Capitolul VII

Deci Andreiaş de-abia aştepta să termine „muştruluiala“, cum îi spunea bunicul toaletei de dimineaţă. Să iasă în ulicioară, pentru a se întîlni cu copiii.

Stătu vreme îndelungată în poartă, dar nu apăru niciunul dintre ei. Mirat, se întoarse în casă tocmai cînd bunicul se pregătea să plece la piaţă.

— Vii cu mine, Andreiaş, sau rămîi să te joci in curte? Uite, aşez aici sub piatra asta, cheia. Dacă ţi se face foame pînă viu, descui şi mănînci ce-am lăsat pe masă.

— Merg cu dumneata, tată mare, spuse cu tristeţe.

După ziua de ieri atît de neaşteptată şi plină de bucurii jinduite la Bucureşti, ziua asta în care nu apăruse nici un copil în ulicioară o socotea cu totul lipsită de farmec. Îi era chiar urît. Urît şi dor de măicuţa lui. Porni alături de bunic, călcînd mărunt, încercînd a merge în acelaşi rînd cu dînsul. Urcară „Trepetele porcarilor" şi ajunseră în „Piaţa mică". Nasul lui ascuţit adulmeca văzduhul în care se simţeau arome de fructe şi zarzavat proaspăt, iar urechile-i fură cuprinse de forfota pieţii şi de graiul negustoreselor de tot felul, care-l invitau pe bunic să tîrguiască din marfa lor.

Toate-l cunoşteau. Erau cofăriţele , atît de renumite în acest burg transilvan.

— Al cui e copilul, domnule Banu ? îl întrebau, zîmbind băieţaşului.

— E nepotul meu, răspundea cu mîndrie bunicul, băiatul fetii de la Bucureşti.

— De la care fată?

— De la cea mai mică.

— Să-ţi trăiască ! Ţine, dragă, un pumn de cireşe. Supărarea lui Andreiaş se risipi. Îşi atîrnă de urechi o pereche de cerceluşi, rotunzi şi roşii şi mai atîrnă cîteva cireşe şi de nasturii cămăşuţii.

— Sînt un general, tată mare, nu-i aşa ?

— Aşa, e puiul moşului. Un general cu cercei. După ce se opriră înaintea lăptăreselor şi gustară din brînză, din smîntînă, cumpărînd din toate, după ce trecură la Aprozar şi umplură coşul cu zarzavaturi, se întoarseră acasă.

— Bunicule, unde sînt copiii de ieri ? îl întrebă într-o vreme pe bunicul care curăţa zarzavaturi pentru supă.

— Unde să fie? Care sînt la şcoală, care la cămin. Ai răbdare. După masă se strîng toţi în ulicioară. Ca vrăbiile.

Rămase pe gînduri. Prin urmare şi în Sibiul acesta copiii merg la cămin. Şi după ei venea o maşină. După Emil, după Petrică, după Dănuţ. Erich şi Nicuşor, îi spusese bunicul, umblau la şcoală.

Cum o fi fost căminul acela ? Iaca, el ştia bine că la şcoală mama lui va trebui să-l dea odată. Despre asta nu se mai îndoia. O auzise adesea vorbind cu tanti Ioana. Mătuşa lui o mustra pe măicuţa că-l ţinea ca pe un sălbatic. Nădăjduia că toate aveau să se schimbe cînd Andreiaş avea să împlinească vîrsta de a merge la şcoală. Cit mai avea să treacă pînă venea timpul acela ?

Cît de fericit era vărul lui, Codruţ. Mergea singur cu tramvaiul. Scotea banii dintr-un portmoneu mic şi plătea el singur biletul. De cînd mergea la şcoală, avea abonament. Abonament cu fotografie. I l-a arătat. Nu deodată. Cu bucăţica. Întîi un colţ, apoi altul şi apoi fotografia întreagă. Pentru treaba asta, el i-a dăruit o broscuţă de tablă.

După-amiază, sări drept în picioare, trezit din somn de glasurile copiilor năvăliţi în ulicioară.

— Tata mare, mă duc, mă duc, spuse repede, nerăbdător. Îmi dai voie?

— Du-te Andreiaş, du-te, dar cum înserează intri în casă. Ai înţeles ?

— Sigur, tată mare. Şi o zbughi pe uşă.

Copiii se jucau de-a ascunzătoarea, pitindu-se prin curte, prin magazii, prin hrubele de pe Treptele porcarilor. De acolo dădeau chiuituri aprige, vestind pe cel ce trebuia să-i găsească, unde se aflau. Nici nu-l băgară în seamă pe Andreiaş, ca şi cînd nu cu dînsul s-ar fi jucat cu o zi înainte.

Cu toată ignorarea aceasta, Andreiaş, a cărui inimă zburda nerăbdătoare, se luă după ei şi începu a se ascunde şi el, pe ici, pe colo, ieşind la iveală cînd socotea că era timpul. N-o cam nimeri o vreme, căci în realitate se juca de unul singur. Ieşea din ascunzătoare chiuind tocmai cînd copiii se împrăştiau spre ascunzători.

Lucrul acesta îi chinuia inima peste fire. Dorul de joaca luată în seamă de copii, îi aduse lacrimi în ochi. Începu să smiorcăie, lipindu-se de zid, privind cu jind la zbenguiala lor.

Într-o vreme copiii se săturară de alergat. Începuse a se însera. O boare răcoroasă se simţea în văzduh. Se strînseseră cu toţii grămadă şi păreau a pune ceva la cale. Andreiaş se apropie încet, încet de ei, trăgînd cu urechea la cele ce vorbeau. Erich şoptea ceva despre o ladă, care se afla ascunsă undeva, într-o pivniţă de pe strada Guşteriţei, în care se părea că exista o comoară. O comoară care le aparţinea copiilor de pe ulicioară.

