Capitolul VIII

Luat cu jocurile, gîndul la măicuţa lui pieri undeva în străfunduri ca un melcuşor ce se retrage în căsuţă. Cînd se ivea cine ştie ce ceartă între el şi vreunul dintre copii, sau cînd tata mare se arăta nemulţumit, pentru că făcea mofturi la mîncare sau nu voia să se spele pe picioare, înainte de a se aşeza în pat, melcuşorul scotea corniţele şi inima lui Andreiaş se umplea de dor şi jale.

Anumite ceasuri treceau greu. Acelea pînă cînd ceata copiilor năvălea în ulicioară. Între timp îşi trecea vremea închipuindu-şi tot felul de jocuri de unul singur şi pînă la urmă se aşeza pe treapta prăvăliei din colţul ulicioarei şi privea cumpărătorii care intrau şi ieşeau. Gîndul lui fugea la locul unde prietenii lui îşi petreceau aproape toată ziua şi de unde năvăleau pe ulicioară cu tot felul de jocuri. În ce parte putea fi locul acela unde se duceau Dănuţ, Emil şi Petrică? Şi de ce nu s-ar fi putut duce şi el cu dînşii ?

Prietenii lui adeseori îi tăinuiau unele lucruri, făcîndu-l peste măsură de curios. Erau foarte mîndri că fi mergeau într-un loc în care „ăla de la Bucureşti” nu fusese niciodată.

— Tu nu ştii ce-i aia cămin ? îl întrebă într-o zi Petrică, privindu-l de sus cu mîinile vîrîte în buzunare. Degeaba eşti de la Bucureşti, dacă nu ştii.

— Ştiu, cum să nu ştiu ! Se merge la el cu maşina. Voi tot cu maşina mergeţi ?

— Cu maşina ? se miră la rîndul lui Petrică. Cum, cu maşina ? Se merge pe jos.

— La noi, la Bucureşti, sînt altfel de cămine, cu maşină, spuse mîndru.

— Şi te-ai dus şi tu cu maşina ?

— M-am dus la gară cînd ne-am suit în tren.

Petrică îl privi nedumerit.

— Te întreb dacă te-ai dus cu maşina aceea la cămin ?

— Nu !... Mămica nu-mi dă voie să merg la cămin.

— De ce nu-ţi dă voie ?

— Zice că sînt prea mic.

Petrică începu să rîdă. Pielea feţei, măslinie, se învioră. Ochii ghiduşi se mişcară iute.

— Mă, ăsta de la Bucureşti, la căminul nostru sînt copii care de-abia îmi ajung pînă la umăr.

— Ia-mă şi pe mine acolo ! ceru Andreiaş rugător.

— Ei, nu se poate. Numai dacă mămica ta „e în cîmpul muncii”, spuse cu mîndrie Petrică. A mea este. La Skandia.

— Şi a mea este, sări Andreiaş. Ce crezi tu ? se fuduli. Mămica mea lucrează la bani. E foarte important !...

— La bani ? se miră Petrică.

— Sigur. La bani. Ea plăteşte lefurile. Acum e la şcoală. Învaţă „normata”, spuse umflîndu-şi pieptul.

— Normata ? Ce-i aia ?

— Nu ştiu, dar e greu, e foarte greu, rosti plin de importanţă.

— Petrică îl privi în tăcere. Ochii rotunzi, negri şi mici, vîrîţi adînc în orbite, jucau ca tăciunii, sub sprîncenele ridicate.

— Dacă-mi dai nasturele fermecat, te iau cu mine la cămin. Să vezi acolo ce hîrleţe avem, şi roabe, şi mingi, începu să-i înşire Petrică, aţîţîndu-i curiozitatea. Mai avem un scrînciob şi paturi. Pe fiecare pat e desenat un animal. Pe patul meu e zugrăvit un urs,

— Un urs ? Un urs adevărat ?

— Da, un urs adevărat. îmi dai nasturele?

— Ţi-l dau. Da’ mă duci ?

— Te duc. „Pe cuvîntul meu“.

— Pe ce ? întrebă Andreiaş mirat.

— Cum pe ce ? îi întoarse întrebarea Petrică.

— Pe ce-ai zis că mă duci ?

— Cum pe ce am zis că te duc?

Andreiaş se uită urît la Petrică. De ce vorbea cu el păsăreşte ? Ce-i ? Dacă-i de la Bucureşti, el nu-şi da oare cu socoteala că vrea să-şi rîdă de dînsul ? Dar nu se lasă el. Ce-şi închipuie...

