MOMENTUL LITERAR.

Spre a fixa locul pe care poetul Eminescu îl ocupă în evoluţia generală a poeziei este necesar să fie semnalate fugar trăsăturile caracteristice ale literaturii europene contemporane lui. Ne găsim în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în epoca în care puterea militară a Prusiei se afirmă tot mai mult, mai întâi prin înfrângerea şi reducerea importanţei politice a Austriei, prin înfrângerea Franţei şi constituirea imperiului german, în rândul al doilea. În estul şi sud-estul Europei, unele state care se bucurau de o independenţă relativă ajung în vremea aceasta la deplina lor libertate, iar în sud se realizează unitatea politică a Italiei. Harta politică a Europei este, aşadar, total diferită faţă de ceea ce era în prima jumătate a secolului.

Literatura avea să descrie ea însăşi un circuit asemănător. Securitatea burgheză a imperiului francez dusese la arta calificată drept decadentă a unui Baudelaire; securităţii burgheze a lumii germane de după 1870 avea să-i corespundă o artă până la un punct asemănătoare celei franceze dinainte de această dată, pentru că literatura germană a timpului nu este la înălţimea puterii militare şi politice a statului german.

În domeniul gândirii filosofice, epoca este adânc frământată. Schopenhauer îşi exercită influenţa şi direct şi prin discipolul său Hartmann, care în 1867 îşi publica lucrarea sa de căpetenie Philosophie des Unbewussten. Gândirea germană suferă însă şi influenţa pozitivismului francez. Sub această înrâurire ia naştere şi pozitivismul lui E. Duhring, ale cărui cursuri universitare le audia şi Eminescu, Lucrarea capitală a profesorului german, Der Wert des Lebens, apare la 1865. El este autoritatea împotriva căreia se ridică Fr. Engels în cunoscută lui operă Anti-Dühring. Acum îşi tace loc în cultura şi gândirea germană materialismul lui Karl Marx, a cărui operă, Das Kapital, apare între 1865-1872. La aceeaşi dată se exercită o puternică influenţă a ştiinţelor naturii asupra literaturii. Darwinismul, prin fondatorul lui şi prin Haeckel, devenise un curent de circulaţie mondială. Literatura ştiinţifică suferă influenţa Angliei şi în alte sectoare. Bunăoară, John Stuart Mill este prezent în câmpul filosofiei nu numai prin tratatul său de logică (prin care va influenţa la noi pe Titu Maiorescu), ci şi prin utilitarismul şi intelectualismul lui.

În cuprinsul acestor date generale, literatura germană se desfăşoară ea însăşi lipsită de o busolă sigură. După încheierea activităţii lui Ed. Mörike şi după moartea lui Hebbel (1863), se pluteşte într-o dezorientare din care nu-şi va reveni decât târziu. Găsim totuşi şi unele preocupări precise. Realismul anterior se prelungeşte în epocă în operă unui Gottfried Keller, a unui Wilhelm Raabe sau a unui Fritz Reuter, în literatură se exercită însă şi influenţa lui Schopenhauer asupra lui Richard Wagner şi, prin el, asupra unei părţi din literatură germană. Muzicant şi literat, el se resimte în structura sa artistică şi intelectuală de influenţa concepţiei schopen-haueriene. Faptul are o importanţă covârşitoare pentru toată literatură europeană, pentru că prin Wagner simbolismul francez ajunge să se hrănească din filosofia schopenhaueriană. Pesimismul german în literatură nu are însă toate rădăcinile sale în filosoful amintit, ci şi în viaţa socială a celei de a două părţi a secolului al XIX-lea. În strânsă dependenţă de el ia naştere în literatura germană un curent care a fost numit decadent. Aşa sunt bunăoară romanele lui Spielhagen, despre care va vorbi şi Eminescu. Una dintre scrierile lui, Problematischen Naturen, se credea că ar sta la baza Naturilor catilinare (Geniu pustiu) a poetului român. Presupunerea s-a dovedit a fi neântemeiată. Note decadente mai accentuate aduce literatura din Austria. Ca şef al mişcării decadente, aflăm aici pe Ham-merling, care la 1866 publica Ahasvérus în Rom şi, între altele, drama Danton şi Robespierre. Discipolii săi sunt numeroşi. Hierony-mus Lorm – din care va traduce şi Eminescu – se caracterizează printr-un pesimism foarte accentuat. Amintim de asemenea pe Heinrich Leuthold, poet influenţat de parnasienii francezi şi reprezentativ, astfel, pentru raporturile intelectuale franco-germane. Decadenţa artei şi a literaturii nu este un fenomen de origine germană. În Anglia îl aflăm în scrierile lui Swinburne, în Franţa, în operă lui Baudelaire. O privire generală a curentului ne-o dă istoricul literar german Bartels, care vede originile mişcării germane decadente în ceea ce el numeşte „die französische Kokotenliteratur” 1. Un al doilea curent care străbate literatura germană este cel eclectic, cunoscut şi sub numele de şcoala de la München. Reprezentanţii cei mai de seamă ai acestei orientări literare sunt Geibel, Paul Heyse şi Scheffel. Şcoala eclectică germană este pe de o parte opusă mişcării „tânăra Germanie” (das junge Deutschland), o mişcare cu preocupări romantice şi socialiste în acelaşi timp, iar, pe de altă parte, se ridică împotriva realismului. Subliniind principiul artă pentru artă, şcoala de la München se leagă de mişcarea similară care luase naştere în Franţa şi se realizase în jurul grupării parnasiene. Şcoala eclectică germană însemnează o tendinţă de reînviere a clasicismului, este deci o şcoală neoclasică.

