Capitolul IX

În ziua aceea de marţi, Andreiaş deschise pleoapele în clipa cînd o rază de soare se strecura printre vergelele obloanelor. Clipi de cîteva ori, alungind dulceaţa somnului. După ce privirea i se limpezi, văzu dungile aurii ale soarelui înmulţindu-se pe perete. Mişcă din buze şi începu să numere : una, două, cinci, patru...

Se opri cugetînd : parcă nu suna bine.

Una, două, patru, trei, cinci... Parcă nici aşa nu suna bine. Plictisit, renunţă la numărătoare. Căsca adînc scoţînd un miorlăit de pisoi flămînd. Pe urmă, pistruii începură a se nelinişti, semn că îl cerca plîn- sul. De ce nu venea mămica lui ? ÎI uitase oare ? Dorul de ea se deschise într-însul ca floarea numită „regina nopţii" ce-şi desface petalele în zorii zilei. Oftă. Un oftat adînc în trei reprize, în care-şi topi şi dorul, şi resemnarea.

Cît de mult ar dori să-i povestească întîmplăriie din Sibiul ăsta ciudat. Să-i povestească despre bobiţa de argint viu, despre prietenii lui : Petrică, Dănuţ şi Emil, care erau copii adevăraţi. Nu ca aceia din aparatul de radio. Şi despre Erich şi Nicuşor, băieţi cam mîndri, umblînd cu nasul pe sus, socotindu-l pe dînsul prea mic pentru ei. Ce era drept, era drept. Într-adevăr el, Andreiaş, era cel mai mic dintre toţi.

Nicuşor într-o zi îl poreclise „Pipăruş Pătru". Se refugiase în braţele bunicului, plîngîndu-se că fusese batjocorit. Bunicul îi povesti îndată povestea lui Pipăruş şi supărarea se risipi.

Era el Pipăruş Pătru mic, dar nimeni nu-l întrecea în voinicie. Aşa trebuia să ajungă şi el.

Gîndindu-se la asta se răsuci în pat, regăsindu-şi din nou culcuşul. Trase pătura peste cap simţind că iar i umplu ochii de lacrimi, din pricina măicuţii care-l amăgise.

În vremea asta, bunicul se trezi.

Andreiaş îl auzi forfotind în odăi, în bucătărie, apoi ciripitule canarilor zbucniră în văzduh, semn că bunicul îndepărtase şalul de pe colivie

După o vreme se apropie de copil.

— Dormi ?

Andreiaş tăcu chitic. N-avea nici o poftă de vorbă. Înaintea ochilor îi juca chipul măicuţii, iar în urechi îi auzea glasul dulce care-i spunea :

— Andreiaş, tu să nu-mi faci greutăţi!

Făgăduise să nu-i facă greutăţi, şi iată greutăţile se apropiau.

Dorul ăsta mare îi strîngea inima, ca-ntr-un cleşte; Sub frunte i se zbateau tot felul de gînduri. Cum ar fi putut ajunge la maica lui. Bunăoară, dacă nasturele din buzunar ar fi fost cu adevărat fermecat, l-ar fi frecat puţin între degete şi într-o clipă ar fi răsărit inaintea lui un covor fermecat. Covorul acela l-ar fi purtat cît ai bate din palme, cu pat cu tot, la măicuţa lui. Dacă ar fi avut cizmele năzdrăvane din poveste, ar fi săltat numai un pas şi ar fi ajuns la Sălişte.

Iar dacă ar fi fost într-adevăr Pipăruş Pătru, s-ar fi pitit în buzunarul vreunui călător, care mergea la Sălişte, poate în sînul lui, sau chiar în musteţile lui, şi ar fi răsărit înaintea măicuţii.

— Ce-i cu tine, Andreiaş ? se aplecă asupra lui bunicul, trăgînd pătura la o parte şi privindu-i chipul bosumflat înecat în perne. Te-a pişcat de undeva vreun purice ?

