Capitolul XI

Cîteva zile se scurseră fără întîmplări de seamă. Dimineaţa se juca în curte, iar după ora cinci cînd în ulicioară apăreau copiii de la cămin, se juca cu ei numai in faţa porţii. Bunicul şedea în casă pe canapea, citea sau moţăia şi era de ajuns să ridice capul, ca să-şi vadă nepotul, sau să ciulească urechile să-i audă glasul.

Prietenii lui Andreiaş nu poposeau prea mult înaintea porţii. Jocurile lor îi mînau pe străzile din jur. Se uita la dînşii cu jind, trăgînd cu ochiul spre geamul prin care se zărea creştetul bunicului. Nu îndrăznea s-o ia din loc.

— Hai, Andreiaş, cu noi, îl iscodi Petrică într-o vreme, neavînd astîmpăr nici cît ai ţine nasul la foc.

— Nu mă lasă tata mare, răspunse mîhnit.

— Hai cu noi la cămin. Te duc dacă-mi dai nasturele vrăjit ! îl ispiti, lucindu-i ochii mici negri, sub sprîncenele de drac.

— Nu-ţi dau nasturele.

— Eşti un prost, îi vorbi cu dispreţ Petrică, părăsindu-l şi el.

Bunicul auzi conversaţia copiilor. Se ridică de pe canapea şi începu să bombăne, plimbindu-se singur prin casă.

— Ce dumnezeu ! Am crescut şapte copii şi n-am stat de coada lor. Ce se va alege de copilul ăsta, dacă nu se joacă decît singur şi nu-i îngăduit să-l laşi să aleagă şi el ce trebuie şi ce nu trebuie să facă ! Mi se rupe inima de milă.

Zicînd acestea, se dădu la o parte din faţa geamului, aşa că Andreiaş, bănuind că bunicul s-a întins pe canapea şi a adormit, o şterse după Petrică la joacă.

Copiii pieriră din ulicioară. Dar de cum se înseră, foamea îi aduse înapoi ca pe un stol de vrăbioi zburătăciţi, în văzduh, şi reveniţi la cuib.

Share on Twitter Share on Facebook