Divergente sunt de asemenea directivele pe care le urmează literatura engleză a timpului. Este epoca imediat următoare romantismului, epoca de calm a reginei Victoria, în care diferite curente se întrepătrund. Romantismul însemnase pentru literatura engleză punerea în mişcare a forţelor celor mai mari pe care le avea Anglia. Deşi este consider at stins la 1830, romantismul se prelungeşte însă, în forme din ce în ce mai slabe, de-a lungul întregului secol. Darwin şi Stuart Mill sunt marile spirite ştiinţifice şi filosofice pe care le da Anglia în epoca ce ne preocupă. Cu John Stuart Mill filosofia engleză cunoaşte o directivă intelectualistă utilitaristă, deşi filosoful nu ignorează nici funcţiunea afectelor. Între operele sale amintim în ordinea aceasta Utilitarianism (1863) şi studiul închinat lui Auguste Comte, Auguste Comte and Positivism (1865). Arta însăşi se resimte de această îndrumare a spiritelor către cercetarea ştiinţifică. Necesitatea documentării este prezentă în câmpul poeziei, unde Robert Browning dă o coloratură scientistă operei sale. Peisajul literar este însă foarte divers. Alături de poezia cu preocupări ştiinţifice, asistăm la o adevărată prelungire a romantismului şi opera lui Tennyson, se poate aminti pe bună dreptate în această ordine. Ne îndrumăm astfel spre o poezie a idealului, a emoţiei, a visului, dar şi spre o artă clasică semnalată prin cultul formelor. După 1860 apare în cuprinsul literaturii engleze o formă nouă de romantism, reprezentată de Swinburne. Acesta publică în 1866, anul în care Eminescu dă la lumină prima sa poezie, colecţia sa de Poems and Ballads, iar în 1867 volumul A Song of Italy. Colecţia de Poems and Ballads aducea o notă de senzualitate crudă, din care pricină a fost primită cu oarecare rezerve. Ea este considerată drept punctul de plecare al literaturii decadente engleze. Tot lui Swinburne i se datoreşte introducerea în literatura ţării sale, alături de alţii, a principiului „artă pentru artă”. În afară de aceste aspecte ale literaturii engleze este de semnalat şi realismul, caracteristic în special romanului. Romanul este, el însuşi, o prelungire a spiritului ştiinţific în literatură. Genul este reprezentat mai cu seamă de Thackeray. Vom semnala în cele din urmă rezistenţa îndelungată faţă de mişcarea naturalistă, care brusca exigenţele morale şi burgheze ale societăţii engleze, în cuprinsul aceleiaşi literaturi se subliniază şi estetismul, care nu priveşte numai mişcarea ideilor, ci şi cea literară. El se caracterizează prin preocupări morale şi sociale sănătoase, în operă lui John Ruskin, pentru că prin scrierile posteriorilor – Walter Pater mai cu seamă – să decadă, devenind un larg câmp al voluptăţilor, între care un loc eminent îl ocupă voluptatea intelectuală şi cea a ascetismului. Net decadent este Oscar Wilde, care marchează punctul de sosire al estetismului englez; cu autorul Poemelor în proză trecem însă într-o epocă nouă, care nu ne mai interesează.

Dar împotriva acestei poziţii a perfecţiunii tehnice şi a voluptăţilor se ridică un alt curent artistic, cu preocupări variate: el vizează într-adevăr şi artele plastice şi literatură. Acesta este „prerafaelismul”, ai cărui reprezentanţi de căpetenie sunt Dante Gabriel Rossetti şi Morris. Prerafaeliţii cer întoarcerea la formele primitive ale artei, cer mai cu seamă că artă să nu fie rezultatul unei perfecţiuni tehnice, ci ea să ia naştere dintr-o credinţă adâncă, aşa cum se petrecuse cazul cu arta italiană din epocă anterioară lui Rafael. Prerafaeliţii manifestă în acelaşi timp şi unele preocupări educative, ei năzuiesc să realizeze între altele şi educaţia artistică a poporului şi prin aceasta se apropie de anumite aspecte din concepţia estetică socială a lui Ruskin.

În Italia, literatura epocii se caracterizează prin luptă contra romanticilor. Giosue Carducci şi Giovanni Verga sunt cele două autorităţi care reprezintă puternica reacţiune antiromantică. În prima sa scriere, Di alcune condizioni della nostra letteratura (1867), şi în scrierea următoare, Levia Gravia (1868), Carducci, care este un îndrăgostit al formei, se ridică împotriva romantismului, aducând osanale clasicilor, preamărind realismul anticilor, dar neadmiţând ultimele derivaţii moderne ale acestui curent. Poetul italian nu admite nici verismul – el însuşi o mişcare de reacţiune contra romantismului. Verismul căuta că artă să reprezinte într-adevăr realitatea. Curentul se leagă de naturalismul lui Zola şi este una dintre formele pe care le îmbracă reacţiunea antiidealistă italiană. El descinde nu numai din scriitorul francez amintit, ci şi din antropologi ca Lombroso, a cărui operă, Genio e follia, apărea la 1864, şi din pozitivişti ca Ardigo, un reflex italian, dar cu mari merite în ştiinţă, al lui Auguste Comte. Verismul înfăţişează faptul brut şi manifestă preferinţă faţă de formele anormale ale vieţii, dovedind simpatie faţă de clasele mizere ale societăţii. Reprezentant de seamă al mişcării este Giovanni Verga, care publică în 1861 Carbonari della montagna. Activitatea lui se poate diviza în mai multe epoci; în începuturi pendulează între diferite curente pentru ca, după 1870, să ancoreze în cel mai pur verism. Alături de el întâlnim pe nuvelistul şi romancierul realist-naturalist care este Oriani şi pe scriitorul, la fel de verist, Capuana.

