Cum am scris „Risipitorii”

Televiziunea mi-a pus întrebarea de ce a treia ediţie Urcare tocmai a apărut a Risipitorilor a fost din nou refăcută. Acum, când acest roman a ajuns în sfârşit la forma lui definitivă, mă gândesc dacă cu efortul scrierii lui n-aşi fi putut să scriu cel puţin trei cărţi noi. Întrebarea care mi se pune însă şi care este pentru mine liniştitoare este dacă aceste cărţi noi ar fi putut fi Friguri, Moromeţii, voi. II, şi Intrusul. Strat convins că n-ar fi fost şi iată de ce.

Prin 1953, adică după terminarea Moromeţilor, vol. I, dar care era încă la mine în sertar, m-am apucat să scriu volumul al doilea. M-am chinuit o iarnă şi o vară. Zilnic luptam cu o neputinţă de a scrie a cărei explicaţie îmi scăpa. Pur şi simplu nu ştiam să scriu. Stăteam în faţa hârtiei şi nu reuşeam cel mult decât să descriu scene scrise deja în volumul anterior, reluate însă într-o formă penibilă şi care mi se impuneau în mod bizar, deşi imaginaţia îmi era îndreptată asupra altor subiecte. Mă simţeam stăpânit de dorinţa imperioasă de a vorbi eu, şi nu personajele mele ţărăneşti, de a gândi cu mintea mea, şi nu cu a lui Ilie Tăbârgel (era unul care mă obseda), sau mai ştiu eu cu a cărui alt ţăran care îşi scotea capul printre rândurile mele trudnice şi vorbea tot el, dar fără să-mi dea sentimentul că spusele lui reprezintă sensul vieţii lui pe acest pământ (şi pe acele timpuri) şi ce soartă îl aştepta! Exasperat, am abandonat totul şi mă gândeam chiar cu seninătate să mă las de scris. Nu-mi plăcea ideea că nu pot să fac altceva decât să mă împleticesc printre picioarele personajelor mele, descriind într-un mod naiv psihologii naive, deşi ele erau expresia unei credinţe şi a unei speranţe ca într-o nuveilă pe care am publicat-o în acei ani şi care s-a bucurat pe atunci de un mare succes. Inocenţa trebuie să aparţină numai eroilor, nu şi scriitorului. Din această trufie nu m-a scos decât întâmplarea şi, desigur, instinctul. O carte netipărită la timp rătăceşte apoi multă vreme până îşi găseşte locul potrivit în conştiinţa publicului şi a istoriei unei culturi. Din păcate pentru dorinţa de atemporal a multor începători de azi, romanul e legat de istorie şi fără ea se asfixiază. Trebuia să tipăresc ceea ce scrisesem atunci şi nu mai târziu, cu toate că romanul acesta despre ţărănimea antebelică era neterminat: nu mă interesa dacă ţărănimea română continua să se ruineze în capitalism, aşa cum spunea o frază la sfârşitul volumului, pe care ulterior am scos-o, ci viaţa unei categorii umane pândită de vicleniile istoriei; ori, aceste viclenii erau abia anunţate. Cine poate însă să asigure un scriitor că o obsesie a sa aflată în plină desbatere a conştiinţei va trece în mod sigur şi pragul expresiei artistice? Să păstrăm, mi-am zis, în rezervă marea întrebare despre curgerea timpului şi ce poate ea aduce oamenilor, şi să dăm la o parte pânza de pe tabloul gata terminat al unei epoci care s-a scurs. Pentru ceea ce va urma, vom vedea. Şi, astfel, m-am hotărât să dau drumul primului volum din Moromeţii. După aceea însă reveni amintirea eşecului, care se confirmă curând la o nouă încercare când vrui să continui acest roman. Mă îmbolnăvii de exasperare, seninătatea mă părăsi, zăcui în spital, apoi mă însănătoşii. Şi într-o zi îmi veni următoarea idee: Foarte mulţi oameni din vremea noastră păţesc ce-am păţit eu. Nu este oare exasperarea, provocată de neputinţa de a-ţi atinge un scop dorit, o realitate a lumii noastre moderne? Şocurile la care suntem supuşi din pricina pierderii seninătăţii şi echilibrului sufletesc, seninătate şi echilibru supuse unei continue agresiuni a mediului şi de care nici măcar nu suntem totdeauna conştienţi, nu sunt ele oare cauza unor mari tulburări în comportamentul omului de azi? Şi aşa am început să scriu romanul Risipitorii, amânând şi chiar renunţând la continuarea Moromeţilor. Şi deodată neputinţa de a scrie a dispărut. Eram atât de entuziasmat încât socoteam acest roman, în sinea mea, mai bun decât tot ceea ce scrisesem până atunci. In doi ani l-am terminat şi avea peste opt sute de pagini. Urma să apară. Profitând însă de o defecţiune editorială de ultimă oră, mi-am recitit romanul şi nu l-am mai găsit bun. Din opt sute de pagini l-am redus la trei sute cincizeci, pentru ca apoi, în şpalturi, să-i mai adaug o sută. în ciuda acestor contrarieri şi reveniri istovitoare, nu simţeam nici o oboseală, ceea ce ieşea îmi plăcea, aveam sentimentul că am biruit ceva, că am căpătat un stil al meu, al gândirii mele directe, şi nu cum era cel din Moromeţii, în care gândirea mea se exprima indirect prin aceea a ţăranilor. Era tocmai ceea ce îmi dăduse mai înainte sentimentul neputinţei, faptul că nu aveam format şi un stil direct, fără de care continuarea chiar a tabloului Moromeţilor nu era cu putinţă, căci intram în plină contemporaneitate în care, fatal, scriitorul ştia mai multe decât eroul său ţăran şi la al cărui unic punct de vedere, sau viziune asupra lumii, nu putea rămâne. Descoperind acest adevăr al experienţei mele, nu mai mi-a plăcut nici a doua ediţie a Risipitorilor, care ea însăşi a fost rescrisă în întregime. Fiindcă între timp scrisesem povestirea Friguri şi volumul al doilea al Moromeţilor. Desigur, structura Risipitorilor a rămas, în parte, neschimbată, stilul însă, această ţesătură de cuvinte care încheagă figuri şi pasiuni umane, nu mai e aproape deloc acelaşi. Simţind în mână un instrument din ce în ce mai aproape de scopul său, format în aceste nesfârşite refaceri ale Risipitorilor, şi curajul mânuitorului lui se schimbă. Intrusul a fost scris într-o vară. Martin Bormann şi Friguri în două luni, Moromeţii, voi. II, în doi ani. Pentru un scriitor care cu zece ani în urmă se gândea cu toată seriozitatea să se lase de scris, aceste performanţe, care nu trebuiesc comparate decât cu el însuşi, au desigur o semnificaţie: sentimentul neputinţei de a scrie, impasul, nu sunt totdeauna reale. Dar mă opresc la timp şi nu insist asupra acestui subiect.

Astăzi se scrie mult şi n-am auzit pe nimeni plângân-du-se că i-ar fi secat forţa creatoare, ca să încurajez prin experienţa mea pe alţii. Detaliile şi reflecţiile pe care aş putea să le dau în continuare pe această temă ar risca să pară neverosimile.