POEZIA MITOLOGICA

Analiza succintă a operei lui Eminescu, aşa cum am întreprins-o până în clipa de faţă, ne-a dat prilejul să semnalăm în repetate rânduri frecvenţa propoziţiei mitologice. Cea dintâi poezie a sa, La mormântul lui Aron Pumnul, sfârşea invocând Eliseul, locul de petrecere fericită pentru sufletele drepţilor. O călărire în zori este străbătută de asemenea de figurile trandafirii ale unor personaje mitologice, de Chloris, de Eol, de Aurora cea cu bucle de aur. În La Bucovina, mitologia antică se asocia cu cea germanică, alături de Selene şi de Eol întâlnim aici şi misterioasele cânturi din Valhala. Silfii şi Eros îşi fac apariţia în Misterele nopţii. Vesta şi Marş sunt invocaţi în Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie; Apolon, Eol, Erato apar în oda La Heliade, Apolon apare şi în poezia închinată Amicului F. I.

X în începuturile sale poetice, Eminescu se arată aşadar un spirit în permanenţă ispitit de figurile mitologiei, în special de acelea ale mitologiei greco-latine. Şcolarul de pe vremuri, care dă preferinţă cărţilor ce lăsau liber jocul fanteziei, realiza şi ca poet o viziune mitologică. Să ne aducem aminte de Venere şi Madonă, poezia cu care el se afirmă în literatura română, începutul ei trăda o puternică ataşare de figurile mitologiei eline, el simţea o înclinare adâncă pentru idealurile unei lumi care apusese demult, dar care lăsase moştenire timpurilor noastre gândirea mitică şi expresia poetică. Din bogată galerie a personajelor mitologiei eline, poetul izola cu acel prilej figura zeiţei Venus, imagine a frumuseţii după concepţia elină, frumuseţe de forme şi de voluptăţi în faţa căreia se ridica idealul frumuseţii morale concretizată, în creştinism, de figura Madonei. În aceste începuturi poetice ale lui Eminescu, cele două imagini concretizau două straturi din istoria civilizaţiei şi funcţionau izolat în planul poeziei, semnificând două idealuri poetice şi traducând totodată ritmica sentimentului de adoraţie, care pentru poetul român cunoaşte dubla mişcare spre voluptatea fizică şi spre voluptatea morală. Atunci când experienţa poetului se va adânci şi când fluxul sentimental va părăsi linia expresiei ornamentate, cele două imagini se vor contopi în imaginea totalizatoare a femeii iubite care, în poezia Din valurile vremii, va uni atitudinea anticei Venere cu expresia morală a modernei Madone.

Înainte de a deveni o trăsătură de stil, mitologia avea să ispitească frecvent spiritul poetului. Voi semnala în continuare câteva dintre formele cele mai caracteristice.

— Caracteristice deopotrivă pentru momentele mitologice reţinute şi pentru culorile speciale sub care ele se proiectează în operă poetului. Plecând de la atitudinea exprimată în Venere şi Madonă, mitologia va constitui pentru poet între altele şi un mare rezervoriu de mijloace poetice, pe care el le va utiliza în forme ce diferă de la o epocă la alta în dezvoltarea talentului său. Şi era explicabil ca poetul să se raporteze adeseori la lumea de fabulă creată de imaginaţia copilărească a popoarelor. Traducător al lui Horaţiu, traducător al lui Homer, al lui Homer trecut prin filtrul poetic schillerian; ispitit de fabula indiană ce pătrundea masivă în textura filosofiei budiste, cucerit de credinţele nordice, poetul arată o fibră foarte sensibilă faţă de fabulos.

Reţinând numai datele cele mai caracteristice, voi semnala în primul rând poezia Kamadeva. În mitologia indiană, Kama sau Kamadeva este zeul iubirii.