Franţa celei de a două jumătăţi a secolului al XIX-lea cunoaşte în literatură influenţa pozitivismului lui Auguste Comte şi a eclectismului reprezentat prin Victor Cousin. Noua orientare se traduce în literatură printr-o reacţiune antiromantică, pe care o întâlnim şi în aspectul ştiinţific al criticii lui Taine. În proză, realismul se prelungeşte până în epoca poetului român, în vremea aceasta Flaubert îşi publică cele mai de seamă opere ale sale (Madame Bovary, 1856; Salammbô, 1862). De timpuriu şi strâns legată de realism apare mişcarea naturalistă cu Zola, care, în 1866, publică La confession d'une morte, iar la 1867, celebra Thérese Raquin.

Reacţiunea antiromantică se semnalează şi în poezie, prin parnasieni. Mişcarea există mai de mult, dar ea se defineşte mai precis prin gruparea din jurul publicaţiei Le Parnasse contemporain (1866) a lui Leconte de Lisle. Cu toate acestea, în unele teme ale sale, în special în cele exotice, mişcarea parnasiană însemnează o prelungire a romantismului. Prin cultul antichităţii, al formei desăvârşite, prin poezia sa obiectivă şi sesizarea generalului uman, noul curent aduce o nouă formă a clasicismului. În cadrul noii mişcări se practică principiul „artă pentru artă”, care avea să dea o directivă nouă gândirii estetice europene în secolul trecut, opunând-o cu vigoare esteticii socialiste a aceleiaşi epoci. Poeţi de seamă, ca Leconte de Lisle (Poemes anuques, 1852), Th. Gautier, J. M. Heredia s.a. vor fi promotorii noilor precepte. Anii contemporani lui Eminescu aduc şi în Franţa începutul unei poezii morbide. Prin volumul său de versuri, Les Fleurs du mal, Charles Baudelaire este punctul de plecare pentru o serie întreagă de poeţi care vor cultiva temele decadente. Unii simbolişti au avut, şi ei, o epocă parnasiană. P. Verlaine, în Poemes saturniens, aparţine curentului iniţiat de Leconte de Lisle, dar în scrierile lui ulterioare devine simbolist. Prin cultul formei, Mallarmé aparţine parnasienilor, dar prin jocul sugestiei se încadrează între simbolişti. Poezia se epurează treptat de tema înţeleasă oratoric şi ajunge, tot mai mult, muzică şi sugestie.

În liniile ei mari, literatură europeană a timpului se caracterizează prin încrucişare a realismului cu naturalismul sau cu verismul; epoca este străbătută însă şi de uşoare filoane romantice, ale căror prelungiri se semnalează mai ales în Anglia prin Tennyson şi Swinburne, ultimul însemnând în acelaşi timp şi punctul de plecare al decadentismului englez; trăsături clasice întâlnim la parnasieni şi la eclecticii germani. Net clasicizant este însă numai Car-ducci; pe continent îşi face apariţia principiul „artă pentru artă”. În faza lui finală, estetismul englez se leagă strâns de acesta, pentru ca în cele din urmă să degenereze în decadentism. Sub decadentism s-au înţeles lucruri variate. Pentru Bartels noţiunea de decadenţă însemnează pe de o parte voluptate împreună cu un cult excesiv al formei, iar pe de altă parte un pronunţat pesimism, caracteristice care derivă toate din lipsă de încredere în marile destine ale umanităţii. Epoca este lipsită de armonia clasică şi de marile avânturi romantice. Decadentismul şi-a întins reţelele sale în toată literatură europeană a timpului. În Franţa îl aflăm în operele lui Baudelaire, în Austria în scrierile lui Hammerling, în Anglia în poeziile lui Swinburne ca şi în cărţile lui Pater şi Wilde, în literatura germană a timpului nu găsim nici o mare personalitate poetică. În celelalte literaturi europene, marile personalităţi se află în câmpul opus, al realismului şi naturalismului.

Aşa sunt bunăoară Haubert, Zola, Thackeray. O singură excepţie se impune: Carducci. Având în vedere toate acestea, înţelegem pentru ce Eminescu nu se *1 încadrează perfect în epoca sa. Prin cultul formei şi al antichităţii el aparţine neoclasicismului european; prin pesimism şi voluptatea erotică şi intelectuală se apropie de literatură decadentă a Europei („Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet” – spune el în Vénere şi Madona) şi se aşează astfel la antipodul realismului şi naturalismului contemporan lui; iar prin unele motive de inspiraţie, prin amploarea sentimentelor şi viziunilor sale, se leagă de epocă anterioară a romantismului.

Eminescu aparţine, aşadar, într-o măsură mai mică actualităţii, prin poezia sa legându-se într-o măsură mai mare de romantism şi clasicism *2.

