Circuitul universal

Acţiunea de difuzare încheie şi nu începe manifestarea universală a unei culturi naţionale. Să nu se înţeleagă de aici că problema unei bune difuzări, traduceri, circulaţii peste hotare a unei literaturi ar fi lipsita de importanţă. Această problema este însă legată de dificultatea cea mai mare pentru scriitorul care aparţine unei culturi mici sau unei culturi medii, cum este a noastră. Trebuie să fii tradus, o acţiune care cere unei opere din patrimoniul unei asemenea culturi să întrunească calităţi parcă mult mai mari decât cele ale unei opere din cadrul unei culturi într-o limbă de largă răspândire. Există scriitori care întemeiază o literatură şi în care virtuţile geniului expresiv naţional sunt atât de mult şi cu atâta autenticitate şi amploare puse în valoare, încât o traducere care să fie în stare să dea întreaga echivalenţă a unui asemenea text este, practic, imposibilă. Există, de pildă, traduceri din Rabelais sau Villon, sau Puşkin, sau Dante, dar poate cineva să spună că ele n-au sărăcit enorm savoarea unică a textului original? Să ne întoarcem la literatura noastră. Pentru ca un scriitor român să poată fi tradus şi să circule peste hotare, literatura lui nu trebuie să ridice obstacole de neîntrecut din punctul de vedere al limbii. Ni se dau asigurări că Ion Creangă a avut mare succes în Anglia, dar este evident faptul că nu putem fi convinşi că operaţiunea de traducere nu s-a produs fără o sărăcire a expresiei, care atât la Creanga, cât şi la alţi scriitori români este atât de tare încorporată în conţinut. Ia, de pildă, pe Dostoievski şi dă-l pe mâna unui traducător care să-l masacreze, tot rămâne suficient ca să-ţi dai seama că te afli în faţa unui scriitor neobişnuit. La un scriitor de tipul Rabelais sau Creangă se produce fenomenul invers: dă-l pe mâna celui mai bun traducător şi tot e aproape cu neputinţă să-ţi dai seama cât de mare e. Problema nu este însă insolubilă, şi părerea mea este că soluţionarea ei de către scriitorul român contemporan nu presupune, cum ar părea la prima vedere, evadarea lui din solul naţional sau renunţarea la exprimarea specifică. Problema până la urmă este tot una de conţinut. Rămâne deci să traduci ceea ce se spune şi mai puţin felul cum se spune. Care dintre noi nu va simţi imediat în ce constă, de pildă, farmecul „de conţinut” al acestei fraze din Ion Creangă? „…tă-vă Dumnezeu să vă bată, privighetori”. Urmează însă să traducem într-o limbă străină această expresie. Şi dacă mi se va răspunde că este intraductibilă (ceea ce este cazul) mai rămâne să adăugăm că o mare parte din opera lui Creangă este compusă din expresii cum e cea de mai sus. Problema traducerii literaturii române în limbi străine, mă refer la proză, ridică aproape aceleaşi probleme pe care le ridică traducerea poeziei în general, pentru că proza noastră, când nu încalcă domeniul poeziei, cum ar fi la Creangă şi Sadoveanu, atunci se bizuie nu o dată pe ideea inautenticităţii limbajului, a comediei cuvântului, cum este la Caragiale, şi la alţi scriitori contemporani. Este necesară traducerea-creaţie, care însă, practic vorbind, nu poate fi decât un accident fericit. Noi însă trebuie să tindem să ne expri-232 Tnăm într-un limbaj care fără să renunţe la geniul naţional al expresiei să rămână totuşi comunicabil şi după traducere. Şi aici revenim la ceea ce spuneam mai înainte, la problema conţinutului şi la ceea ce se întâmplă cu Dostoievski, a cărui operă este cea mai puţin dependentă de limbaj din câte cunosc. Este, totuşi, de presupus că în cadrul limbii şi literaturii ruse el rămâne un scriitor care se exprimă ruseşte şi mi-e greu să presupun că n-ar fi admirat de cititorii ruşi şi pentru felul cum se exprimă. Marea forţă creatoare a artei noastre ar trebui să se reverse de aici înainte dincolo de formele de expresie, care nu-şi dezvăluie secretul decât pentru noi, şi să găsească forme de expresie care, păstrându-şi mai departe farmecul specificului naţional, să fie totuşi covârşite de conţinut, şi acest conţinut să-şi caute astfel nestingherit drumul spre universalitate.