— Corespunzător lui Eros din mitologia elină. Şi poezia lui Eminescu tratează, cu un alt personaj, vechea temă anacreontică, pe care şi Iancu Văcărescu o trata în prolixa sa Primăvara amorului, într-adevăr, cred că nimic nu poate fi mai instructiv decât o comparaţie între aceste două poezii, care tratează aceeaşi temă. Pentru Văcărescu fabula mitologiei rămâne în apele ei, incapabilă să se ridice la semnificaţii superioare, în timp ce Eminescu dă, prin indicaţiunile de ordin genealogic în legătură cu zeul, o caracterizare a iubirii în felul cum o vede el:

Cu săgeata-i otrăvită

A sosit ca să mă certe

Fiul cerului albastru

Şi-al iluziei deşerte.

Versurile eminesciene sunt mai puţin făcute să semnaleze înrudirea zeului cu zeiţa iluziei, Maia; într-o măsură mai mare ele subliniază îndoitul caracter al iubirii, legată do cer şi făcută din iluzii.

Un personaj frecvent întâlnit în operă lui Eminescu este magul *2. În mod firesc, magul ar fi trebuit să nu ne impună nouă raportarea la mitologie, iar în cazul când totuşi faptul acesta s-ar dovedi necesar, ar trebui să ne raportăm la zendism. Pentru Eminescu însă el capătă aspecte mitologice şi poetul îl poartă prin toate mitologiile. Către figura magului se îndrumează, în una din variantele sale, poema Mureşan. Magul îşi face apariţia în poezii ca în vremi de mult trecute şi prezenţa lui alcătuieşte momentul cel mai impresionant al poemei Strigoii, în care ni se înfăţişează lumea avarilor.

> jr Raportările cele mai bogate la mitologie se fac în cadrul credinţelor greco-romane. Era firesc, dat fiind faptul că Eminescu era un bun cunoscător al acestui domeniu de cultură, atât prin lecturi în directă legătură cu mitologia, cât şi prin felul cum imagina istoria antică. Ar fi fastidios să se culeagă din opera poetului toate indicaţiile ce se află în această ordine. Statistica ar fi de natură să ne arate numai statornicia preocupării, nu şi pătrunderea în adâncime, verticală, a straturilor mitologice. Şi ceea ce ne preocupă pe noi îndeosebi este să arătăm că poetul nu se dedă unei acţiuni de adiţionare a tablourilor mitologice, ci că se lasă pătruns adânc de spiritul ce le însufleţeşte, ajungând cu vremea să poată transpune însăşi viaţa lui sufletească pe linia spirituală a mitologiei.

Din materialul străbătut până în prezent, am văzut că poetul aducea o adâncire a domeniului în special în dezvoltata poemă Memento mori. Grecia nu era văzută, acolo, în istoria ei politică sau militară, ci în credinţele sale mitologice, în atmosfera trandafirie şi tinereţea spirituală a mitologiei sale. Şi aceeaşi poemă aducea, desprins din blocul mitologic roman, miraculosul de care se înconjura lupta între romani şi daci, cei dintâi ajutaţi de zeii lor, cei din urmă bucurându-se de sprijinul zeilor naţionali şi de acela al aliaţilor germani. În cadrul aceleiaşi lupte apar titanii: liberaţi din cătuşele lor de Zeus, ei participă la lupta împotriva dacilor şi contribuiesc la zdrobirea acestora. Am amintit în trecut şi poema Demonism, un medalion mitologic în operă poetului român. Asupra ei s-ar cuveni să se insiste mai apropiat, deoarece traduce pe o largă scară concepţia pe care Eminescu o are despre mitologie şi dă, pe linia aceasta, o definiţie a umanului în raport cu divinul ce se impune să fie contemplată în cadrul concepţiei sale generale despre uman. Dar cum poema este caracteristică îndeosebi pentru delinearea temei titaniene în operă eminesciană, vom reveni asupra ei cu un alt prilej, urmărind-o în toate articulaţiile ei conceptuale şi de tematică literară.

