Polemica

Nu sunt admiratorul celor care în discuţiile de idei, în loc să răspundă cu argumente, coboară dialogul în domeniul defectelor fiziologice şi încearcă să-şi descalifice adversarul mânjindu-l. Într-o discuţie polemică pe teme grave, preopinentul poate fi învins numai o dată cu ideile pe care le susţine. Dacă îi descriem cu talent sau cu geniu chelia, timiditatea, ticurile, eventualele josnicii comise cândva, avariţia, asemănarea lui cu un şoarece, şi aşa mai departe, ce putem obţine în cel mai fericit caz? Că talentul nostru e o simplă secreţie cerebrală, incapabil să se menţină în sfera ideilor, şi că trebuie să pună pe hârtie doar venin ca să se descarce o glandă, dar nici o argumentaţie capabilă să-l lipsească pe preopinent de susţinători, şi dacă ideile lui sunt greşitie, să-l izoleze, să-l readucă la ei însuşi, la dimensiunile lui reale! Fiindcă numai atunci putem să fim siguri că s-a produs un progres real într-o chestiune în discuţie. Căutarea unui adevăr, ce sens are? Am asistat într-o seară la o scenă într-un restaurant unde un băiat, Încolţit într-o discuţie, a început deodată să-i spună adversarului său nişte adevăruri care nu se anunţau câtuşi de puţin plăcute. Am aşteptat curios să-l văd pe celălalt cum reacţionează, ce mai poate zice. A fost o clipă de stupoare, apoi el a întins palma în lături, i-a acoperit celuilalt gura şi i-a răspuns cu dispreţ: „fără adevăruri”. Adică eu nu agreez sportul ăsta, nu mă interesează nici să-l practic şi nici să-i las pe alţii să-l practice. Am alt stil de viaţă, în care nu mă întrece nimeni: Iau la mişto! Aici să te văd. E terenul care.

Îmi convine! Şi, umilit şi dezorientat, cu un surâs strâmb, băiatul n-a mai zis nimic, în tâmp ce adversarul său l-a luat într-o nouă serie…