În ţările române, literatura care precede pe Eminescu se resimte încă puternic de adânca frământare a anului 1848. Revoluţia prinsese în valurile sale pe cei mai de seamă scriitori ai timpului, le îndrumase aspiraţiile şi le hotărâse destinul literar imediat. Vasile Alecsandri, Minau Kogălniceanu, C. Negri, Alecu Russo, în Moldova; N. Bălcescu, C. Boliac, D. Bolintineanu, I. Cătina, I. Ghica, Heliade Rădulescu, Costache Rosetti, în Muntenia; G. Bariţ, S. Bărnuţ, A. Mureşanu, în Transilvania, sunt printre numele cele mai de seamă ale revoluţionarilor români. Alături de aceştia trebuiesc amintiţi scriitorii – profesori ai Ardealului care, trecuţi peste Carpaţi, lucrau acolo sau se întorceau în provincia de naştere, stabilind, peste divergenţa obiectivelor imediate, un ideal comun revoluţiilor româneşti: un Ion Maiorescu, un Florian Aairon. Revoluţia concentra activitatea unor spirite orientate spre idealuri politice cu totul opuse: o minte clarvăzătoare, dar un spirit conservator consecvent cum este Ion Ghica se află alături de Ion Cătina, cântăreţul socialist al mişcării – este drept, un socialist de atitudine suspectă, pe care regimul postrevoluţionar găseşte de cuviinţă nu să-l exileze, ci să-l răsplătească, încărcându-l de demnităţi.

Dacă participarea scriitorilor la mişcarea revoluţionară este revelatorie, semnificative sunt absenţele. Mai puţin aceea a lui Gr. Alexandrescu, care rămâne legat strâns de revoluţionari; într-o măsură mai mare aceea a lui Costache Negruzzi şi Gheorghe Asachi. Oricât s-ar fi simţit, ca scriitor, om al timpului său, Negruzzi rămâne în ordine socială şi politică un om al timpului vechi, legat de tradiţie. Mai apropiat sufleteşte de idealurile revoluţiei se arată Asachi, a cărui operă exprimă discret nădejdea într-o schimbare în bine a lumii; răspunderile oficiale ce apăsau asupra sa îl împiedică însă de a participa direct la mişcare.

Bilanţul poetic al revoluţiei nu este strălucit. L-am întreprins în parte mai de mult. Este o poezie abundentă, de intenţii exhortative, dar numai cu rare momente de avânt revoluţionar puternic. Revoluţia interesează însă într-o măsură foarte mare prin directiva pe care o imprimă literaturii, care devine pe o rază întinsă o literatură combatantă, cu o accentuată notă jurnalistică. Faptul se observă atât în proză cât şi în versuri. Şi, ceea ce trebuie notat, el desfigurează mai puţin proza decât versurile, într-adevăr, epoca se remarcă prin câţiva prozatori de seamă; ei nu se cheamă însă nici Boierescu, nici Urechiă, nici chiar Bolintineanu, ale căror române nu depăşesc interesul bibliografic uscat. Acum apare însă romanul realist al lui Filimon, Ciocoii vechi şi noi, şi tot acum, cu Odobescu, asistăm la iniţierea unui estetism clasicizant.

După înăbuşirea mişcării, capii ei au fost în parte închişi, iar în parte siliţi să ia drumul exilului. Un mare număr dintr-înşii se adună la Paris, unde întreprind o activă propagandă spre a face cunoscute rosturile mişcărilor româneşti. Dar şi centre din sud-estul Europei găzduiesc asemenea exilaţi, care se bucurau de toate atenţiile administraţiei turceşti şi de substanţiale pensiuni acordate de Sultan, în insule, la Constantinopol şi mai cu seamă la Brusă, ei se bucură de un regim pe care puţini revoluţionari l-au crezut posibil şi puţini l-au gustat. Sânt în legătură permanentă între dânşii, acţiunile se hotărăsc până la un punct cu încunoştinţarea tuturor, manifestele circulă de la un centru de exilaţi la altul şi mai ales, lucru care interesează în mod deosebit, circulă cărţile, graţie cărora se ajunge la stabilirea unor vederi comune. De faptul acesta avea să se resimtă în primul rând literatură. Revoluţia franceză din 1848 avusese, după cum se ştie, puternice preocupări socialiste şi scrierile socialiste abundau. Este drept, ideile socialiste îşi făcuseră apariţia în cultura română cu mult timp înainte de data aceasta; dar ceea ce atunci era un fapt izolat, devine după revoluţie o preocupare serioasă a celor mai numeroşi exilaţi români. Charles Fourier – o veche cunoştinţă a românilor de altfel – Louis Blanc şi Proudhon sunt citiţi cu pasiune. Şi continuau să fie cultivaţi vechii zei ai generaţiei, un Lamartine, un Hugo, un Béranger, alături de care apar, tot mai des amintiţi, un Lamennais şi un Michelet.

O mare parte dintre revoluţionari au şi libertatea şi mijloacele-necesare ca să călătorească. De altfel, călătoriile devin o slăbiciune-a întregii generaţii, dar ele ispitesc îndeosebi pe aceia pe care exilul îi pusese pe linia aceasta. Este epoca la care Vasile Alecsandri întreprinde îndelungata lui călătorie în Europa meridională şi în Africa de Nord, când Bolintineanu străbate o mare parte din Peninsula Balcanică, din Asia Mică şi Africa de Nord. Rezultatele, consemnate-şi de unul şi de altul în jurnalele de călătorie, dau o oglindă fidelă a două personalităţi cu totul deosebite.

Îndrăgostit de lumină, de viaţă, Alecsandri ne dă o operă încărcată de pitoresc: solicitat de erudiţie, ispitit de meditaţia în legătură cu legile ce conduc societatea omenească, Bolintineanu vede sub peisajul actual istoria cu aerul ei grav şi fatal.

Volumele sale de Călătorii delinează în literatura română figura călătorului romantic, a cărui genealogie trebuie urmărită în literatura occidentală, în primul rând în operă lui Chateaubriand. Un călător romantic este de asemenea Ghilde Harold, eroul cântat de Byron în operă cu acelaşi nume, care exercită o puternică influenţă asupra uneia dintre cele mai caracteristice scrieri ale lui Bolintineanu, Conrad (1867). Prin anumite aspecte ale sale, Conrad se leagă şi de opera poetului polonez Mickiewicz – el însuşi ispitit de figura călătorului romantic – precum şi de vechea literatură a clasicismului elin. Mai presus de orice însă, Conrad este imaginea byronizată a lui Bolintineanu însuşi.