O ispită mare a constituit însă pentru Eminescu mitologia nordului germanic. Este fapt bine cunoscut astăzi că el studiase această mitologie, în operă fundamentală ce-o încorporează, în Edda. Ea îi venea însă şi pe alte căi, prin bogată literatură germană ce se hrănea din Edda. Prezenţa ei am surprins-o în începuturile poetice ale lui Eminescu. Dintre bogatele mărturii ce s-ar putea aduce în această direcţie, semnalez numai balada fantastică Strigoii, în care magul este văzut într-un cadru relativ nordic: deasupra zboară cei doi corbi, unul alb şi altul negru – desprinşi din Edda. Amintesc de asemenea că Vuotan, pe care l-am întâlnit şi în alte părţi, este invocat într-una din formele premergătoare ale Odei în metru antic şi că zeii germani contribuiesc masiv la lupta dacilor împotriva romanilor. Vom aminti apoi că atunci când Eminescu va intenţiona să creeze o mitologie dacică, el se va sprijini într-o largă măsură pe cea germană şi că, în poema la care m-am raportat mai înainte, Memento mori, zeilor germani le era rezervată cinstea de a pregăti moartea imperiului roman şi de a muri o dată cu transformarea acestuia.

Pasajul se impune să fie amintit, întrucât el exprimă în gândirea lui Eminescu unul din momentele esenţiale din istoria omenirii. El se impune să fie semnalat însă şi pentru un alt motiv. Eminescu aplică lumii nordice o viziune înrudită cu aceea în care apărea zeiţa sudică a frumuseţii. Asemenea unei Venus Anadyomene, fiicele mării se ridică voluptuoase din valuri:

Albe sunt ca neaua noaptea, faţa înecată-n rază

Şi priveşte cerul însuşi dintre nouri să le vază, Despletit flutură pe-umeri moale, dulce părul blond;

Noaptea-n nori visează stele şi se uită-n fund de mare

Luna lin roşeşte-n faţă de amor şi de mirare.

Se aplana de uimire valu-albastru vagabond.

Dară una-i fiica mării ca o lacrimă de aur, Păru-i curge la călcâie ca un lung şi scump tezaur, E a stelelor regină, e al nopţii meteor;

Ades albă dintre valuri de-a înot marea despică

Şi albastrul blond al mării albul sinilor ridică, Valurile-n cânt salută sfântul apelor odor.

Marea preocupare a lui Eminescu a fost însă aceea de a crea o mitologie a poporului dac. Ispita nu fusese străină nici de unii precursori ai săi în poezie; de un Bolintineanu bunăoară, care încercase acelaşi lucru în a sa Traianida. Şi ne aducem aminte că printre divinităţile Olimpului geto-dac acesta aşezase şi persoane ca Phospho-ros, ceea ce însemna un împrumut direct din mitologia elină. La acelaşi procedeu recurge şi Eminescu, din pricina puţinelor date certe pe care le poseda în legătură cu mitologia reală a dacilor şi geţilor. Ceea ce caracterizează însă întreprinderea sa este raportarea în aceeaşi măsură la mitologia greco-romană pe de o parte, la cea germanică pe de altă parte.

Unul dintre eroii pentru care poetul a arătat o dragoste mai mare a fost Decebal *3. Figura acestuia pătrundea foarte rar în operă definitivă, dar ea a alimentat o serie de planuri poetice, în ordinea epică sau dramatică. Sprijinit de zeii germani în lupta lui dusă împotriva romanilor, Decebal este văzut adeseori în mediul divinităţilor germanice, el însuşi împrumutând din când în când unele trăsături proprii acestora. Locuinţa lui este în fundul Oceanului, într-un palat de arhitectură compozită, în care goticul deţine întâietatea; el este înzestrat cu hale uriaşe, cu portale înalte, cu păduri întregi de coloane:

O locuinţă în care Odin s-ar simţi în largul său, dar în care şi Zeus ar putea identifica fragmente desprinse din templele ce i se închinau lui, sau olimpicilor săi soţi.

