Capitolul X

Amurgul începuse a înroşi cerul. Valuri, valuri sîngerii se revărsau peste boltă dinspre apus. De o parte şi de alta a drumului se întindeau pînă departe lanuri galbene de grîu, care se legănau alene, ca sub mişcarea nevăzută a unei ape.

Pe alocuri începuse secerişul. Se vedeau oameni înaintînd prin lanul galben. Spicele cădeau retezate la picioarele lor. În urma secerătorilor veneau femei, purtînd pălării mari de paie, ca nişte talgere. Se aplecau legînd snopii, apoi îi aşezau în cruce unii peste alţii, din loc în loc ca pe nişte turnuleţe.

Andreiaş şedea lîngă femeia străină şi privea cîmpul cu mirare. Nu mai văzuse niciodată asemenea privelişte. Mintea lui plină de închipuiri îşi făcu din nou de lucru. Pentru el sutele şi miile de spice, care se clătinau, erau un popor întreg de oameni, pe care un împărat aprig — poate tot acela cu care avea el însuşi pricină — îl prefăcuse în marea aceea galbenă, înţelenită pe loc... De bună seamă, hapsînul îşi trimisese pe înserate oamenii, ca să-i doboare cu totul la pămînt. Femeile care veneau în urma lor nu erau decît nevestele şi fiicele acestor oameni, legaţi în vrăji. Îi adunau în braţe, pentru a-i aşeza în mormînt, jeluindu-i amarnic...

Într-adevăr, dinspre lan se auzeau cîntece duioase plutind în văzduh ca o mireazmă.

Se lăsă dus de închipuire, părindu-i că-i purtat în văzduh de o căruţă fermecată.

— Şi zi, ai fugit de-acasă ? auzi el femeia, întrebîndu-l de alături.

Vraja se risipi. Întoarse capul spre dînsa. Înghiţi dumicatul de pîine şi slănină care-i mai rămăsese în gură.

— Nu, n-am fugit! spuse ofensat, gata să plîngă. Am vrut să merg la măicuţa, la Sălişte.

— Asta tot fugă se cheamă. Un copil cuminte nu o porneşte aşa de capul lui. Ascultă de cei mari.

Andreiaş oftă. Privirea i se întristă. Se uită la cer, apoi la cîmp, apoi din nou la femeie. Se gîndi la bunic. Îi revăzu ochii umezi, privind prin lentilele de deasupra, mustrător. De bună seamă îl căutase prin tot oraşul... Of ! săracu’ bunicu’ ! Ştia că-l dor picioarele, că-i era atît de greu să urce Treptele porcarilor. Inima i se strînse. Dacă va afla şi măicuţa, îi va spune bunicului să-l încuie în casă. Doamne ! N-ar mai putea sta încuiat în odaie un ceas... Mai bine îi va da lui Petrică nasturele vrăjit şi se va duce cu el la cămin.

Pe obraz începură a-i şirui lacrimi. Apoi se uită la picioarele iepei, ale cărei copite săltînd păreau nişte linguroaie cu care izbea în cadenţă caldarîmul. Lucrul acesta îi alungă din nou, pentru o vreme, obida.

De-abia se linişti că femeia după ce plesni în aer biciul îl luă iarăşi la rost :

— Să fii al meu, ţi-aş arăta eu ţie... spuse trăgînd mînioasă de hăţuri.

Chipul bunicului răsări din nou, din adîncul în care îl cocoloşise, pentru a nu-i mai vedea privirea mustrătoare, cînd un pufăit umplu văzduhul.

Din mijlocul unui lan se înălţa o coloană de abur şi pe dată se ivi un fel de locomotivă, care înainta tacticos prin grîu, trăgînd după sine un fel de gură uriaşă de zmeu, alcătuită din nişte lopeţi care se învîrteau şi doborau la pămînt cît ai bate din palme, brazde largi din lan.

Andreiaş se răsuci şi scutură mîna femeii.

— Priveşte, tanti, tractorul, strigă vesel, parcă ar fi văzut un prieten credincios. Vezi tractorul ?

Femeia rîse, şi pocni din nou biciul deasupra cailor.

— la te uită, Pipăruş Pătru, te pricepi la tractoare. Unde-ai văzut tu tractoare ?

— În cartea de poveşti ! vorbi copilul. E acolo un tractor mare, urmă arătînd cu mîinile, cît de mare era tractorul. Stăpînul lui e Niţă tractoristul. Şi eu mă fac tractorist cînd oi ajunge mare.