Andreiaş începu să rîdă. Aşa era bunicul ăsta bun şi dulce. Avea totdeauna o vorbă care risipea supărarea. Se săltă in aşternut, întinse braţele spre el şi-i sărută obrajii trandafirii şi bucălaţi.

— Ai dormit bine, Pipăruş Pătru ?

— Bine, tata mare. îmi dai voie să mă joc pe Treptele porcarilor ?

— Astăzi să faci bine să nu ieşi din curte. E zi de tîrg. E umblare multă pe străzi şi nu care cumva să vie mămică-ta să nu te găsească acasă. M-ai înţeles ?

— Am înţeles, tata mare.

Aşa, Andreiaş. Eu trebuie să am încredere în ceea ce-mi făgaduieşti.

Într-adevăr, în ziua aceea, fiind marţi, zi de tîrg, era mare forfotă în oraş. Căci trebuie să ştiţi că, la Sibiu, ziua de marţi ca şi ziua de vineri sînt zile însemnate. Din toate împrejurimile oraşului vin ţăranii pe jos sau cu căruţe, purtînd marfă pentru orăşeni.

Oraşul fierbe ca un stup de albine. Străzile sînt pline de oameni şi femei, purtînd desagi în spinare. Drumul tramvaielor e încurcat de şiruri de căruţe încărcate cu saci de grîu, porumb, cartofi, fructe, valuri de lînă, pături. Toate urcă pe sub „Podul de fier“ spre locul de desfacere. Larma umple văzduhul, încît nu se mai aude om cu om.

Uriaşul din turnul săsesc zadarnic îşi vesteşte prezenţa prin bătăi regulate. Nu-l aude nimeni. Sau mai curînd nimeni n-are grija lui.

Ochii negri şi mari ai uriaşului privesc cu mînie forfota şi lopătează minutarele pe discul orologiului, mişcînd ceasurile spre asfinţit.

Andreiaş, după făgăduiala făcută bunicului, ieşi în curte şi începu a-i dibui cotloanele. Cît de greu trece timpul pînă venea ceasul cînd prietenii lui răsăreau în ulicioară.

Începu să privească prin zăbrelele de la poartă lumea care pentru a urca în Oraşul de sus tăia drumul pe uliţa asta.

Treceau tot felul de oameni îmbrăcaţi în straie pe care nu le mai văzuse pînă atunci. Femei cu fuste albe şi şorţuri negre, aşezate în faţă şi în spate, legate în cap cu năfrămi negre, şi deasupra lor purtînd pălării mari de paie.

Bărbaţi îmbrăcaţi în pantaloni strimţi, albi şi cămăşi albe, care fluturau în jurul şalelor. Aceştia purtau pe cap pălărioare mici, negre, ca nişte străchinuţe. I se părea că cu toţii se îndreptau undeva, unde avea loc cine ştie ce adunare de seamă.

Ieşind din curte şi tot făcînd un pas şi încă un pas, se trezi lîngă Treptele porcarilor. Lumea forfotea urcînd şi coborînd pe sub arcurile boltite.

Începu să urce şi el. In curînd se trezi sus în „plaţul“ larg al pieţii, care gemea de lume, de lume mai multă ca oricînd în alte zile.

Gospodinele circulau grăbite cu coşurile de răchită, atîrnate de braţ. Se opreau aici, se opreau dincolo, întrebau de preţ, cumpărau, iar coşurile se umpleau ca prin farmec cu bunătăţi, orînduite în cuprinsul lor ca la farmacie.

Într-un colţ al coşului se afla aşezată mazărea boabe, ca nişte mărgeluşe verzi; lîngă ele, cartofii lungi de Ardeal, aurii, cu coajă subţire ; alături, conopida întocmai ca o ciupercă înfoiată.

Smîntîna grasă privea cu un ochi alb din rotundul unei căni de porţelan, care se rezema într-un calup de unt, învăluit în frunze de brusture verde şi stropit tot cu boabe de apă. Morcovii roşii, pătrunjelul alb, purtînd în creştet panaşul verde al frunzelor, revărsat peste margini, se odihneau şi ei într-o latură.