Valhala şi Olimpul se întregesc reciproc, dar totul pluteşte într-o atmosferă de fiori gotici. Largă este contribuţia mitologiei greco-romane şi la Panteonul dac în poema

— Atât de incompletă, de imperfectă şi de inegală – închinată Dochiei. Dochia, după tradiţia literară romană, era fiica lui Decebal, îndrăgostită – sau căsătorită – cu Traian sau cu unul dintre soţii lui. Un simbol elementar, care voia să explice cucerirea Daciei de către romani. Rolul ei fusese schimbat în poema amintită a lui Bolintineanu, care făcea dintr-însa soţia lui Zamolxes şi protectoarea amorurilor libere. În poema incompletă a lui Eminescu, Dochia este o zână a dacilor, împodobită cu toate frumuseţile imaginabile, evo-luând într-un cadru de feerie, trăind într-un timp de basm şi de poezie. Într-o luntre trasă de lebede – recunoaşteţi uşor aici luntrea în care călătorea Lohengrin – zâna călătoreşte în josul unui fluviu

— Un fluviu de cântări ce străbate o pădure de basme. Suntem aşadar în epoca în care lumea gândea în basme:

Prin pădurile de basme trece fluviul cântării, Câteodată între codrii el se-adună, ca a mării

Mare-oglindă, de stânci negre şi de munţi împiedecat

Şi-un gigantic lac formează, într-a cărui sân din soare

Curge aurul tot al zilei şi îl împle de splendoare.

De poţi număra în fundu-i tot argintul adunat.

Luntrea ajunge în cele din urmă la muntele din răsărit. Este un munte uriaş, legat pe jumătate de lumea noastră, iar pe jumătate proiectat în infinit: acolo este locuinţa zeilor, de acolo izvorăşte aurora, de acolo răsare luna, răsar stelele, de acolo apare, în carul său, soarele: un amestec de gotic şi de olimpic, în toată această prezentare a Panteonului dac.

Dochia nu este însă pentru Eminescu numai un personaj de mitologie dacică: descins de pe planul mitologic, personajul se încadrează în tema folclorică de largă circulaţie a ursitoarelor şi se construieşte totodată în poveste pe linia simbolicei naţionale, în această nouă ipostază figurează în poezia Povestea Dochiei şi ursitorile, care până la un punct reface simbolul din Sentinela română a lui Vasile Alecsandri, dar într-o atmosferă densă de mit şi cu prospeţimi de colori primitive, ce dă impresia unui tablou prerafaelit. Eminescu alege pentru dezvoltarea temei forma, uşoară şi grea în acelaşi timp, a metrului poporan, al cărui caracter spontan şi ingenuu era în măsură să ascundă cât mai adânc arta lui plină de rafinamente.

Mitologia geto-dacă prezenta însă un personaj ce-i aparţinea în mod precis, ale cărui atribute nu erau definite, dar al cărui nume era încărcat de sonorităţi profunde, pline de mister. Era Zamolxes.

Zeul dac ispitise pe poeţii români dinainte de Eminescu, el avea să ispitească şi pe unii poeţi ce aveau să vină în urma lui. Luminile misterioase ce se împleteau asupra capului său erau într-adevăr generatoare de poezie, ele sugerau ideea de geneză a lumii, ideea cosmogonică. Zamolxes este prezent în numeroase momente din opere sa, dar pasajul cel mai inspirat, acela pe care Eminescu izbuteşte să-l ridice la culmile cele mai înalte ale artei sale, este fără îndoială cel cuprins în poema Gemenii.

Poema, păstrată în mai multe variante, este caracteristică pentru romantism. Brigbelu, frate geamăn al lui Sarmis, este un spirit machiavelic, îndrăgostit de iubita acestuia, Tomiris, şi dorind să ia coroana fratelui său, el ucide pe Sarmis. Mmic nu mai stă în calea dorinţelor sale. Rege, iubit de Tomiris, el îşi celebrează acum nunta, la care a invitat pe boierii ţării şi pe zeii poporului dac. Dar în timpul ospăţului apare, nebun, Sarmis. Pasajul tot trebuie citat, atât pentru concepţia pe care poetul o aduce aici în legătură cu problema cosmogonică, cât şi pentru arta savantă cu care el ştie să împletească într-o temă literară o concepţie filosofică profundă şi pentru înălţimea artistică la care se petrece combustiunea tuturor acestor elemente:

Brigbelu, rege tânăr din vremea cea căruntă, Pe zeii vechii Dacii i-a fost chemat la nuntă;

