Adevăr şi închipuire

Când întâlnesc un scriitor, cititorii îl întreabă invariabil ce e adevăr şi ce e închipuire în ceea ce a scris el. După ce primesc răspunsul rămân dezamăgiţi. Ei ar vrea, poate, să afle cu ocazia asta dacă există sau nu mister al creaţiei şi dacă scriitorul le răspunde că nimic nu e inventat din tot ce-a scris el, aha, ar zice ei atunci, va să zică a auzit şi el cutare şi cutare întâmplare şi s-a apucat de scris, asta nu e aşa greu, sau dacă totul e imaginat, aha, va să zică scorneli. Eu însă am complicat puţin lucrurile, dându-le următorul răspuns: adevărate sunt sentimentele, ficţiuni sunt împrejurările.

Se spune de obicei că există o nostalgie a paradisului pierdut, care este copilăria. în realitate copilăria este locul de refugiu al problemelor insolubile. Omul matur sau chiar foarte tânăr descoperă, de pildă, condiţia sa, că mai devreme sau mai târziu, fericit sau nu, bun sau rău, el trebuie să moară. Şi-şi aduce aminte că odinioară această mare trecere se putea face surâzând. Am descris o scenă când unui copil, prins de friguri, i se pune tocmai atunci pe cap o coroană de flori. Nu sentimentul copilăriei paradisiace a stat la baza acestei scene, ci nostalgia identificării finale cu elementele lumii. Există apoi o altă scenă în care neliniştea stârnită de pierderea acestei seninătăţi ia o formă paroxistică. Eroul întreabă patru preoţi, care ştiu multe despre viaţă şi moarte, de ce ne mai naştem… dacă trebuie să murim. Ambele scene sunt ficţiuni, sentimentele însă au fost reale. În schimb următoarea scenă reală îmi vine abia acum în minte, dar cu tot atât de puţine şanse de a se asocia vreunui sentiment care să-mi stâmească imaginaţia. Copilul zace în mijlocul bătăturii, şi tatăl, cu sanitarul, discută calm situaţia, în timp ce bolnavul îi aude şi înţelege totul: „N-o mai duce mult, zice sanitarul, fă-i ce-i trebuie că nu mai e speranţă”. „Crezi?” zice tatăl cu gândul la ceea ce reprezintă pentru familie eventuala pierdere a copilului, cum ar socoti moartea oricărei vietăţi aflată în strânsă legătură cu existenţa sa. „Da, da, zice sanitarul, n-ai ce să-i faci, se duce…” Apoi cei doi se îndepărtează şi, după un timp, copilul aude maşina de cusut turuind prin geamul deschis, în mijlocul zilei de vară, în care el e zguduit de valuri de frig. „Ce faci, ţaţă Joiţo, îi faci cămaşă?” Tăcere lungă, după care copilul aude vocea mamei: „Cu ce să-l duc, Aristiţo?” Pentru ca fraţii lui vitregi, pe urmă, să-i dea ghionturi prin coaste, că are cămaşă nouă, uitând cu toţii că el îşi purta propria cămaşă de înmormântare, şi nu fiindcă i se năzărise maică-sii să pună mâna şi să cheltuie pentru el, şi lor să nu le ia… E o întâmplare adevărată, dar de prisos ca să mai sublinieze mărginirea lui Paraschiv, Nilă şi Achim, la care în realitate copilul a ţinut şi scriitorul de mai târziu s-a ferit să-i ponegrească. În fond, abjecţia sau sublimul nu sunt suficiente prin ele însele ca să pună în mişcare imaginaţia şi inspiraţia unui scriitor. Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creaţie preexistentă, care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci şi maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu. Acest sentiment a rămas stabil şi profund pentru toată viaţa, şi de aceea cruzimea, cât şi josnicia, omorurile şi spânzurările întâlnite des la Rebreanu şi Sadoveanu, şi existente de altfel şi în viaţa ţăranilor, nu şi-au mai găsit loc şi în lumea mea scăldată în lumina eternă a zilei de vară. În realitate, în amintire, îmi zac fapte de violenţă fără măsură şi chipuri întunecoase, infernale, dar până acum nu le-am găsit un sens… Poate că nici nu-l au?!