Andreiaş se amestecă în mulţime. Văzduhul mirosea ca o grădină bogată, în care creşteau pe lîngă fructele cele mai felurite şi zarzavaturi, chiar şi lapte şi brînză.

Pentru Andreiaş piaţa, luă înfăţişarea unui tărîm nou şi necunoscut. Se oprea ici, se oprea dincolo, ameţit de lume, de coşurile şi mesele pline cu vişine, pere, piersici, ardei, roşii şi tot felul de zarzavaturi, ca într-o ţară de basm.

„Cofăriţele“ gureşe îmbiau mai abitir ca în alte zile gospodinele şi cîntăreau cu mare fală în tereziile înalte de alamă belşugul mărfii de care erau înconjurate.

Andreiaş, care uitase de făgăduiala făcută bunicului de a nu ieşi clin curte, rătăcea ca într-un vis miraculos, ascultînd larma ca pe o muzică minunată.

Dacă ,,Piaţa mică" i se păru lui Andreiaş o excursie într-un tărîm din altă lume, vă puteţi închipui ce impresie făcu asupra lui cea de a doua piaţă. Cea din jurul bisericii săseşti la care ajunse străbătînd un gang lung şi îngust ca un tunel.

Aici se înşirau nenumărate căruţe, unele alături de altele, pline cu tot felul de marfă. După cum am mai spus: grîu, lînă, porumb...

Zarva era cu totul alta decît în „Piaţa mică“. În văzduh se auzeau nechezat de cai, lătrături de cîini, guiţat de purcei.

Sprijiniţi de roţile carelor, ca nişte voinici, stăteau sacii cu grăunţe, iar pe velinţe se ridicau suluri de lîna miţoasă, ca nişte nori pufoşi, adusă de muntenii de la Sălişte.

Andreiaş umbla ca un zănatic. Nu-şi dezlipea privirile de pe oamenii îmbrăcaţi în cămăşi şi pantaloni albi şi încinşi cu brîie din piele cusută cu flori. I se păreau a fi toţi călifari şi căuta cu mirare unde-şi ţineau ascuns buzduganul sau sabia fermecată.

— Mişcă-te copile ! îl mustra cîte cineva, care grăbea să pătrundă mulţimea.

Dar Andreiaş rămînea împlîntat în loc, fără a ţine seama de poftire. Tot ceea ce-l înconjura i se părea a fi imagini dintr-o carte cu poze. Apoi îl apucă graba. Se strecură printre oameni ca o zvîrlugă, cu nasul în vînt, cu cei doisprezece pistrui risipiţi pe şaua lui, cu gura deschisă de mirare, îmbrăcat în  pantalonaşi albaştri, cu pieptărel pe care erau brodate bucheţele de flori.

Deodată zări un mînzişor. Părul roşcat al mînzişorului lucea în bătaia soarelui, iar coada scurtă se agita plină de veselie.

Copilul se apropie de căruţa în spatele căruia era legată mama mînzişorului. Aceasta nici habar n-avea că fiul ei, mînzişorul, îşi vîra mereu botul pe sub burta ei, căutînd ceva. Îşi vedea liniştită de prînz. Apuca cu fălcile late cîte o grămadă de fîn, pe care apoi o mesteca cu tihnă.

Andreiaş se apropie de mînzişor. Acesta întoarse priviri speriate spre nodul de om care-i apăruse deodată în faţă. Necheză scurt şi făcu un ocol înconjurînd iapa pe la spate, ferindu-se de băieţel.

Stăpînul căruţei, al iepei şi al mînzişorului, şedea pe un scăunel de lemn, aşteptînd muşterii la vălătucile de lînă, îngrămădite înaintea lui. Văzîndu-l pe copil dînd roată animalelor, îi strigă :

— Fereşte, mă Pipăruş, vrei să te alegi cu o copită? Andreiaş se dădu doi paşi înapoi, mirîndu-se cum de ştia moşul cum îl botezase Nicuşor ?