Frumos ardea în flăcări prinosul de pe vatră, Când intră oaspii falnici sub bolţile-i de piatră, În capul mesei sade Zamolxe, zeul getic, Ce lesne urcă lumea pe umăru-i atletic, În dreapta lui sub vălul de ceaţă mândrul soare, În stânga-i şade luna sfioasă, zâmbitoare…

La mijlocul de masă pe tronu-i sade el, Cu plete lungi şi negre, întunecos, Brigbel, încolo voievozii, boierii după treaptă

Şoptesc cu admirare în barba înţeleaptă

Când spune cântăreţul poveşti din alte vremuri, De regi de-a căror fapte te miri şi te cutremuri.

Şi pe când toţi ascultă – chiar regii din firide, Cu gură-n pumn ghiduşul se strâmbă şi tot râde

Cu mutra lui de capră şi trup schilod de Faun, îşi târâie piciorul ţinându-se de scaun…

Deodată-n fundul sălii, apare sub un arc, Cu stânga rezemată de spada-i de monarc, Nebunul Sarmis – care-i cu craiul frate geamăn, Ca umbra ou fiinţa-i ei amândoi s-aseamăn.

Dar galben e la faţă şi ochii ard în friguri

Şi vânătă e gura; el vine cu paşi siguri;

Şi pe pumnaru-şi scapă Brigbel mâna regală, Din tron pe jumătate cu furie se scoală…

Nebunu-nalţă dreapta, se uită fix la el:

Cu mâna pe pumnaru-i încremeni Brigbel.

Şi ca să înţeleagă nainte-i ce se-ntâmplă

Nebunu-şi trece mâna la ochi, apoi la tâmplă.

Se uită turbur, pare că şi-ar aduce-aminte

De-o veche povestire, cu jalnice cuvinte.

Cu glasul lui ce sună adânc ca din aramă, El noaptea cea eternă din evii-i o recheamă, Arată cum din neguri, cu umeri ca de munte, Zamolxe, zeul veşnic, ridică a sa frunte

Şi decât toată lumea, de două ori mai mare, Îşi pierde-n ceruri capul.

— În jos a lui picioare;

Cum sufletul lui trece venind din neagră ceaţă, Cum din adânc ridică el universul-n braţa, Cum cerul sus se-ndoaie şi stelele-şi aşterne, O boltă răsărită din negure eterne, Şi decât toată lumea de două ori mai mare

În propria lui umbră Zamolxe redispare.

„Priviţi-l cum stă mândru şi alb pe-naltul jeţ – El umflă răsuflarea vulcanului măreţ, Dacă deschide-n evii-i el buza cu mânie

Şi stelele se spulber ca frunzele de vie, El mâna în uitare a veacurilor turmă

Şi sorii îi negreşte de pier fără de urmă, Dacă se uită-n mare, ea tremură şi seacă, De-şi pleacă a sa frunte, tot ceru-atunci se pleacă, Ci-n evii tăi, Zamolxe, tu n-ai creat vreodată

Un chip mai blând, mai gingaş, decât ăst chip de fată, Gândirea ta, divine, abia putu s-adune

Din mii minuni din lume o singură minune, Căci numai ţie singur îţi fuse cu putinţă

S-uneşti atâta farmec cu-atâta necredinţă…

Dar nu ţi-o cer, tot darul ţi-l zvârl iar la picioare, De-a lumii tale bunuri privirea azi mă doare.

Nici vin să-mi cer coroana, nici ţara mea. O dărui

Fâşii s-o rup-orcine şi cum îi place-oricărui…

Strămoşi pierduţi în veacuri, rânduitori de cete, Coroana mea şi-a voastră e plină azi de pete;

O, voievozi ai ţării, frângeţi a voastre săbii

Şi ciumă în limanuri să între pe corăbii, Puteţi de-acum să rupeţi bucăţi a mele flamuri

Mânjit de ele-i zimbrul adunător de neamuri, De azi al vostru rege cu drag o să îngroape

Domnia-i peste plaiuri, puterea-i peste ape…

Şi-acum la tine, frate, cuvântul o să-ndrept.

