Contribuţie de istorie literară

Debutul meu e legat de începuturile literaturii noastre postbelice. Lucrările care au marcat profund o nouă perioadă au apărut în toamna anului '48, iar eu am debutat ceva mai înainte, în primăvară. Greşesc D. Micu şi N. Manolescu, ca şi alţi critici şi istorici literari, când trec ca pe lângă ceva fragil pe lângă această perioadă de înmugurire a literaturii noastre noi, când în realitate efectul ei, în anii care au urmat, s-a dovedit viguros. Sigur e că, după povestirea S-a spart satul de Gheorghe Cristea, apărută în toamna anului 48, au urmat apoi rând pe rând povestirile Andrei Buda merge la scoală de cadre şi Ion Lăscan s-a pus pe gânduri. În povestirea S-a spart satul un tânăr sărac spune într-o şedinţă că el nu iese încă la semănat fiindcă nu e vremea potrivită, şi atunci se ridică secretarul organizaţiei, care îl cunoaşte şi ştie că e băiat sărac: „Antoane, zice el, astea nu sunt vorbele tale, sunt vorbele lui Tănase Gherase”. (Acest Tănase Gherase era un chiabur notoriu, dar şi ruda acelui tânăr naiv, chiabur care în modul acesta perfid voia să saboteze campania de însămânţare.) în ce constă spargerea satului? în faptul că nepotul acelui chiabur trece dincolo de gradul său de rudenie şi-şi demască unchiul în faţa organizaţiei. Povestirea aceasta, cu sensul ei atât de profund, nu poate fi ocolită de nici un istoric literar. A doua povestire, Andrei Buda merge la şcoala de cadre, nu are valoarea primei, dar şi ea trebuie citată. Numele autorului este Petre Dragoş. Acest nume nu mai spune nimic tânărului scriitor de azi, într-o zi însă s-ar putea să reuşesc să-i evoc totuşi figura. Pe vremea aceea ţineam ceva mai multe şedinţe decât acum, erau multe probleme noi care asediau turnul nostru de fildeş şi mulţi se rătăceau în ele, mai ales scriitorii din vechea generaţie, care încercau să le rezolve după metodele lor perimate. Nu atpăruse încă Mitrea Cocor de Mihail Sadoveanu, care să însemne un bun exemplu pentru ei. Şi când lucrurile păreau că se încurcă tot mai mult, se deschidea atunci uşa şi apărea Petre Dragoş. Era un om cu o statură mai degrabă înaltă, cu ochelari negri, cu părul abundent de asemenea negru şi puţin mai bătrân decât mine, să fi avut vreo douăzeci şi opt sau treizeci de ani. Era totdeauna însoţit de o femeie de braţul căreia se ţinea fiindcă în urma unui accident voluntar scriitorul îşi pierduse vederea. Se aşeza modest în rândul din faţă şi asculta ca oricare, dar noi ne dădeam atunci seama, datorită prezenţei lui, că chestiunea care se dezbătea era deosebit de importantă. Ne aflam adunaţi ca de obicei într-o clădire de pe strada Romană nr. 64. Se ridica într-adevăr, nu după multă vreme, Petre Dragoş, şi se îndrepta spre prezidiu. Nu înţeleg de ce scriitorii cu forţă de evocare, cum era Eusebiu Camilar, sau alţii la fel de înzestraţi nu ne-au lăsat nimic despre felul de neuitat cum vorbea Petre Dragoş în aceste şedinţe, ele însele memorabile. De fapt nu era un orator, dar avea în el ceva de Pitie, care spune lucruri dincolo de sensul atribuit de noi cuvintelor. Ştia în cuvinte puţine, şi chiar sărace, să-ţi inculce în aşa fel o idee încât să-ţi fie ruşine că n-ai descoperit-o singur, sugerându-ţi totodată că dezbaterea la care asistă el de câteva minute de când a intrat are în ea ceva steril, prin vanitatea participanţilor de a rezolva problemele literaturii în afara realităţii, care ne aştepta de fapt afară, plină de simboluri mari. Ce discutam noi acolo? ne întreba el, şi adăuga: Chiar în ziua aceea între Agnita şi Botorca se perforase ultimul metru de tunel care îi mai despărţea pe brigadieri să se întâlnească. Trebuia să ne ducem acolo, erau clipe mari, pe care n-aveam să le mai întâlnim în istorie. Ce stăm acolo închişi între nişte ziduri?! Literatura trebuie să descrie viaţa, şi viaţa nu e printre fum de ţigări şi scaunele pe care le rodeam de atâta stat…