Ce vom citi mâine?

Ce vom citi mâine? Încotro se îndreaptă romanul românesc contemporan? Pentru a răspunde la o astfel de întrebare este necesar, în prealabil, să răspundem la o alta. Care este destinul literaturii în lume la ora actuală? Cu alte cuvinte, ce loc mai ocupă ea în atenţia publicului şi ce semnificaţie mai au valorile estetice în ochii oamenilor? Mai e literatura tot atât de suverană în sfera manifestărilor de conştiinţă ca în secolele trecute? Mai poate cineva scrie ca Saint-Simon „memorii” de zece mii de pagini (cât opera lui Balzac) şi să mai aibă intactă conştiinţa că revelaţiile lui vor interesa publicul, în acest secol în care nimic nu scapă reporterului, camerei de televiziune, jurnalului de actualităţi şi documentului revelator, care nu 234 mai stă ascuns în arhivele secrete? Ce putere mai are un scriitor în faţa dezvăluirilor senzaţionale pe care o presă bine organizată le face publicului cu o rapiditate perfectă? Mai poate el conta că psihologia cititorului a rămas intactă şi că acelaşi cititor mai poate parcurge sute de pagini de invenţie când realitatea întrece orice închipuire? Fiindcă într-o jumătate de secol s-au produs atâtea răsturnări şi omul a asistat la atâtea tragedii, şi când n-a asistat şi când n-a luat parte la ele s-au relatat despre ele şi continuă să i se relateze cu lux de amănunte, în reviste cu fotografii de o frumuseţe şi o claritate coloristică buimăcitoare, sau în filme în care bubuitul tunului se aude aievea şi explozia bombei dilată privirea aproape ca în faţa faptului trăit, încât ce mai poate face un roman, oricât de ingenios construit, în faţa acestei curiozităţi avide prompt satisfăcute? Ce mai poate spune literatura? Şi anume romanul? În faţa acestei realităţi ce reacţii sunt posibile? Prima care mi se pare evident verosimilă e a scriitorului orgolios care va rămâne la concepţia secolului al XlX-lea şi va declara pur şi simplu că toate acestea n-au legătură cu creaţia artistică, şi că cel mai cuminte e să-şi vadă de treabă liniştit şi să pună mai departe pe hârtie rodul imaginaţiei sale ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar oare nu s-a întâmplat chiar nimic? Iată întrebarea! Poţi să continui să scrii, dar mai e sigur că vei reuşi în aceste condiţii să determini o mişcare în conştiinţe? O altă reacţie este cea opusă acesteia. Nu mai e nimic de făcut cu literatura legată de istorie şi de eveniment! Scoatem din plăsmuirile noastre tot ce ar avea vreo legătură cu războaiele, cu mişcările de masă, cu relaţiile sociale. Arta cuvântului e „scriitură”, să scriem deci şi să imaginăm orice, care să ne ducă departe, oriunde şi oricum, numai să fie departe de bătrânul realism. Chiar când vei fi tentat să încropeşti o istorie interesantă, după ce ai scris-o în mod normal, o iei şi o încurci ca să se înţeleagă din ea cât mai puţin. Să poftească atunci să mai rivalizeze cineva cu noi, această presă, acest cinematograf, acest televizor… Aşa e, dar întrebarea e dacă această literatură este lizibilă şi nu ne face într-adevăr să căscăm de plictiseală.

O altă reacţie posibilă o vom găsi la scriitorul care nu va ignora nici puterea documentului care fascinează pe cititor astăzi, şi nici imensa capacitate de informaţie pe care o reprezintă presa şi care, ea, cea dintâi, ia, ca să zicem aşa, pentru cititor, spuma evenimentelor. El va renunţa să mai conteze pe descrierea acestor evenimente deja ştiute, dar nu le va întoarce spatele şi va încerca să iasă învingător folosindu-le altfel, dând bătălia şi câştigând-o chiar cu armele adversarului. Cum? Prin cunoscuta putere de generalizare pe care documentul brut n-o posedă, şi nici reportajul de actualitate, oricât ar fi el de senzaţional. Există oare document cu o priză mai mare la cititor ca Procesul lui Kafka, sau Colonia penitenciară, sau Ciuma lui Camus, sau Peretele lui Sartre? E nevoie să ne mai oprim să explicăm enormul succes al tuturor operelor de acest gen tocmai într-o epocă în care am fi tentaţi să vedem o îndepărtare a publicului de literatură?