Căci voi să-ngălbenească şi sufletu-ţi din piept, Şi ochii-n cap să-ţi sece, pe tron să te usuci, Să sameni unei slabe şi străvezii năluci, Cuvântul gurii proprii auzi-l tu pe dos, Şi spaima morţii intre-ţi în fiecare os;

De propria ta faţă, rebel, să-ţi fie teamă, Şi somnul – vameş vieţii – să nu-ţi mai iee vamă;

Te miră de gândirea-ţi, tresări la al tău glas, Încremeneşte galben la propriul tău pas, Şi propria ta umbră urmând prin ziduri vechi, Cu mânile-ţi astupă sperioasele urechi

Şi strigă după dânsa plângând, muşcând din unghii

Şi când vei vrea să-njunghii, pe tine să te-njunghii.

Te-aş blestema pe tine, Zamolxe, dară vai!

De tronul tău se sfarmă blestemul ce visai.

Durerile-mpreună, a lumii uriaşe, Te-ating ca şi suspinul copilului din faşe:

Învaţă-mă dar vorba de care tu să tremuri, Semănător de stele şi-ncepător de vremuri.”

Cosmogonia l-a ispitit pe Eminescu şi în alte momente din opera sa. Am amintit mai înainte Scrisoarea I, în care poetul expune de asemenea o teorie cosmogonică. O teorie cosmogonică expune el şi în poezia ce ne preocupă în prezent, precum şi în cunoscută Rugăciunea unui dac, poezie care s-a desprins de altfel dintr-o variantă a Gemenilor. Şi după cum ne aducem aminte, unele momente fugare de teorie cosmogonică ne întâmpină chiar în Luceafărul. S-a făcut însă observaţia de multă vreme că teoria cosmogonică a lui Eminescu descinde din Rig-Veda. Observaţia aceasta este întemeiată pe de-a-ntregul. De altfel poetul însuşi traduce cunoscutul Imn al creaţiunii din Rig-Veda, iar una din variantele Rugăciunii unui dac era intitulată Nirvana.

Ceea ce mă preocupă de altfel nu este să urmăresc izvoarele gândirii cosmogonice a poetului, ci să-i delimitez funcţiunea în operă lui poetică. Pentru Eminescu, cosmogonia nu este o teorie ştiinţifică, ci o temă literară şi sub raportul acesta ea se află în prelungirea temei mitologice. Să nu se creadă însă că poetul segmentează linia timpului, stabilind pe ea o epocă a genezei lumilor, o epocă a fabulei mitologice şi o epocă istoricăi Când timpul însuşi este văzut că o funcţiune relativă ar fi absurd să se atribuie autonomie, oricât de relativă ar fi aceasta, fragmentelor de timp. De o gândire consecventă în această ordine nu poate fi însă vorba. Poetul are adeseori prezentă noţiunea de timp istoric, dar, în general, geneza şi mitologia sunt gândite de el numai ca modalităţi ale timpului estetic al poeziei.

Timpul poetic nu se desfăşoară în determinări istorice – cronologice aş zice, dacă tautologia mi-ar fi îngăduită, ci există în forme speciale pe care le determină fiecare operă în parte, în felul acesta geneza şi mitologia nu trebuie văzute ca fenomene închise, pe care le putem invoca spre a defini prin comparaţie fenomene actuale. În câmpul poeziei ele sunt valori actuale, încorporate organic în structura viziunii poetice. Desprinsă din fabulă originară, propoziţia cosmologică sau mitologică se poate încadra organic în actual, cel mai adesea prin transpunerea ei pe calea simbolului: trecutul

Şi viitorul numai o gândire-s, spune poetul, care atribuie o funcţiune simbolică trecutului şi viitorului: toate apele timpului bat în prezent, trecutul cosmogonic sau mitologic este numai forma simbolică a acestui prezent.