Capul mînzişorului apăru de după spinarea mamei şi-l privi într-un chip care-i păru lui Andreiaş că-i spune ceva. Cine ce-i cerea... Poate vreo tavă cu jeratic s-o înfulece...

Ce-i, mă Pipăruş, strigă din nou stăpînui animalelor, dînd un bobîrnac pălărioarei mici şi negre, căzută pe frunte. Tu n-ai casă ? Ce încurci oamenii la tîrg?

— Ba am, tovarăşe ţăran, răspunse copilul ţanţoş.

— Dacă ai, du-te acasă ! Iaca e prînzul. Te va căuta maică-ta.

Amintindu-i de maica lui, simţi din nou în inimă valul de dor. Se uită împrejur şi făcu cîtiva paşi, lăsîndu-se înghiţit de mulţime. Aşa cum rătăcea împins dintr-o parte într-alta de tîrgoveţii grăbiţi, care se împiedicau de dînsul, se simţi obidit şi pierdut în lume, un fel de crai căruia un curtean hapsîn îi furase hainele de aur, gonindu-l departe de maica lui.

Vîrî mîna în buzunărel, dădu peste un corn pe care-l luase de pe masă cînd plecase de acasă. Începu să-l ronţăie cu dinţii, rătăcind mai departe printre oameni, printre căruţe, printre marfa grămădită înaintea lor, cu urechile pline de şopotul tîrgului, ca de şopotul unei ape.

Într-un tîrziu dădu din nou de mînzişor. Făcuse un ocol şi nimerise acuma pe partea cealaltă a şirurilor de căruţe. Mînzişorul care tocmai se afla în ceasul prînzului şi se ospăta sugînd de zor din ţîţele maicii lui, învîrtind în aer, ca pe un pămătuf, coada scurtă, scoase la iveală botul de sub burta mamei, ciuli urechile, întrerupîndu-şi prînzul la vederea unui asemenea oaspe, pe care de altfel îl recunoştea. Se uită la Andreiaş, cu ochi întrebători. Părea că-i spune : „Te-ai întors prietene ? Dezleagă-mă de vrajă ! Ce aştepţi?“

Andreiaş clătină din cap cu înţeles. Se trase la umbra carului, vorbindu-i mînzocului tainic din ochi. Pesemne mînzocul îi pricepea graiul, căci necheză scurt şi vesel. Atunci Andreiaş se ciuci şi începu să înainteze încet, încet pînă ajunse sub car, între roţile lui.

Păturile care atîrnau din marginea căruţii pînă jos, expuse a fi văzute în voie de către cumpărători, îl ascundeau de ochii stăpînului ca o cortină. Aci dedesubt se simţea întocmai ca într-un cort, la adăpost. Roti privirile. De sub marginea carului nu putea zări decît picioarele lungi şi subţiri ale mînzişorului care n-avea pic de astîmpăr şi înălţa mereu cînd o copită cînd alta, făcîndu-i parcă semne tainice.

Văzu şi picioarele mai groase ale iepei, care şi ea izbea din cînd în cînd caldarîmul cu potcoava. Pe dinaitea lui treceau picioare de bărbaţi, de femei, ieşind de sub clopotele fustelor, înaintînd pe drum, parcă ar fi fost trase de aţă.

Cît de caraghios i se înfăţişa lumea privită de sub căruţă!

Începu să chicotească. Doamne! Cât de minunată era viaţa în oraşul bunicului !

Deodată, stăpînul căruţii apucă o pătură şi-o ridică dintr-un colţ, pentru a o arăta unui muşteriu. Soarele pătrunse sub căruţă şi el se trase iute la o parte, spre a nu fi văzut.

— Asta-i lînă de munte, doamnă, mă rog... Lină curată, ţigaie. Pe la noi, oile poartă mătase în spinare... Ia poftim şi pipăie.

— De unde eşti bade ? întrebă vocea cumpărătoarei.