Epoca are o admiraţie nelimitată faţă de marele poet englez3, în care scriitorii români nu văd numai pe artist, ci şi pe luptătorul pentru libertate, pe eroul căzut la Missolonghi. Moartea lui pe pământul sfânt al Greciei făcea dintr-însul un fel de zeu tutelar al literaturilor din ţinuturile sud-estice ale Europei. Ataşare de opera lui simţ chiar vertebratele inferioare ale literaturii române, un George Parisien bunăoară, iar un poet ca Haralambie Grandea, căruia îi datorăm şi câteva poezii superioare, merge atât de departe cu admiraţia faţă de Byron, încât nu se sfieşte să presupună unele infidelităţi conjugale bunicei sale, graţie cărora el, poetul, ar fi fost nepotul marelui romantic englez. Grandea este unul dintre scriitorii care intră în sfera interesului lui Eminescu. Asemenea lui este Baronzi; el se simte în aceeaşi măsură atras de Byron, de a cărui influenţă se resimte şi din a cărui operă face unele traduceri. Şi nu numai ei: epoca îl vede însufleţit de avânturi titaniene, asemenea anticului Prometeu şi concurând cu măreţia culturilor sale măreţia faptelor de arme ale lui Napoleon:

Iar lumea te acuză, căci cânturile tale

Esprimă desperarea şi patimile vii, Că nu suspin ca râul ce curge lin în vale, Ci muge că torentul împins de vijălii.

Căci geniu-ţi, ca vultur ce-n spaţiu se repede

Dorind ca să cunoască ce e mai sus de nori, Voi să-nfrunte cerul; iar nu voi a crede

În lucruri ne-nţelese cum fac alţi muritori.

Dar, dacă scepticismul inspiră a ta muză, Precum odinioară pe îngerul căzut, Şi dac-un râs sardonic se vede pe-a ta buză, Byron! În libertate ş-amor tu ai crezut…

(G. Cretzeanu, La Byron, în Patrie şi libertate, p. 111-116.)

Evident, Byron nu aşteptase evenimentele anului 1848 spre a se face cunoscut poporului român; dar numai acum, când unii revoluţionari ajung să descopere o oarecare asemănare între destinul lor şi destinul lui, influenţa poetului englez se manifestă cu toată puterea.

El nu era de altfel singura valoare poetică la care se închină poezia română a timpului. Influenţa lui se conjugă cu influenţa lui Victor Hugo şi cu aceea a lui Lamartine şi mai cu seamă, fapt care se impune să fie semnalat în mod special, cu influenţa unora dintre preromantici, într-adevăr, exilul şi călătoriile provoacă o adevărată resurecţie a temelor preromantice în literatura română. Young devine din nou actual; într-o măsură mai mică, Ossian este de asemenea prezent în spiritul generaţiei. Dar marea atracţie rămâne Volney. Regizarea istoriei universale, temă poetică hugoliană, capătă în poezia română a epocii o coloratură sceptică şi fatalistă, aşa cum se desprindea din meditaţiile închinate ruinelor Palmirei de preromanticul francez. Scriitorii români ai timpului nu sunt atraşi de istoria modernă; ei sunt prea puţin solicitaţi de actualitatea istorică, dacă aceasta depăşea politicul; şi sunt aproape cu totul lipsiţi de înţelegere pentru evul mediu. Ceea ce îi ispiteşte este antichitatea. Unii dintre ei cutreieră regiunile în care înfloriseră vechile civilizaţii şi se entuziasmează de cultura elină, romană sau egipteană. Poezia devine astfel un mijloc de exprimare a puternicelor impresii pe care rămăşiţele antichităţii le trezeau în sânul lor. Pentru Bolintineanu care vizitase Egiptul, piramidele şi băile Cleopatrei ajung teme poetice. Bolintineanu deschidea în felul acesta calea pe care, puţin mai târziu, avea să se îndrumeze Eminescu în vasta lui poemă închinată evoluţiei omenirii, Memento mori. Este cunoscută temă poetică a ruinelor, a caducităţii năzuinţelor omeneşti. Nu este cântat numai Egiptul; sub influenţa directă a lui Volney, nenumărate versuri sunt închinate Palmirei. Roma îşi are de asemenea cântăreţii săi, şi tot aşa Grecia şi Ierusalimul, Tirul şi Sidonul. Mai mult decât acestea însă, sunt cântate cetăţile în care se ţesuse pe vremuri istoria românilor: Suceava, Cetatea-Neamţului, Târgovişte, Turnu-Severin, Râmnicu-Vâlcea etc.

Ca un motiv aparte se constituia în literatura română poezia Veneţiei. Oraşul lagunelor ispitise însă de mai înainte pe poeţii români.

Asemenea lui Alfred de Musset, Vasile Alecsandri îşi trăise aţei o parte din romanul său de dragoste; asemenea poetului francez, şi în accente care amintesc până la un punct poeziile aceluia, el este un cântăreţ al Veneţiei. Romanticii francezi se întâlnesc însă, în cultul închinat cetăţii dogilor, cu Byron, care-i închinase câteva versuri de mare răsunet în operă sa. Prin felul cum este înfăţişată de poeţii români ai timpului, ea constituie un medalion aparte al aceleiaşi teme generale a ruinelor. Sub acest aspect ne apare bunăoară în dezvoltata poezie a lui Cretzeanu, Triumful morţii sau o noapte la Veneţia, în care influenţa lui Byron se poate urmări foarte strâns în anumite pasaje.