K. Mitologia şi cosmogonia nu au însă numai această funcţiune; în strânsă dependenţă de ea apare o altă trăsătură: poezia lui Eminescu este o poezie de perspective şi în cuprinsul ei propoziţiunea mitologică sau cea cosmogonică sunt chemate să creeze dimensiuni. Să ne aducem aminte ce însemna sub raportul acesta imaginea Venerei în poezia Venere şi Madonă sau ce însemnează aceea a lui Hyperion în Luceafărul. Asemănătoare este situaţia poeziei Veneţia, în care Okeanos, un titan al mitologiei eline şi acesta, sublinia prin proporţiile sale uriaşe labilitatea străduinţelor omeneşti.

În sensul acesta trebuie înţeleasă afirmaţia făcută anterior, că poetul se lasă pătruns de spiritul mitologic. Spirit contemplator, el orientează în sens regresiv prezentul său sau, în poezii cum este cunoscută Pe Ungă plopii fără soţ, el face ca mitologia să se prelungească asupra prezentului, anulând ideea de timp consumat.

Poetul face mai mult însă: el creează în spirit mitologic, cu arcuiri simbolice. Voi semnala în ordinea aceasta poezia Mitologicale, care nu ne duce într-o zonă mitologică determinată. Poetul lucrează aici pe proporţii mitologice un subiect desprins din cotidian, promovat grotesc pe toate liniile, dar reţinând totuşi moneda umană, în măsură să stabilească raportul de dimensiuni între cele două zone. Poezia este indicată în primul rând să sublinieze prezenţa la poetul român a unor trăsături ce definesc spiritele mitologice: siguranţa cu care se mişcă în fabulos şi uşurinţa cu care mânuieşte blocurile cele mai masive ale figuraţiei poetice:

Da! Din porţile mândre de munte, din stânci arcuite, Iese-uraganul bătrân, mânând pe lungi umeri de nouri, Caii fulgerători şi carul ce-n fuga lui tună;

Barba lui flutură-n vânturi ca negura cea argintie, Părul îmflat e de vânt şi prin el colţuroasa coroană, Împletită de fulgerul roş şi din vinete stele.

Hohot-adânc bătrânul când vede că munţii îşi clatin

Şi-şi prăvălesc căciule de stânci, când vor să-l salute, Codrii bătrâni râd şi ei din adânc şi vuind îl salută

Paltinii-nalţi şi bătrânii stejari şi brazii cei veşnici;

Numai marea albastră murmură-n contra urgiei

Care bătrânul rege-o făcea: 'n beţia lui oarbă, El mân-oştiri de nori contra mării… Şi armia-i neagră

Ruptă pe ici-şi colea de-a soarelui roşă lumină, Şiruri lungi fug repede, grei pe cerul cel verde, Şi netezindu-şi barba trece prin el uraganul

Dus de fulgerătorii cai în bătrâna căruţă, Care scârţâie hodorogind de-ai crede că lumea

Stă să-şi iasă din vechile-i vecinice încheieture, „Groaznic s-a îmbătat bătrânul – soarele zice -;

Nu-i minune, a băut jumătate d-Oceanul Pacific, Rău îi mai îmbla prin pântece-acum băutura amară.

Însă-s eu de vină… C-umplut-am de nouri pahare

Cu apele mării adânci, boite cu roşă lumină – Cine dracul ştia acum că de cap o să-şi facă!

Ah! Moşneagul beţiv e-n stare-ntr-o zi să ruine

Toate societăţile de-asigurare din ţară”.

Soarele-şi bagă capul prin nouri şi limba şi-o scoate

Şi c-o rază gâdilă barba bătrânului rege.

„Hehe!” zice bătrânul râzând – „Ce faci tu, Pepeleo?

Tânăr, hai? De mii de ani tot tânăr te văd eu, Pare-mi că dai pe obraz cu ros, după moda de astăzi, Altfel nu-nţeleg cum tânăr de-o mie de evi eşti”.

„Taci, moşnege făr' de obraz, te du, te trezeşte…

Vezi în ce stare te afli: coroana îţi stă pe-o ureche

Şi în veselia ta proastă, lumea ruini tu!”

Însă-a popoarelor blonde de stele guverne-ndărătnici

Vai! Nu făcuse şosea cum se cade pe câmpii albaştri

Şi se răstoarnă carul şi rău se-nglodează bătrânul,.