Strînşi cap în cap, şopteau între ei, părînd a se feri de „ăsta de la Bucureşti", cum îi ziceau lui Andreiaş, căruia nu-i aflaseră încă bine numele şi spre care întorceau din cînd in cînd feţe misterioase.

— Îl luăm şi pe el ? întrebă deodată Nicuşor, clătinând capul spre Andreiaş, care din pas în pas ajunsese lîngă dînsul.

Erich se uită la copil şi-l cercetă cu buzele strînse. Ochii lui albaştri împunseră pe Andreiaş cu semeţie.

— Îi cam mic, clătină din cap necruţător. Smiorcăie îndată. N-aţi văzut cum plîngea mai adineauri ?

— Luaţi-mă şi pe mine, se ruga Andreiaş. Din pricina închipuirilor din capul lui, i se părea că spre cine ştie ce tărîmuri se pregăteau s-o ia din loc băieţii.

—- Ce dai garanţie ? întrebă Erich.

Nu pricepu întrebarea. Se uită la feţele celorlalţi, încercînd s-o desluşească.

— Caută-te în buzunare, îl îndemnă Petrică, chicotind şi mişcîndu-şi umerii într-un neastîmpăr. Poate găseşti ceva.

Îşi vîrî amîndouă mîinile în buzunare, cotrobăind. Scoase tot ce avea în ele : un mosor pe care era înfăşurată o sîrmă verde, scos din aparatul de radio demontat, o rotiţă de ceas, patru bilete de tren, o floare veştejită, cîteva bile şi un nasture alb, cît o monedă de cincizeci de bani. Aşeză toate lucruşoarele astea pe asfalt.

Împrejur se lăsase întunericul. În ulicioară era chiar beznă. Copiii se aplecară cu toţii asupra obiectelor, căutând să le desluşească. Deodată scoaseră exclamaţii care mai de care mai ciudate. Se zvîrliră pe genunchi, îşi proptiră palmele pe caldarîm, apropiindu-şi obrajii de lucruşoarele lui Andreiaş. În adevăr ele nu se desluşeau de loc în întuneric. Dar ceea ce se zărea îi umplu pe toţi de uimire. Acolo jos, ceva rotund arunca luciri aprinse ca şi cînd luna de pe cer ar fi căzut între ei. O lună mică, cit un ban de cincizeci. Era atît de frumoasă lucirea aceea vie, fosforescentă, apărută pe neaşteptate între dînşii, încît copiii se retraseră temători, privind-o de departe.

Andreiaş se uită şi el la micul disc strălucitor şi nu-şi dădu seama de unde apăruse. I se părea a fi un semn al lui Făt-Frumos, prietenul lui din pendula de acasă, căruia i se făcuse dor de dînsul. Nici prin cap nu-i trecea că acel obiect strălucitor îl scosese chiar el din buzunar.

După ce trecu întîia uimire, Nicuşor întinse mîna şî apucă obiectul lucitor, îl pipăi bine, cercetîndu-şi degetele dacă nu cumva se prinsese pe vîrful lor ceva din lucirea verzuie.

— Ce-i? Ce-i asta? întrebară copiii.

— Nu ştiu, răspunse Nicuşor. Haideţi să cercetăm mai bine.

Se ridicară in picioare şi se repeziră cu toţii spre colţul ulicioarei unde se aprinsese un felinar. Nicuşor întinse palma. La lumina felinarului copiii văzură în palma întinsă doar un nasture, un simplu nasture alb, cît monedă de cincizeci de bani. E drept, nasturele acesta n-avea găuri prin care se trece aţa. Era neted ca un disc.

— E nasturele meu, se repezi Andreiaş.

— E un nasture vrăjit, interveni Bănuţ, trăgîndu-şi nasul de emoţie. De unde-l ai?

Andreiaş simţi că atenţia copiilor se îndreaptă asupra lui cu mai mare interes. Respiră adinc. Nu ştia nici el de unde nimerise în buzunarul lui acest nasture. Îl purta de mult, amestecat cu mosorelul, cu floarea veştejită, cu biletele de tren. Te pomeneşti că întra-devăr i-l pusese în buzunar vreo zină. Cîte nu li se puteau întîmpla copiilor! Chiar dacă nu o zînă i l-a pus în buzunar, rămînea tot un nasture vrăjit. Niciodată n-a ştiut că nasturele acesta era plin de taine. Că luceşte, luceşte ca o mie de licurici. Asta însemna că o zînă bună îl preschimbase într-o lămpiţă de care să se folosească în împrejurări grele. Bunăoară cînd copiii aveau să-i îngăduie să vadă şi el comoara.

— Mi l-a dat o zînă, rosti convins. Mi l-a aşezat sub pernă şi l-am găsit acolo dimineaţa.

Copiii îl ascultară uimiţi.

— Şi pînă acuma n-ai văzut că luceşte ? întrebă Petrică, jucîndu-i ochii în cap.

— N-am văzut! Uitaţi-vă şi voi. Nu luceşte întotdeauna; numai la întuneric.

— Ei, zînă, glăsui neîncrezător Erich. Zîne nu mai există.

—  Ba ejiştă, se repezi peltic Emil.

— Există ! se repeziră şi Dănuţ, şi Petrică, care cu toate că nu prea credeau în asemenea poveşti, doreau să nu se risipească vraja şi misterul stîrnit de nasturele acesta ciudat, care-i umpluse de o înfrigurare pe care imaginaţia lor o doreau.