— De la Sălişte, de unde să fiu?

Andreiaş ciuli urechile. Ce vorbea omul? De unde era? De la Sălişte ? Din locul unde se afla maica lui?

Inima începu a-i bate repede în piept. Obrajii se roşiră de emoţie. Dacă omul cu căruţa cu cai şi mînzişorul erau de la Sălişle, îl puteau lua uşor şi pe el cu dînşii.

Pătuna căzu la loc. Sub căruţă se făcu din nou întuneric. Cumpărătoarea nu se învoise din preţ.

Andreiaş săltînd ca o broască se apropie de pătură şi-i ridică un colţ. Privirile i se izbiră întîi de valurile de lînă albă, apoi de doi stîlpi înveliţi în stofă tot albă şi proptiţi în ghete negre. Erau picioarele omului, înălţă ochii. Dădu cu ei de chipul lui. Avea sprîn- cenele albe, lungi şi aspre. Mai lungi şi mai albe decît le văzuse mai înainte, cînd moşul îl gonise acasă. Cădeau asupra pleoapelor ca sălciile pletoase asupra lacurilor. Zbîrciturile din obraz păreau şanţuri, iar mustaţa stufoasă aducea cu o pădure deasă.

De bună seamă, moşul acesta era un slujbaş în simbria hapsînului. Trebuia să-l viclenească, să-l ducă la maica lui.

Cum să facă ? Îi era teamă să iasă la iveală şi să-l roage să-l ia în căruţă.

Cercetă dedesubtul carului cam unde s-ar fi putut piti. Într-o parte atîrna o găleată. Ar fi încăput oare în ea ?

Tocmai cînd se pregătea să încerce, găleata dispăru.

Privind pe sub car, o văzu depărtîndu-se, atîrnată de mîna unei femei îmbrăcată în fustă albă şi şorţ negru. Stătu pe gînduri. Dacă nu găsea vreo ascunzătoare, nu era chip să ajungă ta Sălişte. Ce-ar fi dacă s-ar urca în căruţă ?

Tîrîndu-se pe genunchi şi pe palme, ieşi de sub car, se ridică în picioare şi fără a mai sta mult la socoteală, aşeză piciorul pe spiţa unei roţi, se prinse cu inimile de loitră şi se prăvăli în fînul din căruţă.

Iapa întoarse capul. Mînzişorul necheză ascuţit. Moşul mi se clinti.

Rămase o secundă întins pe spate, cu ochii închişi de puterea soarelui. Apoi se răsuci ca un sul. Finul îl gîdila la urechi, provocîndu-i un chicot. Se stăpîni. Dădu la o parte firele aspre şi-şi făcu un culcuş în fin, sub scîndura de lemn, care servea drept scaun. Potrivi finul deasupra lui şi inspiră mireasma lui aromitoare.

Era atît de bine şi de răcoare în culcuşul acesta proaspăt, încît simţi că-l cuprinde un fel de ameţeală, ca şi cînd cineva ar fi trimis asupra lui o boare vrăjită şi adormitoare.

Îşi lăsă capul în fin, închise pleoapele şi a-dormi. Cine ştie ce vise o fi avut Andreiaş îngropat in culcuşul aromitor ?!!

Dacă cineva ar fi dat la o parte fînul şi l-ar fi privit, ar fi zărit chipul lui Andreiaş încruntat. Sta cu degetul mare între buze şi din cînd în cînd ţocăia, sugîndu-l aprig. Pistruii de pe nas se mişcau ca nişte purici. Doar unul mai mare, cafeniu şi rotund, aşezat chiar pe vîrful ascuţit al nasului, sta nemişcat ca un moş înţelept, care priveşte la năzdrăvăniile nepoţilor. Un purice moş şi nişte purici nepoţi.