În Venice Tasso's echoes ore no more, And silent rows the songless gondolier…

And annual marriage no more renew'd.

The Bucentaur lies rotting unrestored, Neglected garment of her widowhood!

(Childe Harold, Canto IV)

Nu mai cântă barcarolul A lui Tasso armonii; Nu mai vede Bucentaurul Ale mării cununii

(Cretzeanu, Patrie şi libertate, 337)

Cretzeanu este, după cum se ştie, unul dintre poeţii care au preocupat de aproape pe Eminescu. Dar în poezia închinată Veneţiei, marele liric nu urmează pe autorul Triumfului morţii şi nici modelele franceze sau engleze ale acestuia. Sonetul său Veneţia, al cărui izvor a fost identificat într-o poezie a unui minuscul poet german de origine italiană, Gaetano Cerri, este în acelaşi timp o poezie a ruinelor şi a singurătăţii şi prin această trăsătură a să se găseşte la intersecţia formei franco-engleze a motivului cu forma wagneriană sau neitzscheeană a ei. Cetatea Adriaticei ajungea, dintr-un simbol al zădărniciei străduinţelor omeneşti, o cetate metafizică, a cărei vrajă izvora, pentru Nietzsche, din cele o sută de singurătăţi adânci ale ei: „Hundert tiefe Einsamkeiten”.

În strânsă legătură cu poezia ruinelor, apare în literatura română a epocii poezia nopţii, meditaţia nocturnă, ea însăşi de esenţă preromantică. Se impune de altfel să se semnaleze greutatea disocierii temelor, în această zonă preromantică a poeziei române. Meditaţia nocturnă este în mod obişnuit o meditaţie în legătură cu soarta omului, cu viaţa şi cu moartea, cu cimitirul şi cu ruinele. Sânt astfel ridicate la lumină diverse aspecte ale marei teme literare forturia labilis.

Poezia aceasta pătrunsese încă de mai înainte în literatura română şi ea se datoreşte în primul rând celebrelor Cugetări nocturne ale poetului englez Young. Operă a cunoscut o mare popularitate nu numai în literatura română, care se îndrumează către ea din primii ani ai secolului trecut. Ea a fost cunoscută scriitorilor români îndeosebi prin traduceri – traduceri germane şi, mai cu seamă, prin traducerea franceză a lui Letourneur. Atmosfera ce se desprinde însă din opera să o întâlneau scriitorii români şi în meditaţiile lui Lamartine, el însuşi tributar într-o largă măsură scriitorului englez. Dintre scriitorii români ce preced pe Eminescu şi care se resimt de influenţa lui Young amintesc aici numai pe un Radu Ionescu, binecunoscut poetului, ale cărui Cânturi intime, publicate în 1854, trădează influenţa poetului englez în poezii ca Geniul abisului sau Vocea unei umbre, dar care nu sunt străine nici de poezia cu strigoi şi cimitire; pe un P. M. Georgescu, ale cărui Momente câmpeneşti (1852-1855) împletesc în primul rând influenţa lui Young şi pe aceea a lui Lamartine: colecţia debutează sub auspiciile preromanticului englez şi prelungeşte influenţa acestuia în poezii ca Cimeteriul, care ne face să ne gândim şi la opera înrudită a lui Gray – O noapte, Preumblarea noptală. Amintesc în aceeaşi ordine pe George Baronzi, a cărui operă poetică, de altă calitate, s-ar impune să fie cercetată amănunţit şi sub raportul acesta. Meditaţia nocturnă o cultivă poetul în poezii ca O noapte pe mormântul lui Cârlova, din colecţia Danubienele (1859), sau în Turns Vestae, ceea ce însemnează Târgovişte, în care se pune din plin tema literară „fortuna labilis”. De altfel, poezia amintită face parte din colecţia Nopturnele (1853), al cărei titlu este semnificativ pentru spiritul de care sunt însufleţite multe opere ale lui Baronzi. Voi aminti în cele din urmă meditaţia provocată de moartea fiinţei iubite, temă larg cultivată de poezia anterioară lui Eminescu şi pe care poetul însuşi va trata-o într-una din primele sale poezii de mare răsunet, Mortua est. După cum vom avea prilejul să vedem mai târziu, Alecsandri însuşi pornise de la această temă: una dintre primele sale poezii, La jeune fille, era o elegie scrisă în amintirea domnişoarei Cot, fiica unuia dintre profesorii săi de la Paris, pe care moartea o răpise de timpuriu. Destinul tragic al Elisei Mer-coeur, poetă franceză moartă în tinereţe, inspirase o elegie de aceeaşi natură doamnei Adele Hommaire de Hell, elegie publicată în aceeaşi revistă ieşeană în care se publică şi poezia lui Alecsandri, Le Glaneur Moldo-Valaque. Este cunoscută apoi elegia lui Bolintineanu O fată tânără pe patul morţii, poezie care nu se încadrează, propriu-zis temei, dar care creşte în aceeaşi atmosferă. Şi tema este cu atât mai mult cultivată, cu cât ne apropiem mai mult de epoca poetului. La ceea ce putea fi influenţă a lui Lamartine, a lui Milletoye sau a lui Chénier, se adaugă acum influenţa precisă a lui Musset, a cărui Lucie întinereşte motivul poetic şi-l smulge din banalizare.