—  Atunci îl primim şi pe el, hotărî Erich.

— Cine păstrează nasturele vrăjit ? întrebă Petrică înălţînd sprîncenele negre şi privind ca un drăcuşor.

Copiii se uitară unul la altul. Da. Cine avea să-l păstreze şi unde ? Se aflau în posesia unei comori, tot atît de preţioase cît era şi comoara ascunsă în peretele de cetate din strada Guşteriţei.

— Să-l încuiem în ladă, îşi dădu cu părerea Nicuşor.

Copiii se cercetară din nou unul pe altul, apoi încuviinţară că aşa era bine. Erich apucă cu mîna cheiţa atîrnată la gît.

— Spune mai întîi, însă, desluşit, cum te cheamă ? îl întrebă băiatul.

—  Andreiaş, răspunse copilul emoţionat.

— Andreiaş ! repetă Erich. Bine, încuviinţă plin de importanţă.

Băieţelul fu luat între ei ca un trofeu. Păşea mărunt şi repede, străduindu-se să ţină pasul cu Erich, cu Nicuşor, care erau mult mai mari decît dînsul şi faţă de care simţea un fel de admiraţie.

Ca nişte căţeluşi, de-abia ţinindu-se de ei, alergau şi Bănuţ, şi Emil şi Petrică. Sporovăiau toţi din gură, făcînd mii de planuri cu acest nasture miraculos.

— Tu ştii ce-i cu nasturele acesta ? şopti Erich la urechea lui Nicuşor, ferindu-se a nu fi auzit de ceilalţi copii.

—  Ce-i ? întrebă băieţelul deschizînd ochii mari.

Erich se uită împrejur, cum se uită un uriaş la poporul mărunt din jurul lui.

— Să nu afle ! Lasă-i să creadă că-i vrăjit. E un nasture acoperit cu fosfor... Se purta la butonieră in timpul războiului. Pe camuflaj. Să nu se ciocnească oamenii între ei. Şi tăticul meu a adus unul de la Berlin.

Andreiaş ciuli urechile. Ce vorbeau Erich cu Nicuşor ? Ce era aceea fosfor, camuflaj ? Ce fel de nasture de război ?

Se vîrî între ei să audă desluşit.

— Supune-te disciplinei ! se răsti la el Erich şi-l împinse în urmă cu mîna.

Cînd strada luminată de cîte un felinar se cufunda în întuneric se repezeau cu toţii grămadă. Erich scotea nasturele şi acesta îndată se preschimba într-un disc lucitor. Îşi aplecau cu toţii frunţile asupra luminii, plini de mirare, apoi o porneau mai departe.

În sfîrşit, se opriră înaintea unei porţi. Uşile mari, de stejar, erau date în lături ca două aripi uriaşe de vultur. Pătrunseră într-o curte pustie. Un zid mare mărginea curtea pe dreapta, iar în stînga şi în fund se desluşea ceva ca un cîmp, sau ca o grădina părăsită..

Curtea era povîrnită. Pietroaie mari o acopereau, pietroaie pe care ploile le-au scos de la locul lor şi nimeni n-a avut grijă să le mai facă un culcuş statornic. Copiii păşeau pe vîrful picioarelor, fără a scoate vreo vorbă. Erich, care mergea înainte, ţinea nasturele între degete ca pe o lanternă. Nasturele lucea verzui şi băieţaşii erau convinşi că le luminează calea. Cind vreunul dintre ei se poticnea, celălalt se repezea asupra lui cu sîsîituri aprige.

Inima lui Andreiaş bătea puternic. Întunericul din jur era des. O tăcere adîncă acoperea curtea, care i se părea fără margini. Nu desluşea chipurile copiilor şi nu-i desluşea nici după răsuflări, şi nici după sîsîituri. Orbecăia în întuneric, izbindu-şi degetele de la picioare în pietroaie. Dureri aprige îl săgetau. Ochii i se umpleau de lacrimi. Se stăpînea să nu smiorcăie. La o vreme pipăi în jur, bîjbîind.

—  Unde mergem ? Mai e mult ? şopti el.

— Taci din gură, îl mustră şuierînd un glas din întuneric.

— Nu tlebuie să pui nici o întlebale ! auzi alt glas, pe care-l desluşi a fi a lui Emil, din pricină că vorbea peltic.

Amuţi, rămînînd cu inima încleştată. Sunetele misterioase din glasurile copiilor îl cutremurau. Niciodată pînă atunci nu trecuse prin asemenea întîmplări ca cele de aici din „Sibiul ăsta". Acum i se părea că trăieşte o întîmplare primejdioasă, ca acelea prin care treceau călifarii din poveştile pe care i le citea măicuţă şi care erau veşnic proaspete în minte.  I se păru deodată, aşa cum bîjbîia în întuneric, că era un pitic din cei şaptezeci şi şapte de pitici, care porniseră să sape pămîntul pentru a scoate la iveală rîul de aur. Ştia că cei şaptezeci şi şapte de pitici aveau de întîmpinat multe necazuri, pînă ajungeau în miezul de aur al pămîntului. Dar mai ştia că erau plini de îndrăzneală şi credinţă. Vrînd să fie asemenea lor, întinse mîinile plin de curaj, pipăind în dreapta şi-n stînga. Simţi alături de el, umărul unuia dintre copii şi pieptul altuia. Lucrul acesta îi dădu putere şi îndrăzneală. Se afla înşiruit între cei şaptezeci şi şapte de pitici. Nu avea de ce duce grijă. De după norii grei, căzuţi asupra oraşului, se ivi deodată o geană de lumină. Curtea pustie începu să se lumineze. O culoare verzuie din ce în ce mai tare curgea de după geana norului asupra ei. Andreiaş înălţă obrazul. I se păru că cerul vrea să se deschidă. Norii, ca două porţi întunecate şi grele, se dădură la o parte şi din hăul căscat năvăli o lumină care tivea marginea acestor porţi cu horbotă argintie. Hăul devenea din ce în ce mai lucitor, mai catifelat, parcă ar fi aşternut acolo sus un covor vînăt şi înstelat, naiul ca unui crai care trebuia să se ivească din clipă iu clipă prevestit de lumina verzuie.

