Câţi oameni ne vor hrăni

A început să-mi fie frică de ştiinţă şi de statistică, îi spuneam unui prieten mai deunăzi, ia uite ce scrie aici în legătură cu ziua de mâine, o vrăjitoare te-ar speria mai puţin, fiindcă n-ai crede, dar aici suntem în domeniul cifrelor şi al calculelor electronice, care nu dau greş, îţi arată toate variantele posibile şi n-ai cum să te înşeli.

„Desigur (citez doar acest pasaj care mă interesează în mod deosebit), ţările care au încă o bună parte din populaţia lor activă folosită în agricultură (Japonia, Italia, Franţa, Austria, Suedia, Norvegia) dispun de rezerve de productivitate sporite în raport cu celelalte. În măsura în care scăderea accelerată a mâinii de lucru agricole (specialiştii O.C.D.E. consideră că la o anumită dată mâna de lucru agricolă nu va reprezenta nici măcar 5% din populaţia activă în ţările organizaţiei: această cifră, care se apropie de situaţiile existente as-stazi în S.U.A. şi Belgia, este prevăzută să se realizeze peste douăzeci de ani) se traduce printr-un câştig important de randament în agricultură, degajându-se în acelaşi timp braţele suplimentare pentru dezvoltarea industriei şi serviciilor.”

Pun ziarul jos (Le Monde) şi mă frec la ochi. Care va să zică ţăranii vor dispărea, iar agricultura va avea un câştig de randament. Cu alte cuvinte, ţăranii au devenit o piedică în calea randamentului în agricultură! Colosal! Şi acest lucru aiuritor s-a şi realizat în S.U.A. şi Belgia.

Cum adică, doar 5% din populaţia unei ţări să asigure restului alimentele de tot felul, hrana vitală, fructele, verdeţurile, laptele, carnea, ouăle? Dar albinele? Prin ce fel de flori şi pomi fructiferi or să alerge să-şi caute polenul şi cine o să aibă grijă de ele în toate anotimpurile anului? Dar omizile? Cine o să mai cureţe pomii de ele? Dar caii? Unde sunt caii? Ce-au făcut cu caii? Şi franţujii, care ar trebui să ridice caprei, de la care obţin cele mai bune brânzeturi din lume, ar trebui, zic, să-i ridice, lângă obeliscul din Place de la Concorde, o statuie, ce-or să facă, cine o să mai aibă grijă de ele? Că doar n-o să se poată face toate astea cu cei 5% din populaţia ţării! Când ştiut este că dacă nu ai om nu poţi ridica recolta de pe câmp, şi nici sfecla, varza, poftim, tutunul, acest produs cancerigen, care ştiu de mic câtă trudă şi câţi fraţi lucram la el până îl însămânţam şi îl culegeam. Culesul ăsta era o istorie întreagă, se făcea pe etape. Întâi foile de jos, calitate inferioară, pe urmă cele de mijloc, galbene ca lămâia, tutun fin, şi în sfârşit cele de la vârf. Trăgeam lipanele pe-o sfoară şi făceam şiruri, puneam aceste şiruri la soare pe un soi de suporţi de lemn, construiţi special, umpleam toată bătătura cu ei, ba chiar le întindeam şi prin grădină, şi apoi, după ce se scorojeau, luam şirurile şi le urcam în pod, unde se înmuiau la loc de frig şi atunci ne apucam de păpuşit. Păpuşitu-ăsta era dandana mare, nu se mai termina, intram în iarnă cu el Pe urmă venea tata de-acolo de unde se ducea să-l predea în baloturi mari, înjurând. Nu numai că nu lua un leu pe tot ceea ce produsese, dar mai ieşea şi dator, fiindcă fumau toţi, şi el şi fraţii mei mai mari, ca nişte turci, şi îl piteau, nu-l predau tot, fiindcă trebuia să le rămână şi lor până la anu. Ei ce să fumeze? Tata credea ca de obicei că o să-i păcălească el pe-ăia pe-acolo! Regia C. A. M. Îi cam urmărea şi individual, îi amenda şi de aceea nu prea ieşeau la drum cu ţigara în gură în văzul lumii.

Aşadar aceşti producători, dacă nu li s-ar mai încredinţa lor producerea acestor produse fără de care nu putem trăi deloc, produsele s-ar produce mai multe, fără ca vechii producători care consumau ei înainte aproape tot ce produceau să înceteze, prin părăsirea de către ei a pământurilor, să mai consume. Se presupune dimpotrivă că ar consuma mai mult, datorită productivităţii crescute.

Asta e totuşi curată vrăjitorie, nu mai e ştiinţă. Fiindcă nu e posibil! Avea dreptate acel ţăran care a văzut într-o zi, într-o grădină zoologică, o girafă. A stat şi s-a uitat la ea o zi întreagă, încremenit, şi nu se mai sătura văzând-o cum ajunge ea cu botul prin vârfurile copacilor. Lăsându-se seara, şi-a luat în cele din urmă ochii de la ea şi plecând a clătinat din cap şi a exclamat: „Asta e ceva care nu există!”

Share on Twitter Share on Facebook