— Pînă ajungi tu mare, cine ştie ce vechitură va ajunge tractorul !... spuse femeia ca pentru sine.

— De ce ? întrebă Andreiaş, rotind nasul în vînt.

— Din pricina „enovaţiilor", spuse femeia.

— Nu enovaţii, tanti, — corectă Andreiaş, — inovaţii. Şi la fabrica unde lucrează mămicia se fac inovaţii.

— Multe mai ştii, Pipăruş Pătru, rîse femeia.

— La fabrică, la mămica, unul a făcut o inovaţie de nu se mai rupe firul.

— Ce fir, mă nodule ?

— Cum ce fir ? Firul de bumbac, cînd se ţese pînza.

— Ai văzut tu cum se ţese pînza ?

— Am văzut. Sute de războaie care clămpănesc. Uite aşa fuge suveica, încheie, agitînd mîna prin aer. M-a dus măicuţa să văd !

Căruţa zbura pe asfaltul întins. Din apa depărtării se desluşi oraşul Sibiu. Părea zugrăvit pe orizont. Mulţime de case întinse de-a lungul zării. Dintre ele ţîşnea ca un catarg suliţa turnului de la biserica săsească. Mai spre dreapta se vedeau clopotniţele rotunde ale catedralei ortodoxe, apoi coşurile fabricilor, părînd a susţine cerul în vîrful lor.

Lanurile se sfîrşiseră. Un imaş verde se întindea ca un covor pe dreapta şi pe stînga drumului.

Un băieţel, nu mai mare decît Andreiaş, îmbrăcat într-o cămăşuică încinsă cu sfoară şi desculţ, alerga după un pîlc de vaci.

— Uite zmeii ! strigă Andreiaş, agitîndu-se.

— Nu-s zmeii, Pipăruş... sînt vaci care dau lapte.

— Vaci ? se miră Andreiaş. Atît de mari ?

— Tu n-ai mai văzut ? Pe ce lume trăieşti ?

— La noi la Bucureşti nu sînt vaci. Laptele îl dă Alimentara...

Femeia izbucni în rîs.

— Tractorul îl cunoşti, dar vaca ba. Ce vremuri ! ! Numai „enovaţii".

Pătrunseră în comuna Turnişor. Femeia opri caii înaintea unei porţi. Înfăşură hamurile după loitră şi coborî lăsîndu-l în căruţă.

Andreiaş se uită de-a lungul uliţei pe care se plimbau un cîrd de gîşte. Un căţel alerga după cîţiva copii. Un purcel tăie drumul, fugărit de o femeie.

După ce studie toate cîte le văzu, cu amănunţime, se uită la literele mari, care erau zugrăvite pe poarta prin care dispăruse femeia. încercă să le desluşească, aşa cum încerca şi reuşea uneori să citească literele de pe firme. Întîia literă n-o recunoscu. Se chinui o vreme, apoi renunţă. Trecu la a doua literă. O privi atent, apoi rotunji buzele, căznindu-se s-o pronunţe. Printre buze ţîşni un sunet: „O“. Mulţumit trecu la litera următoare. Strînse dinţii şi începu a sîsîi ca un şarpe. Din pricina ştirbiturii, pronunţă pe „S“ nu tocmai cum ar fi trebuit, dar cu toate acestea se declară mulţumit. După aceea lipi buzele unele de altele şi slobozi printre ele o pufăitură scurtă „P“ ; din nou rotunji buzele şi scoase iarăşi sunetul de la început „O“. După asta se opri răsuflind adînc şi încercă să citească totul de la început : „OSPO“. Nu pricepea nimic. Ce literă o fi fost oare aceea care se afla în capătul rîndului ? Se uită la semnele următoare. Lipi limba de gingiile ştirbe, ca şi cînd ar fi vrut să le îmbrâncească şi rosti litera „D“. Litera care urmă îi fu uşor ca s-o ghicească. Deschise doar gura mare şi sunetul „A“ ieşi în voie. La litera următoare se împiedică din nou. O ştia foarte bine, dar nu era în stare s-o rostească. Litera asta se afla şi în cuvîntul „curcan". Mămica lui îl silea adeseori să spună de zece ori una după alta „curcan". Lui i se părea că pronunţă bine, dar mămica se prăpădea de rîs. Zicea că spune „culcan". Acum rosti litera „L“, dar ştia că altfel trebuia să sune litera asta. Pe „I“ îl desluşi îndată, ca şi pe ,,E“. Mulţumit o luă de la capăt. „OSPODALIE“. Nu pricepea, doamne fereşte, ce însemna cuvîntul acesta. Ce s-o fi aflînd în curtea aceea care se numea Ospodalie ? Pe cînd începu a descifra cuvîntul următor, femeia tocmai ieşi pe poartă.

