Făcătorii de cuvinte

Ce este un scriitor făcător de cuvinte? Un astfel de scriitor este după părerea mea acel scriitor înzestrat cu talent literar care n-are nimic de spus şi care face cuvinte pe toate temele date, cu predilecţie însă pentru natură şi dragoste. Fireşte că el spoieşte cu cuvinte şi restul realităţii, dar asta o face cam plictisit şi cu o dispoziţie evidentă, pe care nu şi-o ascunde, că îi displace această îndeletnicire de a face „analiză”, sau alte mofturi de acelaşi gen, cu atât mai mult cu cât asta îl sileşte să constate că oamenii sunt greu de „descris”, sunt cam agitaţi, nu stau pe loc, şi că se mişcă în societate după nişte legi foarte complicate pe care n-are nici un rost să stai să-ţi spargi capul să le studiezi, (în această privinţă ei se aseamănă cu o eroină dintr-o povestire antologizată de celebrul Hitchcock, care nu putea să picteze ceva care se mişcă; ca atare, dacă era un arbust bătut de vânt, îl tăia, sau dacă era un animal, îl omora, pe urmă voia să-şi omoare propriul nepot, dar i s-a înfundat.) într-adevăr, omul sub imperiul naturii sau al dragostei, mai ales, dacă e un moş hâtru cu barbă albă sau o fată cu părul bălai, nu-ţi oferă nici o enigmă a existenţei lor de dezlegat, după concepţia făcătorilor de cuvinte, ci numai aceea a unei deveniri vegetale şi animale care are ca focare vizuale prisăcile, florile, butoaiele, cramele, pădurile, frunzele galbene, ţigăncile, haiducii, cuşmele, flintele, gurile de rai, picioarele de plai, răzoarele, viroagele, luna, strigătele misterioase, câinii, păsările, grajdurile, grâul ca lan, grâul ca boabe (copt sau cu lapte în el), tufişurile, pâraiele, viţeii cu botul crud, mânjii, răstoacele, şi toate acestea chiar şi astăzi, în ciuda necontenitei schimbări a peisajului nostru, care modifică toate aceste văioage, şipote şi cavalcade, nu numai ca viziuni ale unei imaginaţii idilice, ci şi ca psihologie a locuitorilor, fie ei moşnegi sau fete tinere.

