Cititorul neînfrânt

Să dai o carte bună unui cititor bun şi cartea să-i placă, iată un lucru firesc şi reconfortant, asupra căruia n-avem ce gândi. Cititorul bun cade în capcană de la primele capitole şi se predă. Spiritul său critic, atins de primele imagini reuşite, lasă loc entuziasmului, şi e cu neputinţă ca apoi, pe parcurs, să nu izbucnească de mai multe ori în hohote de râs sau de plâns. Fiindcă el nu va considera niciodată o carte bună drept o carte ratată, care l-a încântat de la început până la sfârşit ieşindu-i perfect în întâmpinare şi dându-i toate satisfacţiile: certitudinea că a citit o carte mare, mândria că a înţeles totul, orgoliul că soluţiile autorului răspund pe deplin celor ale lui în cazul1 dat. Închide voios cartea şi vorbeşte despre ea în societate cel puţin doi-trei ani.

Am descoperit însă un cititor care nu se dă niciodată bătut, sau foarte rar. E un bun cititor, iubitor de literatură, om cultivat, de profesiune medic. El ridică doar din sprânceană la primele capitole. „E bun, îţi place?” îl întrebi. „Să vedem, zice. Deocamdată sunt la început, abia se face introducerea în viaţa personajelor. Să vedem!” După o săptămână mi-aduce cartea înapoi. Nu e mulţumit, dar nici nu face vreo remarcă. „Ei, zic, ţi-a plăcut?” „Hm! răspunde. E un caz clinic, care n-are valoare pentru toată lumea, un dement…” „Bine, zic, dar scena aceea când eroul se întoarce acasă şi ca să-i facă în necaz proprietăresei începe să scuipe pe pereţi şi să-şi şteargă picioarele de ei? Şi discuţia lui despre Puşkin?” „Da, zice, da…”

Dar se vede că lectura nu i-a spus nimic şi genul acesta de literatură care scoate la iveală sau descrie noroiul vieţii oamenilor îi e profund dezagreabilă. Bine, zic în sinea mea, luându-i cartea din mână şi punând-o în raft, o să-i dau acum ceva în care prin pasiunile oamenilor trece fiorul tragediei, dar purificat de beţia care îi împinge pe autori spre efecte tari, forţate, spre şocuri psihologice care inai mult îţi smulg decât îţi obţin adeziunea.

„Iată, zic, o carte în care autorul, spre a te feri de vulgarităţi, purifică descripţia atât de bine, îndt ai impresia că eşti în plin fantastic. Asta trebuie să-ţi placă…” „Da, zice el după o săptămână, e bine descris, dar nu e convingător. Chiar aşa, procesele astea se ţineau fără să ştii de ce erai acuzat?”

Şi se strâmbă profund nemulţumit. „Adică cum e, zic şi eu şi mai nemulţumit decât el. Nu ţi-a plăcut scena când cei doi poliţişti intră la erou în casă să-l aresteze şi-i mănâncă în prealabil micul dejun? Chiar nu ţi-a plăcut, sau n-ai înţeles-o?” „Ba da, am înţeles-o, că nu e mare filosofie, dar asta e aşa, o glumă, să-ţi bea cei care vin să te aresteze cafeaua cu lapte. Eu ştiu altele mult mai rele.” „Bine, atunci ce să-ţi dau? Ia, de curiozitate, cel mai tare lucru care se poate citi, de acelaşi autor, e vorba de o colonie penitenciară, în care celor care se fac vinovaţi de încălcarea regulamentului li se aplică pe spinare o pedeapsă pe care o execută o maşină cu ace, care scrie în carnea lui chiar cuvintele care înseamnă denumirea pedepsei. După ore de tortură victima citeşte prin suferinţa sa ceea ce i s-a scris pe spinare şi atunci faţa lui capătă o iluminare care… Dar citeşte!”

A citit şi nu i-a plăcut. „Bine, zic, dar nu te-a impresionat deloc suferinţa ofiţerului, care deplângea noile moravuri, când nu mai puteai vedea o condamnare ca lumea, maşina e prost îngrijită, nu i se aduc piese de schimb, nu mai asistă nimeni la execuţie. Şi când exclama: Ce timpuri, camarade!”

Cititorul meu surâde. Parcă i-a plăcut ceva! „Da, zice, şi cum trebuia să iei căluşul în gură şi-ţi venea să verşi şi dacă voiai să ridici capul să-l eviţi, îţi intra un cui în creştet. Ce imaginaţie anormală!” „Crezi! zic. Chiar atât de anormală? îmi spuneai altădată că ştii tu altele în privinţa asta mult mai rele.” „Da, da, zice, dar ce caută lucrurile astea în literatură?!” „Şi, mă rog, îl întreb, ce-ai vrea tu să găseşti în literatură?” Tăcea, uitându-se cu privirile sticlind de curiozitate prin rafturile bibliotecii. „Oi fi vrând, zic, romane poliţiste? Astea nu ridică nici un fel de probleme!” „Nu, zice, sunt plicticoase, după ce citeşti două-trei, vezi că pe urmă toate seamănă între ele.” Am început să râd… „Te las, zic, să-ţi alegi ce vrei. Sunt curios să văd dacă există vreun autor în faţa căruia să capitulezi.”

A capitulat în zece ani de două sau trei ori. O dată în faţa unui roman american intitulat A l'est d'Eden de John Steinbeck şi în alte două daţi citind cărţi de importanţă mai mică, dar bune. Să fii curios atâţia ani şi să-ţi placă atât de puţine cărţi! Am reuşit să aflu care era şi ce sens avea rezistenţa sa în faţa seducţiilor scrisului şi de ce cădea el atât de rar prizonier. L-am întrebat. „Vechile valori, vechile creaţii literare, mi-a răspuns, sunt frumoase, dar nu mai corespund epocii noastre. Iar în epoca noastră literatura care se face nu-ţi mai vorbeşte despre nimic frumos”…

Atât! Asta a fost tot ce mi-a spus. Şi degeaba am încercat eu să aflu pe urmă ce înţelege el prin cuvântul frumos. Nu-l obsedau aceste probleme, ci cele ale profesiunii lui, şi deci nu putea să-mi spună mai mult decât atât, şi nici să răspundă obiecţiilor mele: nu e adevărat că vechile valori nu mai corespund epocii noastre şi nu e adevărat că literatura care se face acum nu-ţi mai vorbeşte despre nimic frumos, deşi e adevărat că a apărut în culturile Occidentului, care au dat mari valori în secolul trecut, un lirism al ocnelor şi al viciilor de tot felul, aşa-zişii „sfinţi” şi „martiri” ai răului, care pot îndreptăţi sentimentul că stăm prost dacă s-a ajuns să se cadă în genunchi în faţa creaţiei literare care nu caută, în mod premeditat, nici o rază de lumină într-o lume în care consumul de lumină fizică al aşezărilor umane de pe pământ face să pălească, în nopţile senine, luna de pe ce$…

„Da, da. Da, da,” mormăia cititorul meu, care era un vechi prieten, cercetând rafturile, nu prea atent la spusele mele, da, da! Şi îşi alegea de ici, de colo câte-o carte. „Da, da, te ascult.” Dar nu mă asculta deloc. Am tăcut şi pe urmă i-am spus şi eu supărat: „La urma urmei, de ce mai alegi tu cărţile? Ia-le la rând, de la un raft până le termini, pe urmă începi şi raftul celălalt şi aşa mai departe.” „Nu, de ce, mi-a răspuns el senin, le aleg. Ce, ai impresia că mi-e indiferent ce citesc?”