După dînsa venea un bărbat care ţinea în mînă un furcoi.

— Noroc bun ! îşi luă rămas bun femeia. Mîine trec din nou pe la gospodărie.

— Gospodălie ! chicoti Andreiaş, ţupăind în căruţă parcă ar fi dat peste ceva de preţ.

Se uită la litera din capul cuvîntuiui.

— Tu erai, mă păcătosule ! certă litera, cum făcea mămica cînd îl învăţa să citească. Tu erai ? „G“. Gospodălie !

Fericit peste măsură, aşteptă să urce femeia în căruţă şi să pornească din nou la drum.

Începuse să se însereze, cînd trecură peste podul Cibinului şi ajunseră în oraş :

— Zici că stai pe strada Tîrgului ? îl întrebă femeia. Ce sfîntă de bătaie mai mănînci tu în sara asta! Mi se rupe sufletul din mine.

Andreiaş nu mai auzea nimic. Intraseră pe uliţa Faurului, care se prelungea cu uliţa Guşteriţei. Inima-i bătea iute, iute, cum băteau ciocurile canarilor în vergelele coliviei, cînd li se mîntuiau seminţele. Iată, acuşi, acuşi, va apare ulicioara pe care se afla casa bunicului. Ce-i va spune ? ! Ce-i va face ? Oh ! Dacă ar puteia pătrunde în odaie prin gaura cheii, ca duhurile... Să se strecoare în pat, să tragă plapoma peste cap şi să adoarmă îndată...

Iată, recunoştea prăvălia cu nasturi, măcelăria, acum venea D.A.C.-ul., după el urma prăvălia lui Moceanu şi după asta nimic. Decît uliţa Tîrgului, strîmtă şi întunecoasă, în care-l aştepta bunicul...

— Ptru-u, ptru-u... auzi el femeia, oprind caii la marginea trotuarului. Am ajuns.

Chipul lui Andreiaş era palid. Sufletul îi tremura ca frunza. Se uita împrejur, căutînd parcă din ochi ceva. I se părea că tot ce i se întîmplă nu era adevărat. Mergea tras de mînă. Nici nu ştiu cum pătrunse in curte, cum ocoli fintîna. Ca prin vis auzi femeia bătînd cu degetul în uşă.

Uşa se deschise larg. Doamne ! La lumina becului din bucătărie pe cine văzu ? Pe maica lui ! Măicuţa lui sta încremenită cu chipul îngrijorat, cu cele două cute adîncite pe frunte, ca în ziua cînd descoperise aparatul de radio, pustiit de piese.

Bunicul pesemne de-abia intrase cu cîteva clipe înainte, căci sufla greu şi povestea mamei stînd cu spatele spre uşă.

Cum era cam fudul de ureche în clipele de enervare, n-auzise pesemne ciocăniturile în uşă ale femeii şi nici nu ştia cine se afla în prag. Continua să dea amănunte, cumplit de amărît, despre cele ce aflase la miliţie : că nu dăduseră peste nici un copil rătăcit.

Văzînd-o pe fata lui privind încremenită spre uşă, se întoarse. Dădu cu ochii de Andreiaş, pe care-l ţinea de mînă o femeie de la gospodăria colectivă din Turnişor.

— Andreiaş ! strigă. Unde-ai fost Andreiaş ?

Copilul se uitia la el, la maica lui, apoi se repezi în braţele mamei.

— Măicuţo, măicuţo! strigă agâţîndu-i-se de gît. Iartă-mă. Ţi-am făcut „greutăţi“. Nu mai fac, zău nu mai fac.

Măicuţa se uită cu ochii plini de lacrimi.

— Bine, Andreiaş, aşa ne-a fost vorba ? Te-am căutat înnebuniţi în tot oraşul. Pe la rîu, pe la gară... Cum poţi fi un copil atît de rău ?

— A plecat după dumneavoastră, spuse femeia. S-a suit într-o căruţă a unui om venit la tîrg. A adormit în fîn. De... copil... L-am întors înapoi... Nu i-ar strica o sfîntă de bătaie !...

Îţi mulţumesc că l-ai adus, murmură bunicul, care de emoţie nu ştia pe ce să pună mîna. împingea un sciaun încolo, îşi ridica şapca de pe cap, o aşeza înapoi, şi se uita la Andreiaş prin lentilele de sus, cu o mustrare înduioşătoare, încît copilul simţi că i se frînge inima.