În literatura română ce precede pe Eminescu, el este reluat uneori parţial, ca în Baronzi, alteori în pastişeri ale lui Bolintineanu, ca în o copilită pe patul morţii a lui Costiescu (Cântecele Aurorei, 1856); alteori iarăşi în transpuneri prolixe ale elegiei lui Musset, ca în Amelia lui Radu lonescu (Cânturi intime). Dar poetul care ne interesează mai de aproape sub acest raport este Vasile Alecsandri, care revine în repetate rânduri asupra temei: în Dri-Dri, poezie admirată de Eminescu; în Emmi, elegie pe care Eminescu o transpune în dramă, în La o mamă, poezie apăruta în Foaia Societăţii din Cernăuţi din 1865 şi pe care cercetători de talia lui Iorga şi Călinescu o atribuie nu lui Alecsandri, ci lui Eminescu.

Revoluţia şi călătoriile aduc în acelaşi timp o îmbogăţire a culorilor exotice ale paletei poetice. Alecsandri cultivase încă de mai înainte poezia orientului musulman, nu numai sub influenţa impresiilor directe pe care el le avea din contactul cu lumea turcească, ci şi sub influenţa poeziei de culoare orientală a lui Victor Hugo. Interesul său se întinde de data aceasta asupra peisajului spaniol şi nord-african. Dacă în ceea ce priveşte lumea iberică, firave încercări ale lui Boliac îl preced, el este incontestabil cel dintâi scriitor român care deschide perspective asupra Marocului. Orientul ispiteşte însă în mai mare măsură. Bolintineanu cântă pe compatrioţii săi macedoneni; el este reţinut îndelung de culorile puternice ale lumii turceşti, pe care o înfăţişează însă în parte cu ajutorul aceluiaşi poet francez, Victor Hugo. Mai apropiat de realitate, mai crud şi mai prozaic totodată, se oglindeşte peisajul oriental în operă altor poeţi ai timpului – în aceea a lui Serurie bunăoară.

Reţeta facilă a baladei istorice, lansată de Bolintineanu, este la rândul ei copios cultivată. Ea ajunge la o funcţionare automată, ca în Şoimul Carpaţilor a lui Aricescu sau în colecţia Brânduşe române a lui G. Tăutu. Alături de aceasta întâlnim poezia patriotică propriu-zisă, exhortativă adeseori, în genul lui Vasile Alecsandri sau Andrei Muresanu. Influenţa lui Rouget de l'Isle cu a sa Marseillaise şi a imnului grecesc al lui Rigas pe care însuşi Byron îl tradusese în limba engleză, este vădită în poezia de acest gen a epocii. Ca să înţelegem bogată ei înflorire, trebuie să ţinem seama în primul rând de evenimentele timpului. Războiul Crimeii fusese un stimulent puternic, iar Unirea Principatelor, în 1859, avusese acelaşi efect. O menţiune a ceea ce s-a scris în această ordine este cu neputinţă în cadrul acestui curs. Voi semnala totuşi câteva date care ne vor introduce direct în poezia eminesciană. Cea dintâi pe care o amintesc este Odă la România a lui Radu lonescu, publicată la Paris în 1859. Prin suflu ei eroic, poezia aminteşte pe Eminescu începătorul:

Mândră te ridică, patrie iubită!

Jună Românie, ţară fericită!

Mândră mai priveşte înaintea ta

Viitor d-aur ce de strălucire

Şi de nemurire

Fruntea-ţi radioasă va încununa!

Amintesc pe aceeaşi linie poezii ca La România din volumul Citera al unuia dintre cei mai slabi poeţi ai zilei, Stănescu, poezie care are cu toate acestea meritul de a precede de aproape cunoscută Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie a lui Eminescu.

Poezia nu este revoluţionară numai în sens naţional, ci şi în sens politic şi social. În Marşul revoluţiei din 1848, Cătina îndemna:

Fraţilor, să n-aveţi milă, Daţi în cei ce vă fac silă…

O recoltă bogată de această natură s-ar putea face din opera lui George Baronzi, un precursor şi pe linie socială al lui Eminescu. Invocaţia La zeul tiraniei, publicată în Danubianele, aduce unele versuri a căror putere nu va egala-o decât autorul de mai târziu al poeziei împărat şi proletar:

Vino să domneşti, te-aşteaptă capitalele-n ruine, Vino să aşezi pe ele tronul tău de oseminte, Vino-nalţă-te în culmea fumegândelor morminte!

Peste flăcări, peste fumuri, pe cadavre descărnate, Pe câmpii deşerte, triste, pe altare profanate!

Puternice sentimente de revoltă, transpuse în metru poporan, întâlnim între altele în poezia intitulată Serbarea zilei de l Mai, publicată în Trompeta Carpaţilor din 1867.

Baronzi este un talent remarcabil, nesusţinut din nenorocire integral, dar cu momente de artă superioare contemporanilor. Talentele de circulaţie ale zilei sunt altele: un Alecsandri, care se îndrumează tot mai mult către arta poporană; un Bolintineanu, poet al saloanelor, care-şi datorează într-o mare măsură gloria facilităţii feminine a artei sale. Şi alături de ei Sihleanu, al cărui romantism sumbru călăreşte pe cele mai ţipătoare antiteze şi care nu se dă înapoi nici din faţa temelor bachice; Alexandru Depărăţeanu, poet de colori exotice şi de ţinută adeseori socialistă, sau Haralambie Grandea, el însuşi inegal, dar remarcabil în refacerea atmosferei byronienc. Peste toţi se ridică însă Baronzi.