— Îmi dai nasturele ? îl luă din scurt Petrică, trecîndu-şi uşor vîrful limbii peste buze.

— Nu ţi-l dau. Pot să merg şi singur.

În clipa aceea auzi glasul bunicului, chemîndu-l. Se răsuci pe tălpi şi alergă în casă.

— M-ai chemat, tata mare ?

— Te-am chemat Andreiaş. Iaca a sosit o scrisoare de la mămica.

— O scrisoare? începu să sară ca un ied în jurul bunicului. Citeşte-o ! Citeşte-o iute, bunicule !

Bunicul se aşeză pe scaun, iar Andreiaş se vîrî între genunchii lui.

Bunicul scoase scrisoarea din buzunar şi începu s-o citească rar, pentru ca nepoţelul lui să priceapă tot. Mămica povestea într-însa despre liţa Mărie, gazda ei, o femeie ştirbă şi vorbăreaţă, despre odaia curată aşezată spre soare, despre grădina plină cu pomi şi iarbă. Despre cursurile care-i luau toată ziua. Îndată ce avea vreme, poate chiar sîmbăta ce urma, avea să vie la Sibiu să-l ia şi pe Andreiaş la Sălişte, pentru cîteva zile.

Bunicul după ce mîntui scrisoarea, se uită cu drag la nepot.

— Ei, ce zici, Andreiaş ?

Andreiaş îi scutură braţul.

— Citeşte mai departe, tată mare, îl îndemnă. Citeşte !

Bunicul mută privirile de pe lentilele de jos, pe cele de sus şi se uită la el vesel.

— Am terminat scrisoarea, nu mai spune nimic în ea.

— Cum nu spune ? Ai citit şi aici, şi aici ? îl întrebă Andreiaş, smulgîndu-i din mînă scrisoarea şi întorcîndu-i paginile. Ai citit mai puţin decît scrie. Citeşte, tată mare, te rog citeşte încă o dată.

Bunicul mută din nou privirile, pătrunzîndu-le prin lentilele de jos ale ochelarilor şi începu să citească de la capăt. Andreiaş asculta mişcînd din buze, alcătuind în tăcere cuvintele măicuţii lui, pe care le şi învăţase pe de rost. Părea că-i dă ajutor bunicului.

— A spus că vine „sigur” sîmbătă, tata mare. Şi pe urmă citeşti că „poate vine”. Citeşte încă o dată bine cum spune.

Bunicul reluă şirul de la capăt.

— Ai dreptate Andreiaş. Mămica nu spune că „poate” vine, dar nici nu spune că vine „sigur”. Aşa se înţelege din rînduri. Nu „precizează”.

— Ba precizează, tata mare, precizează ! sări Andreiaş, fără a pricepe tocmai bine, ce înseamnă acest cuvînt.

Începu să dea din mîini nerăbdător.

— Spune, cînd e sîmbătă, tata mare ?

— Mîine.

— Mîine ?

Sări în sus şi începu să ţopăie. Se azvîrli apoi spre uşă şi pieri în ulicioară. Prin ferestrele deschise, bunicul îi auzea vocea.

— Vine mămica, vine mămica, mămica mea de la Sălişte.

Zîmbi, dar zîmbetul lui nu mai avea duioşia aceea dulce pe care o cunoştea Andreiaş. Zîmbetul era trist, îşi scoase batista şi şterse pe furiş o lacrimă. Cît de fericit ar fi fost dacă Andreiaş ar fi rămas mereu lîngă dînsul. Se simţea atît de singur fără bunica.

Ziua de sîmbătă trecu, trecu şi duminica şi mămica nu se arătă.

— Ţi-am spus Andreiaş că mămica n-a precizat, îl lămuri bunicul, încercînd să-l liniştească.

— N-a precizat, recunoscu copilul, pătrunzînd abia acum înţelesul cuvîntului şi un hohot de plîns îi sfîşie pieptul.

Adormi în braţele bunicului, care-l legănă ca pe un copilaş de faşă, spunîndu-i tot felul de basme, care mai de care mai năzdrăvane. Dorul de mămica lui nu voi să piară în dimineaţa următoare, şi nici în celelalte. Era aşa ca un leşin de foame sau ca un spin intrat în talpă, pe care nu-l simţi decît atunci cînd nimereşti să calci tocmai pe partea aceea a piciorului.