Căruţa moşului alerga rostogolindu-şi roţile pe asfaltul şoselei. Iapa săltă bucuroasă în ham, simţindîn în nări aromele răcoroase ale plaiurilor cunoscute. Mînzişorul se zbenguia alergînd cînd alături de maică-sa, cînd apărea dincolo alături de celălalt cal înhămat la căruţă, cînd o lua razna înainte sau rămînea în urmă, adulmecînd cu botul în vînt. Din cînd în cînd iapa necheza straşnic şi mînzişorul cu urechile ciulite se apropia de dînsa, mişcînd gîtul şi botul, în sus şi în jos. Iapa întorcea capul mînioasă spre pruncul ei, scoţind sunete scurte şi ascuţite. Cine ştie cu ce vorbe amarnice îl certa ! Mînzocul pesemne, pricepea fiecare cuvînt al ei şi lua aminte o vreme. Apoi din nou o pornea razna. Era şi el un fel de Andreiaş, din lumea animalelor.

Deodată copilul gemu uşor, se mişcă în culcuşul de fîn şi deschise ochii. În loc să vadă vergelele de lumină, pe care le trăgea soarele pe peretele din casa bunicului, zări o perdea de fire verzui ca o plasă. Unde se afla ? se întrebă el. Era tot in vis? Stătu o vreme şi ascultă duruitul roţilor pe drum. În clipa aceea îi răsună la ureche un nechezat şi simţi că culcuşul în care se afla se zguduia şi aluneca tras pe roţi.

Ascultă trapul de pe caldarâm şi se răsuci pe burtă, înălţă capul şi prin plasa de fire zări din nou stâlpii albi, pe care-i văzuse în piaţă sprijiniţi în bocanci negii. De asemenea, mai văzu o fustă albă şi un şorţ negru, din care ieşeau două picioare goale vîrîte în sandale. Drept înainte zări crupa iepei săltind. Părul roşu îi era asudat, iar sub coada stufoasă era trecut hamul. De o parte şi de alta se vedea cîmpul.

Unde se afla ? îşi aduse deodată aminte. În căruţa hapsînului, în drum spre maica lui. Stătu nemişcat, gîndindu-se la toate cîte i se întîmplaseră de dimineaţă.

Bunicul îi spusese să nu iasă din curte. Şi iată, se afla într-o căruţă care alerga cine ştie unde.

— Mărie, ia caută tu dăsăguţa cu merinde, să îmbucăm ceva, auzi vocea hapsînului.

O mînă cu pielea pîrlită de soare coborî şi se înfipse în fîn. Degetele pipăiră în dreapta şi-n stingă, cît p-aci să nimerească nasul lui Andreiaş. Primejdia trecu. Mina dădu peste săculeţul cu mîncare şi-l scoase afară.

— Crestează slănina, spuse moşul. Dă-mi şi pîine şi un ou... Curăţă o ceapă.

Stomacul lui Andreiaş chiorăi. Gura i se umplu de suc. Foamea se trezi într-insul ca un lup flămînd. O dată cu foamea, năvăli înaintea ochilor şi chipul bunicului, pentru care ceasul mesei era sfînt. Îl apucă teama. Cine erau oamenii aceştia, care mîncau liniştiţi şi-l duceau pe el cine ştie unde ? Ce va zice bunicul pe care-l mîhnise din nou ? Dar mămica ?...

Dacă va afla de năzdrăvăniile pe care le făcea de cînd venise în oraşul bunicului ? Se va uita în ochii lui, aşa cum numai ea ştia să se uite şi-i va spune : „îmi faci greutăţi”... aşa mă iubeşti tu ?

Inima i se induioşă şi-l cuprinse ruşinea, căci călcase din nou făgăduiala de a-l asculta pe bunic. Cine ştie prin ce spaime trecea acum. Putea crede că fusese călcat de tramvai... sau de vreo maşină...

Săracu’ bunicu’ ! Pistruii i se mişcară ca opăriţi. Plînsul îl sufoca. Dădu finul la o parte şi scoase capul la iveală. Nimeri cu el chiar între picioarele moşului, care mînca liniştit, avînd aşezat pe genunchi coltucul de pîine şi slănină.