Mai că era să-i rămână ciubotele-n glodul de nouri.

Hei! Ce-i pasă! El norii frământă jucând mocănească

Şi pe-un vânt l-apucă, de cap, făcându-i morişcă;

Se tăvălea peste cap şi, pişcat de un purec de fulger, Se scărpina de-un şir de păduri ca de-un gard de răchită.

Norii roşesc de ruşine şi fug, iar vântul se culcă

Între codrii şi munţi… Uraganul mahmur poticneşte

Spre castelul de stânci ce-şi deschide uriaşa lui poartă

Spre a-l primi pe bolnavul bătrân în surele hale.

El îşi ia coroana din cap şi în cui o atârnă

De sclipeşte în noapte frumoasă şi roşă – un fulger

Încremenit de nouri. Cojocul l-anină

El de cuptor… Ciubote descalţă, şi negrele-obiele

Cât două lanuri arate, le-ntinde la focul Gheenei

Să se usuce. Chimirul descinge şi varsă dintr-însul

Galbeni aprinşi, într-un vechi căuş afumat de pe vatră

Mare cât o pivniţă… 'N paturi de pâclă-nfoiată

Regele-ntinde bătrânele-i membre şi horăieşte.

Până-n fundul pământului urlă: peştere negre

Şi rădăcinile munţilor mari se cutremură falnic

De horăitul bătrânului crai. Iară afară

Vezi un ger bătrân şi avar cu faţa mâhnită, Cărăbănind al zorilor aur în saci de-ntuneric, Ca să-l usuce-n rubine. Cu-ncetul cu-ncetu-nserează…

Soarele, ca să împace marea, la ea se apleacă, Lin netezeşte-a ei faţă albastră şi-adânc se uită

În luminoasele valuri a ei şi sânu-i desmiardă

Cu tot aurul razelor lui. La pământ se mai uită…

Florile toate ridică la el cochetele capuri

Copilăroase şi ochii lor plini de zadarnice lacrimi.

Pe grădini se mai uită, pe-alei de vişini în floare, Şi de cireşi încărcaţi, de salcâmi cu mirosul dulce:

Pe-acolo se plimbă o fata-n albastru-mbrăcată, Părul cel blond împletit într-o coadă îi cade pe spate;

Ca Margareta din Faust ea ia o floare în mână

Şi şoptea: Mă iubeşte… Nu mă iubeşte… Mă iubeşte!

Ah, boboc… Amabilă eşti… Frumoasă şi – proastă, Când aştepţi pe amant, scriitor la subprefectură, Tânăr plin de speranţa, venind cu luleaua în gură…

Soarele-n apus, iar luna, o cloşcă rotundă şi grasă.

Merge pe-al cerului aer moale şi-albastru, şi lasă

Urmele de-aur a labelor ei strălucinde ca stele.

Iar a doua zi se scoală bătrânul şi urcă Rarăul

Numai în cămeşoi, desculţ şi fără căciulă

Şi se scarpină-n cap – somnoros – uitându-se-n soare.

1. În nota manuscrisă deja amintită, aflată pe coperta cursului litografiat, capitolul e văzut ca necesitând amplificări în sensul includerii mitologiei populare româneşti: „în continuarea capitolului mitologic, de captat prin basm (mitologie popfulară rom [ână]) valorile poeziei poporane. Rostul acesteia accentuat în operă lui Erainescu. Special [sici] asupra basmului, care, la el, fabulă simbol, dar care-l ispiteşte prin simboluri. Şi toată poezia populară] – afară de elem [entele] de formă – rosturi simbolice la Eminescu. Nu exterior, decorativ şi liric (Alecsandri), ci în profunzime – şi preponderenţa] epicul >fantastic. Şi cosmogonia poporului român. Accentuată poezia naturii”.

2. Despre care, Roşa del Conte, Op. Cât., p. 180-185.

3. De un deosebit interes e neterminata Decebal (Operei vol. IV, Teatru), în care am văzut (Eminescu. Modele…) nu o dramă romantică, ci o piesă cu structură de „mister”.