Utopie modernă

Un cunoscut economist american, domnul Galbraith, propune lumii capitaliste dezvoltate un ritm mai lent de creştere economică, pornind de la ideea că principiul societăţilor de consum este un principiu artificial, care împiedică pe om să se bucure cu adevărat de bogăţia vieţii. Sfântul Petru, la poarta raiului, cică nu l-ar mai întreba pe om ce faptă bună sau pe cine a făcut fericit pe pământ, ci numai ce a făcut pentru a spori produsul naţional brut. Sporirea consumului nu constituie o garanţie a fericirii maxime, pentru simplul motiv că omul nu consumă din necesitate, ci fiindcă e împins de o publicitate aiuritoare. Lucrurile n-ar fi atât de complicate dacă s-ar limita numai la atât, fiindcă ar fi suficient să suprimăm excesul de publicitate, dar consumul reprezintă pentru imensa majoritate a oamenilor măsura realizării, cu cât cineva posedă şi consumă mai multe produse, cu atât mai mult e cineva. Fireşte, sunt excluşi din această categorie oamenii săraci. Asta îmi aminteşte de un mic şef de la noi dintr-un judeţ, care la o petrecere organizată de el cu mijloacele puse la dispoziţie de cei în subordine, adică ale satului, după ce s-a ghiftuit bine, ca să arate el cât e de grozav, a început să joace fotbal cu pui fripţi. Bineînţeles că a fost dat afară, dar asta pentru că a găsit el un mod prea original de manifestare a satisfacţiei consumului, alţii însă o fac pe tăcute, cunoscând în secret tot ceea ce posedă ceilalţi.

Asta e de când lumea! Se vede că acest economist american, cu ideile lui, trăieşte într-o lume a cărei vechime nici n-are bine câteva sute de ani! Fiindcă ce vrea el? O schimbare de optică în psihologia omului de aşa manieră încât, de pildă, un automobil Cadillac să devină comic! Cu alte cuvinte, să râzi de el cum ai râde dacă cineva ţi-ar propune să te duci la serviciu sau să ieşi dumineca la Băneasa, cu nevasta sau iubita, într-o cotigă trasă de un măgar. Şi nu fiindcă acest Cadillac ar fi demodat, ci aşa, pur şi simplu, că am descoperit noi ce stupid e să fii aservit dorinţei de a-l poseda. Stupid ar fi într-o primă fază, comic în cele din urmă, prin amintirea a ceea ce idolul fusese odinioară în ochii noştri.

Mi se pare tonică această viziune a acestui gânditor idealist care imaginează o asemenea utopie, care e în felul ei sublimă. Dar e utopie fiindcă niciodată omul nu şi-a îmbunătăţit condiţia prin renunţare voluntară la ceva, prin virtute, ci prin epuizarea unei experienţe, chiar dacă cu rezultate previzibil tragice. Numai asta îl convinge, sau mai exact numai asta l-ar trezi, în cazul de faţă, din beţia posesiunii. Ţelul, în această lume, zice gânditorul, nu este consumul, ci folosirea vieţii. Ei bine, bucuria asta a vieţii este să ai un Cadillac, sau chiar o Dacia 1300, fiindcă atâta timp cât nu definim exact şi concret în ce poate consta această bucurie a vieţii, dorinţele noastre se vor mula pe ceea ce există şi ne vom face din îndeplinirea lor un ţel, chiar dacă asta se va solda cu un adânc dezechilibru dintre muncă şi satisfacţii, cu alte cuvinte chiar dacă vom descoperi că satisfacţiile nu izvorăsc din tot mai multă muncă, pentru a consuma tot mai mult. Da, vom răspunde, aşa este, dar ce să facem? Nu suntem înţelepţi, nu putem, de pildă, noi, care constituim colectivul unei uzine, sau unui minister, să ne strângem trimestrial sau anual şi să constatăm cu satisfacţie că nu ne-am dezvoltat deloc, că ritmul de creştere a producţiei a rămas neschimbat, că numărul funcţionarilor a rămas acelaşi, promovările au fost cu totul neglijabile, sporirile de salarii nu s-au produs, iar valorile uzinei noastre n-au contribuit cu nimic la sporirea valorilor naţionale. Dimpotrivă, pornim de la ideea că nu vom deveni niciodată liberi şi fericiţi până nu ne vom elibera complet de obseseia nevoilor materiale, care dacă prezintă şi forme aberante în sensul că unii dintre noi, scăpaţi de această obsesie, nu mai ştiu ce să facă şi joacă fotbal cu pui fripţi, nu înseamnă că toţi oamenii s-au şi eliberat de această obsesie şi că omenirea are destule paturi de spital, destule medicamente, îngrijirea medicală gratuita, pâinea gratuită, cărţile şi în general bunurile spirituale gratuite. Da, această lume în care o parte a societăţii se zbate încă în lipsuri şi griji, în timp ce alta vrea să îngroape automobilul cu ipocrite cântece funebre, în timp ce în altă parte a lumii o mamă îşi pierde copilul fiindcă n-are cu ce să-l tras-porte până la spitalul cel mai apropiat, este clar că nu e o lume bine întocmită. Şi în aceasta privinţă, chiar dacă nu este eficientă, gândirea idealistă a economistului american,.prin apelul ei indirect la decenţă, la lupta pentru întoarcerea la sursa primordială a vieţii, este măcar frumoasă, mai ales că aspectul ei de utopie nu-l împiedică să constate lucid că majoritatea roadelor creşterii economice a ţărilor capitaliste au luat drumul bogatului şi că o redistribuire raţională a bunurilor se impune. Ar fi, zicem noi, o soluţie revoluţionară şi singura urgentă.