Aplecînd privirile pentru a căuta bucata de slănină, moşul dădu cu ochii de o bilă rotundă, acoperită de un păr des. Din ea ţîşnea ca o seceră mică un nas, pe care erau risipiţi un pumn de pistrui. Atîta văzu.

Ia priveşte, Mărie! rosti cu haz. Uită-te şi tu ce mi-a crescut între genunchi. O fi o căpăţînă de varză, ori conopidă, ce zici ?

Femeia întoarse capul. Ea zări pe lîngă un nas cîrn, şi nişte ochi speriaţi şi o gură gata pusă pe plîns.

— Iaca ce ne-a răsărit în căruţă spuse femeia. Bată-te norocul de copil ! făcu cruce punînd mîna pe umărul băiatului şi ridicîndu-l în sus. Opreşte, tată, să vedem ce-i cu el.

Moşul se lăsă pe spate şi trase din hăţuri. Iapa îşi încetini mersul, apoi se opri. Necheză puternic, chemîndu-şi puiul, care sosi vesel cu coada în vînt.

În vreme ce moşul cu fata lui îl descoseau pe Andreiaş, întrebîndu-l ce căuta în căruţa lor, iapa îşi mînzul, nechezînd scurt, tuşind, încercînd să-l apuce cu botul de urechi, să-l înveţe minte.

Pesemne mînzişorul îi făgădui ascultare, căci iapa îi îngădui să se lipească de dînsa, mîngîindu-l şi frecîndu-i gîtul delicat cu fălcile. Apoi îi dădu învoire să-şi vîre botul sub burtă, să se ospăteze cu lapte dulce şi proaspăt.

Lucrul acesta se întîmplă tocmai cînd moşul şi fata reuşiră în sfîrşit să priceapă cine era Andreiaş şi ce căuta în căruţa lor. Pînă să chibzuiască ce era de făcui cu el, îi aşezară în mînă o bucată de pîine şi un ou.

Andreiaş începu să înfulece de zor, privind cu seninătate holdele de aur, care se legănau ca un val uriaş.

Bătrînul după ce se scărpina după ceafă, în cîteva vorbe hotărî ce avea de făcut. Cercetă zările şi văzu venind către ei o căruţă. Cînd căruţa ajunse în dreptul lor, ridică mina făcînd semn să oprească.

— Bună vremea ! se adresă moşul femeii care mîna căruţa. Încotro?

— Ia, pînă la Sibiu,

— Aşa !

— Aşa.

— Faci bine să iei copilul ăsta cu dumneata. M-am trezit cu el în căruţă. S-a ascuns în fîn, fără să prind de veste. Du-l dumneata la bunicul său. Zice că stă pe strada Tîrgului.

Femeia se uită la Andreiaş, oare muşca din pîine cu o poftă de lup, liniştit cu totul.

— Bată-l să-l bată de copil ! spuse ea. Frumoasă poznă ! Cine ştie pe unde-l caută bătrînul !... Îl duc, cum să nu-l duc. Dar dacă nu şade acolo ?

Moşul spuse după o clipă de gîndire :

— Te opreşti atunci la Miliţie. S-or descurca ei cu el.

Auzind de miliţie, începu să ţipe. Mînzişorul scoase botul de sub burta mamei şi se uită speriat în jur.

— Nu vreau la miliţie ! Vreau la tata mare, pe uliţa Tîrgului. Acolo locuiesc, tovarăşe ţăran. Zău, că acolo.

— Potoleşte-te, Pipăruş Pătru, spuse moşul, luîndu-l în braţe şi trecîndu-l peste marginea căruţii în braţele femeii. Ar trebui să-ţi ard una la tur cu biciuşca. Să n-o mai iei razna în lume să faci belele... Şi să ştii că eu nu-s nici un tovarăş ţăran. Eu sînt Moş Ifrim.

Femeia luă copilul în braţe şi-l aşeză alături de ea pe scaun. Învîrti biciuşca în aer şi îndemnă caii spre oraş.