— Priviţi ! Priviţi ! strigă cutremurat de cele ce vedea, trăgînd de mînă în dreapta şi-n stînga.

Ceata de copii se opri. Chipurile se înălţară spre boltă, in clipa cînd luna apăru maiestuoasă între aripile celor două porţi ale norilor.

— Ce te miri ? îl întrebă Nicuşor. A răsărit luna. Vedem mai bine drumul acum.

Porni mai departe cu ceata. Era convins că prote- guitoarea zînă a celor şaptezeci şi şapte de pitici scosese anume luna din adîncui sacului în care o ţinuse pînă atunci, trimiţînd-o în calea lor, pentru a le sluji drept lămpaş în primejdioasele lor drumuri. Inima-i săltă de fericire. Chiţăi ca un şoricel, ţinînd pasul după copiii care pătrunseseră printre bălăriile din fundul curţii. Sub tălpile goale simţi iarba moale ca un puf, şi pămîntul plin de răcoarea nopţii. Bălăriile fîşîiau, cîte o frunză se încolăcea după pulpele lui goale ca un şarpe. Totuşi păşea încrezător. Puterile potrivnice nu puteau avea izbîndă asupra celor şaptezeci şi şapte de pitici, cîtă vreme luna îi veghea din înaltul cerului. Bălăriile astea care nu erau decît vîrcolaci, trimişi de zîna cea rea să li se aşeze în cale, nu aveau nici o putere asupra lor. Cu toată credinţa asta, inima-i bătea ca un clopoţel.

Străbătură astfel o vreme, care i se păru deosebit de lungă. Deodată Erich, din fruntea cetei, se opri brusc. Se întoarse spre copii, arătînd un obraz grav, o frunte încruntată, nişte buze rotunde şi groase, încleştate asupra dinţilor. Lumina lunii îi învelea pieptul gol într-o platoşe argintie. Oricît de veninoasă ar fi fost vreo săgeată scăpată din tolba duşmanilor, avea să se frîngă în platoşa lui de argint. Andreiaş era convins de lucrul acesta.

— Veniţi mai aproape, porunci Erich, cu glas sigur, dar plin de taină.

Se grămădiră cu toţii spre el. Andreiaş se vîrî în faţă trăgînd zdravăn din nasul care începuse a i se umezi de cînd intraseră între bălăriile răcoroase.

Între buzele întredeschise, prin ştirbitura dinţilor, vîrful limbii se zbătea ca o codiţă de şoricel. Ar fi vrut sa vorbească, să întrebe o mulţime de lucruri. înfrigurarea nu-i da răgaz.

— Asta „de la Bucureşti", — vorbi Erich, care mereu uita numele lui Andreiaş, — trebuie să facă jurămînt. Aşa-i ?

—  Aşa-i ! rostiră copiii într-un glas.

Andreiaş simţi furnicîndu-i trupul. I se întîmplau în seara asta, în oraşul ăsta minunat al bunicului, lucruri nemaipomenite, interesul pe care i-l arătau cei şaptezeci şi şapte de pitici, adică o parte dintre dînşii, ceilalţi fiind ascunşi printre bălării — de lucrul acesta era convins — îi dădeau o înfiorare ca şi cînd mîini nevăzute şi moi l-ar fi gîdilat la subsuori, pe piept, după urechi, pe tălpi, făcîndu-l să se înece de plăcere reţinută.

—  Nu rîde ! îl înghionti careva de la spate.

Chipul i se posomori. Nu rîdea. Nu vedea că nu rîde ?

— Zi după mine ! spuse Nicuşor, venind lîngă Erich. Capul lui mare, acoperit de păr des şi negru, părea că poartă o cuşmă miţoasă. Andreiaş îi aşeză cu închipuirea o barbă lungă pînă la brîu şi-l asemui cu Barbă-Cot.

Privindu-l astfel, i se păru că pentru numele de Barbă-Cot, Nicuşor merita o barbă mai bogată. Îndată închipuirea i-o lungi pînă la pămînt. Mulţumit de înfăţişarea lui, îl privi pe Nicuşor cu ochii rotunzi, cu privirile ascuţite, şirete.

—  Zic ! spuse.

— Dacă voi trăda cuiva taina comorii din zidul de cetate, mă învoiesc să mănînc un şoarece fript.

Înapoia lui, chiţăiră cîteva glasuri.

Andreiaş se uită la Emil, la Nicuşor. Erau atît de serioşi şi de tăcuţi, încît se înfricoşă. Pe platoşa argintie a lui Erich, cheiţa de la comoară lucea ca argintul. Iar Barbă-Cot îşi mîngîia şi el firele lungi de păr argintiu, plimbîndu-şi palma de-a lungul pieptului.

— Dacă voi spune cuiva taina comorii din zidul de cetate, mă învoiesc să mănînc un şoarece fript, rosti cu glasul răguşit.

—  Şi un cărăbuş.

—  Şi un cărăbuş.

— Să ştii că nu glumim, auzi vocea lui Petrică, ai cărui ochi rotunzi păreau că împung. Mănînci un şoarece fript ?