Făcătorii de cuvinte cei mai numeroşi s-au recrutat, cum lesne se poate deduce, din curentele sămănătoriste şi neosămănătoriste, dar şi din cele moderniste, cei mai mari făcători de cuvinte în acest sens dându-i de pildă suprarealiştii întârziaţi, sau chiar suprarealiştii propriu-zişi (în paranteză fie spus, din aceştia din urmă s-au recrutat în mod surprinzător cei mai radicali proletcultişti, ei găsind în proletcultism satisfacţia ruperii de tradiţie, pe care oricare alt curent le-o refuza). O categorie de făcători de cuvinte a fost desemnată prin denumirea de scriitori păşunişti, asta ineluzând adică pe acel scriitor care stă înfipt cu ambele picioare în păşune şi sub vraja şi seva care simte cum i se urcă din adâncuri la cap, face cuvinte, în special poezii. Făcătorii de cuvinte nu s-au recrutat însă numai de prin păşuni sau de pe plaiuri, adică de prin acele aşezări în care psihologia şi moravurile oamenilor sunt între sat şi oraş, prin urmare cu o cantitate deosebită de pitoresc, forme ţipătoare, vulgaritate groasă, forme de viaţă ale unei gândiri înecate în alcool şi sexualitate, paralizate de spaima devenirii, spaimă care nu se traduce şi nu duce la o hotărâre de a lupta cu împrejurările vitrege, indiferent de soarta luptei, şi să capete astfel măreţia cuvenită omului, ci se bâlbâie şi se grozăveşte exprirnând rudimente de noţiuni, ameninţări controlate de comisarul de poliţie sau de negustorul sau crâşmarul din colţ, unde-şi are arvunite leafa lui nefericită şi conştiinţa. Făcătorii de cuvinte îşi închipuie că au de partea lor pe Sadoveanu şi pe Matei Caragiale, mari scriitori, pe care îi citez tocmai pentru opoziţia lor, definind astfel cu două nume o întreagă geografie a valorilor stilistice majore. Dar făcătorii de cuvinte se scaldă într-o dulce iluzie crezând că stilul folosit de aceşti mari scriitori ar avea vreo contingenţă cu stilul lor. La marii scriitori, stilul se încadrează perfect cu întregul lor univers de substanţă. Deci substanţa există. Ori, tocmai lipsa de substanţă este aceea care îi desemnează pe făcătorii de cuvinte, şi nu stilul. Stilul însă e cultul lor. Incapacitatea exprimării unei problematici umane veritabile naşte făcători de cuvinte şi în peisajul urban, nu numai la ţară şi la mahala, şi anume chiar în sânul acelei categorii sociale care prin profesiunea ei ai zice că e cea mai familiarizată şi apropiată de specificul cultural şi literar: intelectualitatea. Făcătorul de cuvinte născut în mediul urban şi intelectual nu e mai puţin făcător de cuvinte decât cei la oare ne-arn referit mai sus, ba uneori ai fi tentat să crezi, datorită uşurinţei cu care curg la ei noţiunile abstracte, că primii făcători de cuvinte importanţi s-au recrutat din mediul urban. Ei descriu la nesfârşit nu ştiu ce obiect care a avut nu ştiu ce semnificaţie pentru bunicul, sunt imitatori prin structură, proustieni sau hemingwayeni şi de câtva timp salingerieni, adesea fără să-i fi citit până la capăt, sau foarte puţin, pe cei pe care îi imită (categoria contemporană a făcătorilor de cuvinte urbani fiind mult înapoiată faţă de predecesorii lor dintre cele două războaie mondiale, aceştia răsfoind totuşi în limbi străine ediţii complete din maeştrii pe care îi imitau, spre deosebire de cei din zilele noastre, care se mulţumesc cu traducerile incomplete apărute la noi). Un făcător de cuvinte (proustian obscur) se spune că l-ar fi scos chiar şi pe Eugen Lovinescu din zodia seninătăţii lui imperturbabile, şi la o a treia şedinţă de cenaclu în care acela continua să descrie minuţios gândurile eroului care stătea cu un beţişor în mână şi pândea un şoarece la un capăt de burlan, i s-ar fi adresat astfel cu zâmbetul lui încurajator şi lipsit de maliţie (redăm această scenă cu toată rezerva pe care o impune această amintire neverificată, celebrul critic fiind el însuşi mare iubitor de anecdote literare): „Dacă nici de astă dată, a zis el, n-o să omori şoarecele-ăla, să ştii că te dau pe mâna domnului Mircea Damian!” (Mircea Damian fiind bine cunoscut prin ieşirile lui intempestive).

Dar făcătorul de cuvinte de acest gen nu era numai imitator prin structură, cum părea la prima vedere. Există un gen de făcători de cuvinte posesori ai unei vaste experienţe livreşti, care au străbătut mari spaţii ale culturii, aşa cum păşuniştii au străbătut cu tălpile lor goale păşunile şi plaiurile descrise de ei. Tipul acesta e foarte rar şi reprezintă pentru făcătorul de cuvinte de pe plaiuri fascinaţia „inteligenţei”, după cum pentru făcătorul de cuvinte livresc fascinaţia o reprezintă „glasul frust”, „seva” celui de pe păşuni. Este lesne de înţeles că, prin urmare, făcătorii de cuvinte nu au nici cea mai vagă idee că ei n-ar fi scriitori veritabili, şi avem astfel şi explicaţia forţei de atracţie care îi ţine uniţi în mari grupuri, instinctul şoptindu-le că numai astfel pot ei supravieţui, ca scriitori, eroziunii la care timpul supune operele lor pline de cuvinte.