Imposibila întoarcere

Ce se întâmplă astăzi cu poiana fierăriei lui Iocan în care ţăranii din Moromeţii se strângeau să facă politică? Cine sunt, ce sunt, unde sunt ei acum? Aş putea să spun că această poiană există încă şi că „liberalii” mei care mi-au încântat copilăria trăiesc şi astăzi şi sunt cooperatori. Mulţi dintre ei chiar trăiesc şi sunt chiar cooperatori.

Dar pentru mine ei toţi nu mai sunt şi nici nu-i mai recunosc atunci când îi caiut şi încerc să stau de vorbă cu ei. Poiana este un loc care parcă şi-a micşorat dimensiunile, poliţa fierăriei lui Iocan a dispărut, caii care erau aduşi acolo să fie potcoviţi au fost omorâţi cu ciomegele în curtea cooperativei, au fost daţi la porci, deoarece, după cum mi s-a spus, „consumau mult”. Cu alte cuvinte, nu-şi mai aveau rostul lor în lumea ţărănească, mâncau fără să muncească.

Şi când mă duc pe acolo, am impresia că visez, parcă aş fi în Spania. Văd oameni cu măgari, în câte o troacă pe două roţi. Iar la gară nu mă întâmpină nimeni, nici o căruţă cu nici un ţăran cu căciula în cap care să mă aducă în sat şi de la care să aflu primele ştiri despre viaţa consătenilor mei.

Şi mai ciudat pentru mine este faptul că „liberalii” mei par să-şi fi pierdut memoria de odinioară, şi viaţa lor pare să fi început de curând, de vreo zece-cincisprezece ani. Iar această viaţă pare să fie şi ea fără amintiri. N-au nimic de spus, zadarnic încerc să le aduc aminte de tatăl meu, de Iocan, de Cocoşilă…

O viaţă foarte intensă au trăit toţi în deceniul 50-60. Când vrei să le reaminteşti câte un amănunt din această viaţă, ascultă câtva timp şi pe urmă îţi răspund că trebuie să plece să facă procente. Procente? Nu ştiu ce înseamnă asta şi nici nu mă interesează. Ce să înţeleg eu din aceste procente? Dar chiar şi satul, când ajung la marginea lui, pe deal, şi mă uit în jos, nu-l mai recunosc. Se văd casele cu acoperişurile lor, uliţele şi deasupra cerul. Satul este complet descoperit în faţa cerului. Au tăiat salcâmii, pe toţi. Ăsta nu e satul meu. De ce au tăiat ei salcâmii? Aş putea să aflu. Dar mă reţin.

Mă uit prin curţile lor. Sunt mari şi pustii. Ce rost mai au asemenea curţi? Sunt simboluri fără sens: au dispărut din ele vitele şi uneltele agricole. Nu vreau să mă gândesc la faptul că un iscriitor din altă generaţie sau chiar un orăşean de astăzi, ducându-se în satul meu, n-ar înţelege nimic din ceea ce simt eu şi nici n-ar fi de acord cu mine. Gândul că ar avea dreptate el, şi nu 206 eu, nu-mi produce nici o turburare. Sunt oare atât de bătrân? Este poziţia mea o reeditare a poziţiei scriitorului sămănătorist care caută cu mâhnire o lume trecută în cea prezentă pe care n-o mai recunoaşte?

Îmi recitesc ultima proză despre ţărani şi nu constat nici o alunecare spre sămănătorism. N-ar rămâne decât să cred că am îmbătrânit, la patruzeci şi opt de ani. Pentru unii dintre cea care au acum în Siliştea douăzeci de ani, nu e nici o îndoială că sunt un om foarte bătrân. Dar lumea nu e făcută din oameni de douăzeci de ani, e dreţpt că nici din oameni de patruzeci şi opt-cincizeci. Dar şi aceştia care au cincizeci de ani mă cred probabil mai bătrân decât sunt, fiindcă prea mult le vorbesc despre trecut.

Fireşte, eu mă cred mai tânăr decât ei toţi şi nu din pricina vârstei mă uit şi nu mai înţeleg ce văd. Strâm-tarea poienii nu s-a produs datorită compresiunii pământului, ci pentru că pe ea nu se mai adună oameni.

Eu ştiu că ei se adună acum în altă parte şi că discuţiile de-acolo sunt mai puţin gratuite, sunt chiar eficiente. Dar nu cred că mai au naivitatea de-atunci, care dădea atâta sens gândini lor ciudate şi care pe mine mă arunca într-o lume miraculoasă.

Erau foarte săraci, dar păreau doritori să afle cauza sărăciei lor, erau mai cărând interesaţi să pună în discuţie situaţia din Parlament, ce a zis Iorga „cel care-avea doi creieri”, ce a zi; Madgearu, ce-a zis Brătianu.

Dacă aceste amintiri despre acea poiană mă stăpânesc cu atâta putere nu este pentru că sunt prizonierul copilăriei mele, ci pentru că abia acum, la maturitate, descopăr în viaţa ei din amintire vocaţia profund democratică a poporului nostru. Reproşul că trăiau, practic, într-o iluzie nu infirmă adevărul că aveau dreptate în spirit.

Din când în când mi se povestesc însă şi lucruri care îmi reamintesc de umorul lor de atunci, care îmi plăcea mie. După vizionarea la şcoala din sat a filmului Desfăşurarea consăteanul meu Ilie Barbu, care n-are, în afară de nume, nici o legătură cu Ilie Barbu din nuvelă şi din film, a fost chemat la sfatul popular de către doi inşi de la raion.

— Tovarăşe Ilie Barbu, i-au spus aceştia, dumneata l-ai cunoscut pe Marin Preda. Ce poţi să ne spui despre el?

La care Ilie Barbu, ce s-o fi gândit el şi ce socoteli şi-o fi făcut, s-o fi gândit şi la soarta mea (n-a înţeles ce rost are această întrebare şi cine ar fi cei care i-o adresează), dar s-a gândit, bineînţeles, şi la soarta lui, pe care trebuia negreşit s-o pună la adăpost pentru părerea pe care ar fi putut s-o aibă despre mine, şi pe care trebuia s-o exprime fără ocol; le-a dat următorul răspuns:

— Tovarăşi! Marin Preda a fost un prăpădit. Trăiască Partidul Comunist!

Nu mai adaug că eroul meu s-a contaminat de pofta de câştig a unora dintre concetăţenii săi şi a început să spună în dreapta şi-n stânga că ar fi trebuit să împart cu el drepturile de autor şi de la nuvelă şi de la film.

Poate că aşi fi făcut-o dacă şi el, în amintirea mea, ar fi rămas un participant la discuţiile din poiana fierăriei… Dar el nu venea pe-acolo decât ca să-şi potcovească din când în când caii. Ba nu, nici pentru asta nu venea, că mai erau şase fierari în sat, unde însă nu se discuta ca la buzatul fierar. Poiana acestuia era unică.