— Mănînc. Ce crezi că nu mănînc ? răspunse Andreiaş cu mîndrie.

—  Atunci să pornim.

Luna alungase norii de pe cer. Se răsfăţa acum în înaltul bolţii limpezite, jucîndu-se cu stelele. Aluneca pe boltă cînd înaintea unui grup de steluţe, cînd înaintea altui grup, umflîndu-se parcă în pene, trimiţînd o strălucire parcă din ce în ce mai mare asupra bolţii şi asupra lumii. Curtea cu bălării, cu pietroaie şi cu zidul cel mare, păreau poleite cu argint. Între vegetaţia crescută în voie se desluşi deodată un zid cît un stat de om. Cărămizile erau mîncate de vreme. Pe creştetul acestui zid se vedeau smocuri de iarbă, de muşchi, de lăstăriş. La tulpina unui copac înfrunzit jucau bănuţi de argint. Luna strălucea în creştetele copiilor, punîndu-le tuturor cîte o chivără de argint pe cap. Maidanul întreg se prescimbase într-un târîm de vis.

Păşea în acest tărim plutind, presupunînd în umbrele alungite pe zi uriaşi, în siluetele răchitelor, iele, în lăstarii subţiri, voinici ferecaţi de vrăji.

Erich şi Nicuşor se opriră brusc. Copiii se agitară. Şopote tainice ieşeau de pe buzele lor.

— Nici o vorbă, îl ciocăni din nou Erich, pe Andreiaş.

— Nici o vorbă ! şoptiră ceilalţi copii, voind a mări însemnătatea tainei lor, în ochii noului prieten.

În zidul străvechi se căsca o hrubă. Razele lunii mîngîiau intrarea, argintînd cîteva din treptele care coborau în adînc. Erich se opri pe loc. Se întoarse din nou spre ceata care-l urma, ridică braţul şi făcu un sem de taină, care lui Andreiaş i se păru deosebit de misterios. Apoi întinse nasturele fosforescent înainte, ca pe un talisman şi porni a coborî.

Copiii se grămădiră după el înghiontindu-se.

Andreiaş, cu inima cît un purice, se strecură între Emil şi Petrică. Le căută mîinile în întuneric şi le apucă zdravăn. Înaintau în sîsîituri, în of-uri şi ah-uri, pe care le exclamau cu toţii, plini de importanţă şi mister, cu cît îl simţeau pe Andreiaş mai înfricoşat.

În adîncul hrubei, întunericul devenise adînc. Cu toate astea copiii înaintau, păşind cu siguranţă pe treptele de piatră, cunoscînd drumul. Andreiaş însă nu desluşea nimic în bezna deasă, păşind temător, parîndu-i-se mereu că nimereşte în gol sau că se va izbi de o stavilă. Îi venea să întoarcă ochii spre  intrarea  hrubei, dar nu îndrăznea. Cine ştie ce arătare mai putea vedea dacă întorcea capul într-acolo !

Copiii înaintară pe un gang şi deodată cotiră pe un alt drum. în gangul acesta, al doilea, o rază de lună, ca un ascuţiş de sabie, era împlîntată în întuneric, venind dintr-o crăpătură făcută în tavan. Un miros greu, jilav, umplea hruba. Pămîntul sub tălpi era umed, greţos.

În sfîrşit cei din faţă, Erich şi Nicuşor, se opriră. După ei se opriră şi ceilalţi.

— Caută chibriturile şi luminarea, porunci Erich. Şi vocea lui răsuna ciudat în hruba umedă.

Andreiaş îl văzu pe Nicuşor bîjbîind într-o gaură făcută în peretele de cărămidă, apoi un chibrit scăpară şi un muc de luminare începu să pîlpîie slab. La un moment dat, flacăra crescu săltînd veselă.

Chipurile copiilor căpătară reflexe portocalii, ca şi cînd ar fi purtat măşti pe obraji. Umbre începură a juca pe ziduri.

Erich scoase şnurul cu cheiţa de la gît. Se îndoi de şale. Copiii ceilalţi se lăsară şi ei pe vine.

Andreiaş, aplecîndu-se, dădu cu ochii de o ladă de lemn, lipită de perete. Un lacăt de fier atîrna de un inel. Erich vîrî cheia în lacăt, o răsuci opintindu-se, dovedind cazne mari, ba şi bojmojind din gură cîte ceva care semăna a descîntec. Din cînd în cînd întorcea capul spre Andreiaş, cercetîndu-l şi dîndu-şi ifose, dorind să vadă ce impresie fac asupra lui toate cîte le făcea.

În sfîrşit, lacătul fu descuiat. Erich înălţă capacul,în vreme ce Nicuşor apropie braţul cu luminarea. Andreiaş, lăsat şi el pe vine, cu buzele umede, cu nasul smiorcăit, cu ochii căscaţi, privi in interiorul lăzii. Înăuntru se aflau cele mai neînchipuite lucruri : un lanţ de fier, o farfurioară ştirbă, un cuţit cu plăsele de os, o mănuşă din dantelă, o şurubelniţă, o maşinărie de ceasornic. Pe o sfoară erau înşirate cheiţe, piuliţe şi nasturi. Într-un colţ se zărea o bucăţică de blană de miel şi alături o perie cu părul tocit. Se mai afla un pătrat roşu de faianţă de sobă, care lucea de-ţi lua ochii. În alt colţ se aflau trei cutiuţe aşezate unele peste altele.

Erich o apucă pe cea de deasupra, se uită în ochii copiilor, ridicînd sprîncenele.

—  Să-i arăt ? întrebă cu glas tainic.

