Societatea agrară şl umanismul

Eseistul francez Jean Onimus m-a făcut să tresar citind într-un extras din Realités ce părere înaltă are el despre ţărani. Iată ce scrie: „Cultura tradiţională pe care noi o transmitem copiilor noştri, îndeosebi prin intermediul şcolii, apără umanismul, cu alte cuvinte un anumit număr de valori idealiste, care nu mai au nici o legătură cu viaţa practică şi care sunt chiar contrazise de aceasta. Ea s-a format într-o societate agrară cu o economie săracă: această societate era, în acel timp, o societate a penuriei. Cultura exalta deci un anumit număr de valori, cum ar fi spiritul de sacrificiu, renunţarea, sublimarea pasiunilor, eroismul, care erau justificate de contextul vieţii. Astăzi, noi am ieşit din societatea agrară, trăim într-o societate industrială şi tehnicistă, care este în tot mai mare măsură o societate a abundenţei. Ea se fundamentează pe cu totul alte valori, cum ar fi eficacitatea, randamentul, utilitarismul, reuşita materială, consumul etc, care împing cultura umanistă spre margine, în timp ce triumfă cultura ştiinţifică şi tehnică, care e bazată nu pe concepte ideale, ci pe obiectivitate şi care implică o nouă viziune a lucrurilor.”

Este greu să ne reprimăm un sentiment de alarmă citind toate acestea, mai ales că eseistul ne explică liniştit, ba chiar cu simpatie, cum reacţia la această cultură e de tip iraţional şi se manifestă în rândul unei anumite categorii a tineretului împotriva societăţii tehniciste şi a culturii ei. El povesteşte cum a asistat la Stanford în S. U. A. la un spectacol uimitor. Nişte studenţi au strâns bani ca să cumpere un frumos automobil american, simbol al reuşitei. Apoi au săpat o groapă adâncă în care au îngropat automobilul, cu un întreg ceremonial însoţit de cântece funebre. O dată cu acest automobil ei îngropau gustul pentru reuşita materială, al cărei simbol era maşina, această reuşită fiind sursa poluării planetei, păcatul omului modern.

Într-adevăr, s-ar părea că trăim într-o lume în care soluţia care ni se oferă nu poate fi acceptabilă, pentru că oricât de ştiinţifică poate fi această cultură tehnicistă bazată pe obiectivitate, ea nu este deci capabilă să ne satisfacă nevoia noastră de valori ideale. Fiindcă oricât de turburat aş fi eu de ideea că societatea agrară, din care am venit, a generat prin penuria ei economică valori spirituale idealiste care au format o cultură cu caracter universal, n-o să cred că o să putem şi că va trebui să renunţăm de-aici înainte la spiritul de sacrificiu, la eroism, la sublimarea pasiunilor, fiindcă nu mai corespund sau sunt chiar contrazise de contextul vieţii.

Chiar aşa, nu mai corespund? Cu alte cuvinte, randamentul, eficacitatea, utilitarismul, reuşita materială, consumul pot ţine în frâu instinctele noastre? Prin ce? Fiindcă satisfacerea din abundenţă a unor nevoi materiale nu îmblânzeşte, prin faptul ca atare, fiinţa umană, care pe lângă marile ei virtuţi, capacitatea de a aspira spre eternitate, dorinţa ei mistuitoare de a o realiza, esâe în acelaşi timp o speţă vicleană şi plină de răutate, care nu se mulţumeşte mult timp cu ceva. Îi dai un automobil, după un timp vrea două şi aşa mai departe. E însă adevărat (şi aici meditaţia care ni se propune nu poate fi ocolită) că despovărat de conflictele şi umilinţele generate de lupta pentru existenţă, omul, asemeni unui animal hămesit care a descoperit în sfârşit în natură sursa unei prăzi abundente, se măi potoleşte în pornirile lui. Consumă! Şi, inteligent cum e, nu renunţă la mijloacele care l-au ajutat să ajungă aici, adică la ştiinţă, ci dimpotrivă, îşi creează valori spirituale pornind de la ea. Care ar fi aceste valori? Nu văd, nu înţeleg şi nu pot să-mi imaginez că ar fi altele decât cele care i-au adus până acum atâtea victorii în spirit: nobleţea atitudinii, detaşarea, compasiunea, generozitatea simţirii, lupta eternă cu trufia, lupta cu teama de moarte.

Şi totuşi, neliniştea nu mă părăseşte. Ştiu că omul îşi poate modifica într-un mod ameţitor felul de a vedea încât nu-l mai recunoşti. Optica lui poate fi răsturnată. Dramele de ieri sunt nu atât uitate, cât răstălmăcite, diminuate cu bună-ştiinţă, înţelese greşit, sau pur şi simplu neînţelese deloc, ca şi când o înverşunare stranie l-ar apuca împotriva înţelepciunii. Din suferinţele îndurate nu trage nimeni nici o concluzie, războaiele, despre care am proorocit că le vom desfiinţa, nu le desfiinţăm. Pe lângă interese economice, care ar justifica ciocnirile şi antagonismele, descifrăm şi poziţii iraţionale, adoptate de state şi guverne, consecinţe ale pasiunilor oarbe, nesublimate.

În acest context, pentru a ne linişti, ca să gândini? Cultura născută ca o proiecţie a unei societăţi tehniciste poate modifica psihologia umană într-o direcţie care n-ar contrazice în mod obligatoriu vechiul umanism al societăţii agrare, a penuriei. Fiindcă nu e obligatoriu să gândim neapărat ceea ce facem, suntem destul de suciţi să realizăm de pildă acest paradox: construim maşini, dar le dispreţuim. Producem multe alimente, dar mâncăm puţin, ţinem dietă. Ne umplem garderoba cu haine, dar ne îmbrăcăm modest. In felul acesta viaţa noastră şi noi înşine am avea poate şi mai mult haz… Iar singurul lucru care să ne tulbure somnul să nu mai fie decât următorul: ne distrugem planeta, o poluăm, ce anume să mai inventăm ca să-i protejăm aerul şi apele izvoarelor şi mărilor, ce lege să facem ca să-i împiedicăm pe vânători şi mai ales pe obsedaţii randamentului în dauna naturii să ne distrugă speciile rare, ierburile care fac să strălucească pământul, animalele şi păsările?