Se repezi la el şi-i sărută mîna.

— Iartă-mă, tata mare! Nu te mai supăr niciodată !

După plecarea femeii, Andreiaş se trase într-un colţ, pe marginea patului. Amuţise. Privea în tăcere pe maică-sa şi pe bunic. Simţea că în aer pluteşte o încordare. Că maica lui îl mustrase aprig pe bunic.

— Poftim ! începu a vorbi ea din nou după cîteva clipe. N-am dreptate că-l încui în casă ? De ce l-ai lăsat să iasă fără dumneata ? Crezi că pot sta liniştită la Sălişte, cînd ştiu că umblă de capul lui ?

Bunicul se uita la mămica, apoi la Andreiaş, parcă cumpănind dacă era bine să spună ce-i sta pe inimă. Văzînd chipul spăşit al copilului se hotărî.

— De ce nu-l dai la cămin ? spuse mustrător. Vrei să crească băiatul sălbatic ? Are nevoie de copii de seama lui, să se joace. Dacă stă mereu singur, nu-i de mirare c-o ia razna. Ai văzut ce a făcut cu aparatul de radio ! Ar fi trebuit să pricepi de atunci ce ai de făcut.

— Lasă dumneata povestea asta cu căminul, îl întrerupse mama. Parcă v-aţi vorbit cu toţii... Care cum dă cu ochii de mine mă mustră.

Se întoarse spre Andreiaş, care sta vinovat cu mîinile încrucişate în poală.

— Dacă l-ai fi ascultat pe tata mare şi ai fi stat acasă cum ţi-a spus, te luam acum cu mine la Sălişte. Am venit anume azi dimineaţă după tine.

Pieptul lui Andreiaş se umflă. Simţi că-l îneacă plînsul, dar se stăpîni.

— Mămico, te rog ia-mă cu dumneata... La liţa Mărie... Să văd şi eu cum e muntele...

— Nu, Andreiaş ! vorbi mama hotărît. Să te bucuri că nu ţi-am tras o bătaie zdravănă. Să înveţi minte altă dată, să n-o mai iei razna... Nu te iau cu mine la Sălişte pînă nu-mi va spune tata mare că te-ai făcut ascultător. Că nu-i mai ieşi din vorbă.

Andreiaş făcu un bot de cimpanzeu. Pistruii de pe nas începură a se agita, ca şi cînd o furtună i-ar fi frămîntat pe dedesubt. Într-adevăr nasul i se încreţise, ca şi fruntea, şi din ochi era gata, gata să pornească un şuvoi de lacrimi...

— Să nu începi să plîngi ! îi vorbi bunicul, privindu-l în creştet prin lentilele de sus. Aşa păţesc copiii neascultători. Văzîndu-l atît de nenorocit, îl chemă la sine, uitîndu-se pieziş la mama care se pregătea de plecare. Vrei să te spui mămichii c-ai mai venit odată tîrziu ? Ştii tu cînd, îi şopti în ureche.

Obrazul i se acoperi de îngrijorare. Ridică mîinile şi-şi aşeză palmele pe obrazul bucălat al bunicului, privindu-l în ochi.

— Să nu spui, tata mare, te rog să nu spui...

Apoi se retrase din nou în colţul lui, uitîndu-se la maică-sa care-şi pregătea lucrurile fără a-i, arunca măcar o privire. Inima i se sfîşia în bucăţele. De ce oare nu-l ascultase pe bunicu’ ? Să se fi jucat în curte. Mămica lui l-ar fi găsit acasă şi l-ar fi luat acum cu dînsa. Ar fi călătorit cu trenul, ar fi dormit cu măicuţa lui în pat. Măicuţa i-ar fi înşirat poveşti minunate, pe care numai ea le ştia... Se căia amarnic. Oricît de atrăgătoare fusese cunoştinţa lui cu mînzocul lui Moş Ifrim şi oricît de interesantă fusese călătoria cu căruţa, nu se putea compara cu fericirea de a se afla cu măicuţa într-un loc în care, după cele scrise de dînsa, erau atîtea de văzut: munţi, livezi cu fructe, un rîu cu cascadă...

— Ia-mă, mămicuto ! Ia-mă cu dumneata, se ruga Andreiaş, zadarnic, neîndrăznind să se mişte. Mămicuta ieşi pe uşă, fără a-l săruta măcar.

Durerea pe care o simţi Andreiaş, îi sfîşie pieptul. Suspinînd amarnic, se repezi în braţele bunicului, care începu a-l legăna pînă ce somnul îi închise pleoapele.