—  Arată-i ! încuviinţă ceata.

Erich săltă capacul încet, apoi brusc vîri cutia sub ochii lui Andreiaş. Copilul întinse gîtul, apoi şi-l retrase iute. În cutie zăcea un şoarece mort. Sta cu căpşorul aşezat între lăbuţele roz, avînd coada lipită de spate.

—  Vai ! strigă Andreiaş, înspăimîntat. E un şoarece mort.

—  Asta-i şoarecele pe care va trebui să-l mănînci dacă vei trăda cuiva taina comorii.

—  Nu spun, nu spun nimănui nici un cuvînt ! rosti copilul înfricoşat.

—  Şi pe ăştia va trebui să-i mănînci, se repezi Petrică, privindu-l iscoditor cu sprîncencle ridicate şi frînte ca la un drăcuşor. Apucase cealaltă cutie şi-i săltase capacul.

În această cutie Andreiaş zări cîţiva gîndaci îm- plîntaţi cu ace de gămălie în fundui cutiei. Înghiţi în sec, îşi şterse nasul cu dosul mîinii şi rămase mut.

—  Să-i arătăm şi cutia cealaltă ? întrebă Erich.

—  Să-i arătăm.

Erich apucă cea de a treia cutie. O mişcă de cîteva ori în aer cu grijă, bojmojind din nou cuvinte tainice, apoi săltă încet capacul.

Andreiaş nu văzu la început nimic într-însa. Erich o clătină uşor şi în clipa aceea dintr-un colţ al cutiei se desprinse o bobiţă rotundă, cît un bob de mazăre, de argint. Bobiţa începu să fugă de ia un colţ la altul, parcă ar fi fost vie. Cînd Erich înclina cutia, bobiţa se lipea de perele şi se lăţea. Cînd îi restabilea echilibrul, bobiţa se rotunjea din nou, parcă ar fi fost fermecată.

Copiii chicotiră de plăcere.

— Lasă-l s-o prindă! îl îndemnă Petrică al cărui nas lunguţ şi gură cu colţurile ridicate în sus, într-adevăr îl făceau să semene cu un drăcuşor iscoditor.

Dă-i-o s-o prindă, s-o înţepe cu acul.

Nicuşor cotrobăi în ladă şi scoase un ac de gămălie.

— Înţeapă bobiţa, îl îndemnă el pe Andreiaş, întinzîndu-i acul. Hai, prinde-o în vîrful acului.

Andreiaş se uită neîncrezător la Nicuşor. Ardea de curiozitatea de a şti ce era bobiţa aceea. Ardea de dorinţa de a o înţepa cu acul şi a o scoate din cutie ca pe o mărgică, s-o cerceteze îndeaproape. Apucă deci acul şi se repezi cu vîrful asupra mărgeluşei argintii. Dar mârgeluşa fugi la o parte ca şi cînd n-ar fi fost atinsă de vîrful ascuţit.

Încercă încă o dată. Bobiţa vie parcă avea zale de apărare. Nu lăsa s-o pătrundă acul.

Erich înclină cutia şi mărgeluşa se opri în colţ, părînd că doreşte să se odihnească.

—  Prinde-o acum, îl îndemnă Erich cu şiretenie.

Uite că nu mai răsuflă.

Andreiaş agită acul între degete ca pe o spădiţă, ameninţînd bobiţa cu el. Cînd îi veni bine o înfipse aprig într-însa. Acul o străbătu şi se înfipse în fundul cutiei. Se uită la copii cu mîndrie.

— Ridic-o, în aer ! începură a-l îndemna copiii, săltînd şi chicotind. Andreiaş smulse acul înţepenit pe lemlui cutiei şi-l înălţă în aer.

Chipul, din vesel şi triumfător cum era, căpătă o înfăţişare posomorâtă. Vîrful acului ieşi fără mărgeluşa de argint, care rămase pe loc, tot alît de lucie şi rotundă ca şi cînd niciodată n-ar ti străpuns-o vreun ac.

Ce-i asta ? întrebă nedumerit, începînd să înţepe la întîmplare bobiţa argintie.

Copiii chicoteau de bucurie, sărind şi agitîndu-se, dîndu-şi coate. Gura lui Emil cel peltic era deschisă ca o floare. Dinţii mărunţi, dintre care lipseau cîţiva, păreau un gărduleţ cam sărăcuţ. Ochii mari, negri ai lui Nicuşor luceau ca două măsline, scoase în clipa aceea din untdelemn. Chica aurie a lui Erich se zbătea întocmai ca un pămătuf din cele cu care alungi muştele din casă. In vreme ce căpăţînele tunse cu maşina ale lui Dănuţ şi Petrică păreau, sub lumina tremurătoare a lumînării şi din pricina rîsului nestăpînit, două bile de popice, care adeseori se ciocneau între ele. Dacă mai ţinem seama de ochii scăpărători şi mici ai lui Petrică, uşor puteai crede că între ei se vîrîse şi un spiriduş.

Linişte, să nu ne audă cineva, porunci Erich.

Copiii tăcură într-o clipă, luînd aere misterioase.

Erich se aplecă asupra cutiuţei cu bobiţa de argint viu. Luă un beţigaş, învîrti pe fundul cutiei ca într-o ulcică, apoi pofti ceata să privească.

Minune ! Bobiţa se desfăcuse în trei, patru, cinci bobiţe mici, rotunde ca nişte minuscule mărgeluşe.

Andreiaş nu-şi putu stăpîni mirarea.

Stai! Stai s-o văd, strigă apucînd mîna lui Erich.

