Agresivitatea la volan

Am crezut multă vreme că tot ceea ce se spune despre psihologia omului de la volan nu sunt decât simple speculaţii menite să sperie pe conducătorii auto şi să-i facă prudenţi ca să se micşoreze numărul accidentelor.

Omul de la volan, se spune, îşi însuşeşte psihologic o parte din puterea motorului său şi devine agresiv. Ce idee pur literară! Cum să-şi însuşească o astfel de putere? De ce? îi lipseşte cumva o doagă? Ce să facă el cu puterea aceea decât tot să meargă pe drum şi să ajungă cu bine la destinaţie?

Şi cu toate acestea mi s-a întâmplat mie însumi să descopăr că faptul e adevărat, şi chiar în clipa aceasta când mi-aduc aminte şi vreau să încep să povestesc, văd roşu înaintea… Dar să nu anticipez. Veneam prin urmare cu Fiatul meu pe Bulevardul Ana Ipătescu spre Piaţa Minai Eminescu. De departe am văzut stopul, am încetinit, şi la trei metri distanţă am frânat şi am oprit. Mergeam pe culoarul unu. Era înainte ca acest bulevard să fie modificat şi să aibă pe-o singură parte trei culoare. Apare verdele şi pornesc drept înainte. În clipa aceea văd cum o Dacia 1100, din spatele meu, execută o manevra curioasă. Trece de pe culoarul unu pe culoarul doi, manevră care în faţa unei pieţe constituie o încălcare a regulilor de circulaţie, mă depăşeşte tăindu-mi periculos drumul şi vi-rând la dreapta în sens giratoriu, ceea ce constituie o altă, de astă dată gravă, încălcare a regulilor de circulaţie, fiindcă puteam accelera şi intra în el. N-am avut timp să-mi dau seama ce e cu această maşină smintită, că o văd că-mi iese înainte în plin bulevard, mi se pune de-a curmezişul şi din ea coboară repede un individ care se apropie de mine şi-mi cere actele.

— Da' cine eşti dumneata? îl întreb.

— De la Miliţie, îmi răspunde.

— Să văd legitimaţia! zic, părându-mi-se bizar să fiu controlat de un miliţian de la circulaţie în civil. Mi se întâmpla pentru întâia oară.

Îmi vâră sub ochi un carton. Da. Era ceva care dovedea că individul avea legătură cu miliţia, dar n-am înţeles de ce natură.

— Dar ce e? zic.

— Actele, cere el imperios.

Formula miliţienilor de la circulaţie: întâi actele şi pe urmă stăm de vorbă. Cu actele în mână se stă de vorbă într-un fel, fără ele puţin altfel, deşi interesul cetăţeanului e să dea el însuşi actele dacă a să-vârşit vreo greşeală şi să plătească pe loc amenda, decât să se mai trambaleze pe la sectorul 4, care e greu de găsit chiar dacă ai mai fost o dată pe acolo. Am avut o clipă de ezitare, dar tocmai acest detaliu m-a determinat să i le dau totuşi: îmi ia numărul şi pierd pe urmă o groază de timp să mă duc la circa sectorului 4.

— Mă urmaţi până la primul stop, zice individul plin de sine şi trufaş se îndepărtează cu actele mele în mână silindu-mă să-l urmez. Trebuia, altfel, cum am spus, să umblu eu pe urmă pe la miliţie să-mi caut actele, dacă nu lămuream atunci incidentul.

Ne oprim la miliţianul care regla, pe atunci, circulaţia în apropierea Cinematografului Patria, ne dăm jos şi ne ducem la el.

— C456720 (numărul acesta e fictiv, n-am putut să-l memorez pe cel adevărat), zice individul şi scoate acelaşi carton şi-l vâră sub nasul miliţianului. Am un caz. L-am prins la Piaţa Romană angajat pe culoarul unu şi în loc s-o ia la dreapta şi să facă sens giratoriu a mers drept înainte.

Ascultam stupefiat. Ştiam bine că acel culoar, ca şi la alte intersecţii, săgeata albă poate indica şi drept înainte şi viraj la dreapta sau la stânga. Aveam însă o îndoială: n-oi fi văzut bine! Poate că acolo săgeata drept înainte o fi fost desfiinţată. Pe această îndoială individul predă actele mele miliţianului, se întoarce şi, arătându-mi un spate insolent şi un balans ţâfnos al fundului, o ia spre maşină, se urcă şi demarează în trombă mare.

Rămân cu miliţianul, care schimba imperturbabil culorile semaforului.

— Bine, zic, dar eu ştiam că la Piaţa Eminescu indicatorul arată două săgeţi: înainte şi la dreapta.

Îl văd că tace. Schimbă iar, neturburat, culorile.

— Dumneavoastră, îmi spune el cam tare, aşa cum faci când trebuie să dăscăleşti părinteşte pe cineva, trebuia s-o luaţi pe direcţia pe care v-aţi angajat.

— Serios? Şi dacă săgeata albă e dublă şi îţi arată două direcţii, după cum ai poftă?

Îl văd că iar tace. Pune mâna pe telefon.

— Vasile, zice, la Piaţa Eminescu…

Şi spune acelui Vasile despre ce e vorba. Îl văd că închide telefonul. Nu prea era entuziasmat. Acel Vasile îl contrazisese, aveam dreptate eu, conducătorul auto. Îl văd că schimbă iar culorile, imperturbabil. Iar eu aveam treabă şi simţeam cum ceva nou, o agresivitate împinsă până la limite începea să-mi turbure.: mintea. Dar nu împotriva lui, ci a celuilalt, civilul, care dispăruse.

— Poftiţi actele, zise miliţianul binevoitor.

— Bine, zic, dar cine era ăla? Spuneţi-mi cine e!

— Nu putem!

— De ce?

— Lucrează pentru noi…

— Benevol?

Iar văd că tace, confirmând.

— Adică cum, zic, şi n-am dreptul să ştiu cine, în numele miliţiei, mă opreşte ca un imbecil pe drum, îmi ia actele, se fâţâie ca un cretin târându-mă după el, dispunând nepedepsit de timpul meu? De ce nu l-ai oprit aici până se lămurea că nu cunoaşte legile circulaţiei, dar îi sfârâie sufletul să dea şi el ordine altora, să le tulbure viaţa, să-şi satisfacă apetitul de putere, apetit care i s-a cam tăiat de vreo cinci ani încoace, dar zace în el una din acele bestii care ar fi gata ori-când să mânjească umanitatea cu balele ei otrăvite şi puturoase. Dacă aveam un pistol îi trăgeam şase gloanţe în fundul lui abject, şi niciodată n-aş fi dormit apoi mai bine ca în noaptea care ar fi urmat.

— Ce e cu dumneavoastră? zise miliţianul atât de nedumerit, că uită să mai schimbe culorile, şi maşinile se îngrămădiseră de-o parte şi de alta a bulevardului.

M-am trezit ca dintr-o beţie. Am luat-o spre maşina mea, m-am urcat şi am pornit şi eu în trombă. A trebuit să merg însă pe urmă încet, stând cuminte în spatele troleibuzelor. Simţeam, ştiam că devenisem periculos de agresiv şi că era un sentiment stabil care nu voia să mă părăsească şi mi-era frică să nu păţesc ceva.