestei epoci este credinţa în valorile artei. Poetul se crede un predestinat, el se simte mânat de puterea neîndurată a unui destin care i-a prescris durerea tuturor sacrificiilor dar şi unica înaltă mângâiere pe care arta o aduce spiritelor alese.

Oricât ne-ar întâmpina negaţia în această primă fază a poeziei sale, poetul rămâne totuşi dominat de credinţa în valorile înalte ale spiritului şi pe această latură se diferenţiază de pesimistul de mai târziu.

1. Pentru relaţiile lui Eminescu cu precursorii şi, mai apoi, cu poeţii postpaşoptişti contemporani, v. P. V. Haneş, M. Eminescu începător, în Prietenii istoriei literare; Radu I. Paul, Izvoarele de inspiraţie a cltorva poezii ale lui Eminescu, Cluj, 1934; P. Cornea, De la Alecsandrescu la Eminescu (studiile Eminescu şi predecesorii; Lirica postpaşoptistă şi Eminescu); I. Em. Petrescu, Eminescu. Modele…, cap. Universul paradisiac; Virgil Vintilescu, Eminescu şi literatura înaintaşilor, Timişoara, 1983.

6. Christ, ca şi restul poeziilor postume, au fost publicate, ulterior redactării cursului lui D. Popovici, de Perpessicius, în monumentala ediţie de Opere. Vol. IV şi V, Bucureşti, 1952, 1958.