Băiatul clătină cutia şi sub ochii holbaţi ai copilului, mărgeluşele se strînseră, intrară unele în altele, parcă s-ar fi înghiţit una pe alta, redevenind iarăşi bobul mare, cît un bob de mazăre. Rotundă şi veselă, mărgeluşa se plimba ca pe un bulevard pe fundul cutiei. Era într-adevăr o minune ceea ce vedea Andreiaş.

Erich i se păru a fi cu adevărat un califar năzdrăvan. Iar lada aceea mare era o comoară, o comoară adevărată.

Erich aşeză cutia la loc sub celelalte două care conţineau cărăbuşii şi şoarecele mort. Ridică apoi un fel de şerveţel de pe un coş de răchită.

— Apleacă lumînarea, îi porunci el lui Nicuşor.

În coşuleţul acesta, Andreiaş zări o căpăţînă de varză, doi morcovi, o gulie şi două merişoare.

Ţie ce-ţi place? îl întrebă Erich pe Andreiaş.

Cum, ce-mi place ? nu se dumeri copilul.

Varză, gulii, morcovi ?

Mie îmi place îngheţata.

Ha, ha, ha, hohotiră copiii. Te-am întrebat ce-ţi place din ce avem noi, în coşuleţ.

Andreiaş se aplecă deasupra coşuleţului, cercetîndu-l.

Îmi plac merele.

Bine, poftim, spuse Erich, apucînd merişoarele şi dîndu-i-le lui Andreiaş.

Apoi, băiatul luă căpăţînă de varză în braţe, căută cuţitul şi începu a scobi coceanul, răsucindu-i tăişul ca pe un sfredel. Spirale albe, de cocean, cădeau în palmele întinse ale copiilor, care începură a înfuleca, de parcă la gura lor s-ar fi bătut turcii.

După ce coceanul fu scos pînă la cea din urmă bucăţică, Nicuşor aşeză luminarea în scobitură, ca într-un sfeşnic. Erich începu a curăţi şi gulia şi morcovii şi împărţi la fiecare.

Andreiaş apucă şi el din bunătăţi mistuind cu mare sîrguinţă cu dinţii şi cu gingia ştirbă. În viaţa lui nu-i plăcuse un prînz, mai mult ca prînzul ăsta.

După ce mîntuiră de mistuit tot, Erich aşeză cuţitul la loc.

Mîine e zi de tîrg, spuse. Trebuie să adunăm provizii noi. Tu ce aduci ? îl întrebă pe Andreiaş.

Copilul se uită în dreapta, în stîngă. Nu pricepea despre ce era vorba. Se gîndi la lucrurile ce se aflau în casa bunicului. Ce ar fi putut aduce de acolo ? Poate colivia cu canari ? Ii va îngădui oare bunicul ? Şi cum aveau să trăiască păsărelele aici în întuneric?

Spune ! îl îndemnau copiii.

Aduci cireşe, varză, ardei... ce aduci ?... Trebuie să aduci ceva din cele ce cumpără bunicul tău pentru casă. Altfel nu te primim în ceată.

Andreiaş răsfrînse buzele intrigat şi stătu pe gînduri. Deodată treyit ca dintr-un vis spuse:

— Am adus... N-am adus nasturele fermecat ? Să mi-l daţi înapoi.

De-abia în clipa aceea copiii îşi amintiră de nasture.

Unde-i ? se întrebară cu toţii, privind în ladă. Unde-i, Erich ? Tu l-ai avut.

Erich se îndreptă de şale şi începu să se pipăie prin buzunare.

Nu-i, nu-l mai am.

Cum nu-l mai ai ? se repezi Andreiaş cu lacrimi în glas. E nasturele meu. Mi l-a dat o zînă... Aşa să ştii... Să mi-l dai îndată înapoi. Mă duc la tata mare şi vă spun.

Copiii se ridicară cu toţii, înfruntîndu-l.Cum şă-i şpui lui tata male ? îl întrebă Emil împleticindu-se în limbă. Vei să afle de comoaă ? Vei să mănînşi şoaiecele moit şi călăbuşii ? Ai uitat că ai julat ?

Mie să-mi daţi nasturele, o ţinea într-una Andreiaş, pe care-l apucase deodată teama. Intîrziase prea mult de acasă.

V-am spus eu că-i mic şi smiorcăie într-una ăsta de la Bucureşti, spuse Erich cu dispreţ.

Da, smiorcăi, repetă Andreiaş înciudat, simţindu-se ruşinat de asemenea acuzaţie.

Copiii se grămădiră unul lîngă altul, făcînd zid înaintea lui Andreiaş. Petrică îşi aplecă fruntea ca un tăuraş mînios. Chipul prelung, ascuţit, cu sprîncenele frînte, cu ochii mici, scăpărători în lumina pîlpîindă a luminării, îl speriară pe Andreiaş. Era leit un drac, din cei desenaţi în cărţile de poveşti. Se dete un pas înapoi, spunînd repede :

Crezi că mi-e frică ?

Fără să vrea, se înghionti în Nicuşor, care scăpă varza din mînă. Căpăţîna se rostogoli pe jos. Lumî- narea înfiptă în ea, în rostogolirea asta părea o osie aprinsă a unei roţi desprinsă de la cine ştie ce caretă vrăjită...

Copiii se uitară cu surprindere într-acolo. Luminarea se stinse deodată şi bezna întunericului îi cuprinse pe toţi. Amuţiră o clipă, cînd deodată, se auzi glasul mînios şi poruncitor al lui Erich :

— Unde-s chibriturile ? Scapără un chibrit !

 Nu le găsesc, răspunse Nicuşor.

 Le-ai lăsat în scobitură.

Nu mai ştiu în ce parte-i scobitura.