Prin bogăţia şi preciziunea limbii, prin concepţia viguroasă, prin amploarea sentimentelor, prin spontaneitate, el deschide calea poeziei eminesciene. Şi dacă o primă autocritică ar fi intervenit la timp, învăţându-l arta conciziunii şi făcându-l să renunţe la anumite inovaţiuni verbale, el ar fi dat literaturii române ceea ce epoca, înecată în propagandă politică şi jurnalism versificat, nu-i putea da: poezia, adevărata poezie. În căutarea ei, el se lasă ispitit, asemenea lui Eminescu, de fabulos şi de mitologic: Viziunea lui Baronzi, publicată în volumul Orele dalbe (1864), aduce o viziune grotescă şi fabuloasă în genul Mitologicalelor lui Eminescu:

Părea că bunul nostru Saturn

Şedea alene în vechiu-i turn, Şi c-un ochiu rece trecea-n revistă

Vr-o câţiva secoli notaţi p-o listă.

Apoi d-odată zeul unchiaş

Îşi luă zborul de uriaş

Pe o inversă şi nouă cale

Cu totul contra căilor sale.

Văzui atuncea cum mai trecea

Timpul sub braţu-i ce-l conducea.

Antichitatea şi-ntoarce carul

Împlut de secoli, iar calendarul

Fu într-acesta luat în răspăr.

Anii-ntre dânşii se trag de păr;

Iarna-arţăgoasă da oarba verii, Oarbă şi toamnei şi primăverii;

Noaptea cu ziua se împungea, Îşi scotea limba, coada-şi smulgea;

Orele, larve fără de formă, Urmau şi ele aceeaşi normă…

Revenind la poezia cu preocupări sociale şi politice a zilei, voi nota în continuare largă circulaţie de care s-a bucurat, şi înainte, dar mai cu seamă după revoluţie, Béranger. El nu cucereşte numai pe un C. A. Rosetti sau Pantazi Ghica, marii săi adoratori în ţările române; opera lui Tăutu şi aceea a lui Sion nu se pot explica decât raportate la poeziile popularului cântăreţ francez. El preocupă de aproape pe Alecsandri, pe Alexandrescu, Asachi, Bolintineanu. Aricescu îl are prezent în memorie, iar Săulescu, doctul Săulescu, exemplifică tratatul său mai vechi de versificaţie şi cu exemple din poetul francez, lucru pe care, în Transilvania, îl făcea şi George Bariţ.

El formează obiectul unor articole literare; despre el se vorbeşte în conferinţe şcolare festive; biografia lui este făcută şi refăcută. Iar opera este citită, citată, tradusă şi imitată de la Budapesta, unde Iosif Vulcan scotea revista Familia, până în Basarabia lui Costache Stamati.

Privită în liniile ei mari, literatura română ce precede pe Eminescu prezintă pe de o parte un început al curentului realist, în cuprinsul căruia figurează Filimon cu romanul său Ciocoii vechi şi noi; prezintă o literatură de reminiscenţe clasice (Bolintineanu), de linie clasică deviată puternic sub influenţa romanticilor (Alecsandri), de disciplină clasică estetizantă (Odobescu). Direcţia de căpetenie este însă cea romantică, strâns legată de suflul şi de temele preromantice. Poezia suferă influenţa factorilor politici şi sociali, care o diminuează adesea până la nivelul jurnalismului versifica. Şi o diminuează nu prin natura lor, ci din pricină că nici un spirit poetic superior nu s-a plecat şi nu i-a ridicat în lumea superioară a artei *4.

1. Adolf Bartels, Geschichte der deutschen Literatur, ed. A 19-a, BerlinHamburg, 1943.

2. Pentru o mai decisă încadrare a lui Eminescu în propriul „moment literar” european pledează critica românească din ultima vreme. Contribuţia hotărâtoare în această direcţie o are Edgar Papu, cu deja citata lucrare Poezia lui Eminescu, după ce Alain Guillermou afirmase, în La Genese-intérieure des poésies d'Eminescu (Paris, 1963, p. 57-65), apartenenţa conştiinţei poetice eminesciene la o vârstă modernă, (ân traducerea lui Gh. Bulgăr şi Gabriel Pârvan, lucrarea lui Guillermou, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, a fost publicată în colecţia „Eminesciana”, Iaşi, 1977). Pe aceeaşi linie, I. Constantinescu, Eminescu, în Moştenirea modernilor, Iaşi, 1975. Am urmărit, la rândul nostru (Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică), evoluţia poeziei eminesciene ca o trecere de la romantismul paşoptist de orientare franceză şi, apoi, de la romantismul vizionar, înrudit cu marele romantism german, la o poetică şi la o poezie de factură postromantică. Faptul că această tendinţă de reîncadrare istorică a lui Eminescu a dus şi la o serie de exagerări diletante nu schimbă datele problemei în sine.

3. Problema byronismului epocii e reluată de Elena Tacciu în Trei poeţi preeminescieni, Bucureşti, 1978, şi în Romantismul românesc, vol. I, Un studiu al arhetipurilor, Bucureşti, 1982, cap. Cultul eroilor. Mitul lui Napoleon. Mitul lui Byron; tot aici, influenţa lui Hugo şi Lamartine. V. şi Ileana Verzea, Byron şi byronismul în literatura română, Bucureşti, 1977. O mai amplă caracterizare a literaturii paşoptiste din perspectiva operelor din literatură româaă care au trezit ecouri într-însa întreprinde D. Popovici în Romantismul românesc (v. volumul II din prezenţa serie a Studii literare, Cluj-Napoca, 1974).

4. O excelentă caracterizare a generaţiei poeţilor postpaşoptişti în Paul Cornea, Lirica postpaşoptistă şi Eminescu, în De la Alecsandrescu la Eminescu. Bucureşti, 1966.