Riscul scriitorului şi al cititorului său

Un cititor nu poate citi nimic după ce a murit, dar nu se poate spune că un scriitor, după ce moare, nu va mai fi citit de nimeni. În acest sens nu este exclus ca unui scriitor, la nevoie, să nu-i pese dacă nu e citit de contemporani. Unii cititori au într-adevăr aerul că dacă nu le place lor un scriitor, cu asta relaţia acelui scriitor cu cititorii în general prezenţi şi viitori s-a încheiat şi sunt miraţi când alţii continuă nu numai să-l citească şi să-l discute, ci să şi ceară tipărirea lui. Până mai anii trecuţi, chiar se spunea, de pildă, în presa literară acest lucru, că dacă nu placi cititorului din timpul tău, atunci zadarnic te consolezi cu ideea că vei plăcea cititorului viitorului, cu alte cuvinte se pornea de la ideea existenţei unui tip de cititor care s-a născut în zilele noastre şi ale cărui gusturi şi preferinţe vor fi aceleaşi şi mâine, înţepenite adică pe vecie. Între cele două prejudecăţi, a scriitorului, care nu e atent la cititorul timpului său şi speră să fie mai bine înţeles în viitor, şi cititorul care dă cu piciorul în scriitorul pe care nu-l înţelege, mai rea mi se pare prejudecata cititorului, fiindcă a scriitorului nu face rău nimănui, pe câtă vreme a cititorului e dăunătoare. Fiindcă ideea de creaţie este legată în conştiinţa scriitorului de ideea de reuşită, ca să nu mai vorbim de glorie, şi deci prin natura însăşi a relaţiei dintre creator şi consumator dominaţia consumatorului e asigurată în mod natural: artistul se verifică prin publicul său concret contemporan cu el. Riscul artistului e să nu fie înţeles şi să fie aruncat în chinurile incertitudinii care nu-l scutesc oricât ar fi el conştient de valoarea sa. Care e însă riscul publicului? Niciunul! Şi atunci cum poţi în relaţia aceasta să iei tot partea celui care nu riscă?