În întunericul care se lăsase asupra hrubei, Andreiaş se simţi singur ca într-o apă neagră. Întinse mîinile înainte, pentru a da de vreunul dintre copii, dar nu nimeri decît tot întunericul adînc. Vru să scîncească. Amintidu-şi însă de cuvintele lui Erich, se stăpîni şi înălţă capul ; nu va plînge, nu va smiorcăi. Le va arăta el ăstora cu educaţie ardelenească cît era de tare, el care venea de la Bucureşti...

Încordă privirea, pentru a pătrunde prin întuneric şi se mişcă încercînd să găsească un punct de orientare. Deodată, în beznă, chiar lîngă picioarele lui, zări lucind o ciupercă. O ciupercă minunată.

Ce minuni se întîmplă în hruba asta ? Unde se afla ? Se aplecă lăsîndu-se pe genunchi şi privi. Un disc cu luciri de pietre scumpe se afla aici înaintea ochilor, întinse mîna şi-l apucă. Intre degete simţi nasturele, nasturele fermecat pe care Erich îl pierduse. Ca un lucru năzdrăvan ce se afla, se întorcea înapoi la stăpînul lui. II apucă în palmă şi-l vîrî repede în buzunar.

Cînd copiii ieşiră din tunelul săpat în zidul vechi de cetate, maidanul pustiu era acoperit de întuneric. Porţile negre şi întunecate ale norilor ferecaseră înapoia lor luna şi stelele. Grămădindu-se unul în altul, ceata păşea repede. Ajunseră în strada pustie.

Nu se auzea clopotul tramvaiului. Rulourile la magazine erau trase, iar în ferestre luceau de mult becuri palide.

Ceata se risipi ca un stol de vrăbii.

Andreiaş alerga cu sufletul la gură, gîfîind ca şi cînd l-ar fi urmărit cine ştie ce nălucă. Ochii îi erau speriaţi, iar vîrful limbii se agita în ştirbitura dinţilor, ca limba unui clopoţel.

Sufletul îi era tulburat de întîmplările nemaipomenite prin care trecuse. Ar fi vrut să se afle aşa deodată în pat, cu pătura trasă peste cap, să se gîndească la ele în voie. Să nu dea ochii cu tata mare. Alerga spre casă singur, privind „noaptea”' cu ochii mari. Niciodată nu mai văzuse „noaptea" de afară. La Bucureşti o vedea apărînd în geam ca o perdea care se întuneca din ce în ce mai mult, pînă devenea neagră. Adeseori îşi punea întrebarea: cum umblau oamenii pe asemenea beznă ? Oraşul i se părea înăbuşit în întunericul acesta. Acum se uita împrejur şi toate i se păreau ciudate. Casele cu ferestrele lor moarte, cu cîte o luminiţă palidă pîlpîind ici, colo. Un oraş golit de oameni. Nu se afla într-însul decît el singur, alergînd pe stradă. II cuprinse frica şi începu să gonească, simţind cum inima-i bate în piept gata să-i sară din loc.

Unde-ai stat pînă la ceasul ăsta ? îl luă în primire bunicul, cînd apăru pe prag.

Se uita la el mînios, cu ochii măriţi, prin sticlele de sus ale ochelarilor.

De unde-ai strîns noroiul ăsta pe picioare ? Parcă ai fi frămîntat cărămidă.

Gîfîind, începu să se cerceteze. îşi văzu picioarele murdare de clisa neagră din hrubă.

Spune, spune ! Prin ce maidane te-ai rătăcit ? Hai, vorbeşte.

Andreiaş tăcea chitic. Icnea din cînd în cînd, dar nu reuşea să scoată vreo vorbă. Ar fi dorit din toată inima să-i povestească bunicului întîmplarea fantastică, cu nasturele vrăjit, cu tunelul din zidul de cetate, cu comoara din ladă, cu bobiţa de argint viu. Dar oare putea vorbi ? Jurase că nu va spune un cuvînt! Şoarecele mort şi cărăbuşii înfipţi în cutie îi jucau înaintea ochilor.

Mamă-ta cînd era copil mai mare ca tine, şi nu îndrăznea să însereze nici măcar în curte. Dar mite pe stradă !... Să-mi spui îndată pe unde mi-ai hoinărit.

ÎI certa privindu-l cu asprime.

Eu am avut încredere în tine. La mine vorba trebuie să fie vorbă. Aşa-i aici la Sibiu. Dacă nu ţii seama de asta, am să te ţin legat de piciorul patului. M-ai înţeles ?

Copilul îl asculta, rotindu-şi privirea după cum se mişca bunicul. Bunicul vorbea şi pregătea mohorît ligheanul pentru a-l spăla de noroi.

Pentru a-l împăca şi în dorinţa de a vedea apărîn- du-i din nou pe buze zîmbetul acela dulce, Andreiaş se repezi la dulap, scoase prosopul, săpunul, bucuros că putea fi de folos cu ceva. Dar îndată ce-şi simţi picioarele cufundate în apa călduţă, îi cuprinse o moleşeală. Dorul de măicuţa lui se ivi aprig. De ce-l certa bunicul ? Cine era de fapt acest domn bătrîn şi cu ochelari, care avea dreptul să-l muştruluiască ? Începu să plîngă de-a binelea.

Mămicuţo !! Mămicuţa mea !... Vreau la mămicuţa mea.

Suspinînd sfîşietor şi picînd de somn, se lăsă totuşi luat în braţe de domnul acela bătrîn şi cu ochelari, care-l dezbrăcă şi-l aşeză în aşternut. Nici nu apucă să atingă perna, că alunecă într-un somn adînc.