Despărţirea neştiută

Şi într-o zi, fără să-mi spună, tata luă hotărârea să se despartă de mine. Era în septembrie 1940 Înainte să ajung s-o fac eu, istoria, turbure şi ameninţătoare, dădea buzna peste noi: şcoala normală unde învăţasem, din Cristur-Odorhei, nu mai exista, împreună cu jumătate din Ardeal Primisem o hârtie în care eram anunţat că sunt înscris la Bucureşti Plecasem cu căruţa spre gară şi tata lăsase caii la pas foarte încet Nu înţelegeam nici de ce plecasem aşa devreme

— Marine, începu el, te duci la Bucureşti

Şi tăcu vreme îndelungată. Nu eram atent la el, dar nu eram nici neliniştit. Nu credeam în adevărul evenimentelor care se petreceau, aşa cum nu credeam în lucrurile nefireşti. Acest sentiment de neîncredere care mi se năştea în conştiinţă în acea toamnă era adânc şi cu anii a devenit foarte stabil şi m-a eliberat pentru multă vreme de presiunea timpului tragic Răsturnări nefireşti… puteau avea o durată nu puteau avea viitor

— Te duci la Bucureşti, reluă tata

Şi cu o insistenţă cu care vocea sa groasă se ferea să ma sperie, dar nu şovăia să mă facă totuşi să înţeleg că mcepând din clipele acelea mă aflam pe un drum pe care urma să merg singur, începu să-mi spună că mai mult decât făcuse pentru mine până atunci nu mai putea, că el bani nu mai avea cum să facă rost, că chiar atunci când mă însoţea să mă urc în tren nu avea să-mi dea nici un leu, nu avea, înţelegeam sau nu înţelegeam?!

— Bă, tu auzi ce spun eu aicea?! Nu auzeam. Adică auzeam, dar nu înţelegeam. Nu mi se părea că nu mai auzisem ceea ce îmi spune el. Nu avea bani! Ce mai noutate! Parcă avusese vreodată?! Parcă îl auzise cineva spunând, chiar dacă avea brâul plin (şi se întâmplase să-l aibă) că are? N-am! Asta parcă chiar şi gândea în clipa când mâna lui pipăia miile foşnitoare în chimir. Că să mă duc şi eu la noroc, continuă el, intru în şcoală şi spun că n-am acuma bani de taxe şi de internat, dar că voi avea, o să primesc de-acasă şi să stau şi eu cât m-or ţine Şi dacă n-o să mai pot să mai stau, şi or să mă dea afară din şcoală, ei, era aşa rău? Nu era, cum să fie? Un om cu patru clase secundare nu se aseamănă cu unul care n-a învăţat nimic şi nu ştie să care decât cărămizi cu spatele, ca bietul Nilă, care pe urmă a avut noroc la blocul Algiu, de pe Cheia Rosetti, l-a luat proprietarul la el, l-a făcut portar. Adimiţând cazul că o să pot şi eu, târâşi, grăpişi, să termin şi pe-a patra după sistemul lui cu fonciirea, prin amânări şi promisiuni Ea, nu se schimbă? Cu patru clase am capacitatea, dacă vin şi intru undeva funcţionar, dimineaţa mă duc la slujbă, după masă mă întorc în odăiţa mea cu cărţile mele şi mă apuc să învăţ… Ce treabă am? Şi cu capacitatea luată pot să dau liceul în particular, să trec pe-a cincea, în particular nu sunt atâtea taxe şi din leafa pe care o s-o câştig, ei?! N-o să-mi rămână acolo câteva mii de lei într-un an şi să rezolv daravela? Numai dacă n-o să capăt daruil beţiei, ca alde frati-meu Uie, că atunci bineînţeles că nu numai că n-o să am cu ce plăti lăsând la o parte faptul că nici de învăţătură n-o să-mi ardă, dar nici n-o să-mi ajungă să-mi duc zilele şi o să-mi curgă hainele după mine jurăbii Dar nu sunt eu ăla, ei şi ce? Strică dacă îmi spune?! Măcar dacă n-are bani să-mi dea, el ce să zică?! Sunt băiat mare, pot să înţeleg ce-au păţit alţii şi să nu păţesc şi eu Înţeleg?

— Bă, tu înţelegi ce spun eu aicea?! Sau tu nici n-asculţi?

Ascultam, dar cuvintele lui îmi treceau pe de lături, fiindcă nu erau destinate pentru clipa de faţă şi nici pentru viitorul apropiat. Cum să înţeleg eu chiar imediat că el, tatăl meu, îşi lua în acea oră mâna de pe mine şi că mă trimetea în lume cu gândul nemărturisit că îndărăt n-aveam ce mai căuta? Sigur că mai devreme sau mai târziu un lucru ca acela trebuia să se petreacă, dar, chiar aşa, venise într-adevăr acea clipă? Mă uitam la marea de porumburi printre care trecea şoseaua spre gară, şi în nici un fel n-aveam sentimentul că lucrul pe care-l dorisem atât de mult, adică ruperea de familie, se petrecea definitiv chiar în acea oră şi că mulţi ani de-atunci încolo n-aveam să-l mai văd pe tatăl meu şi nici stând cu el astfel în căruţă, simţindu-mă adică tot mic, deşi nu eram, n-aveam să mai stau.

De ce adică, continuă tatăl meu, să nu pot şi eu să izbutesc, chit că prea bun la treabă n-am fost eu, dar de aia au cheltuit toţi şi au muncit pentru mine, şi el, şi mama şi Miţa şi Ilinca şi până şi băiatu-ăla mai mic, Sae, a avut săracu grijă de vite, ba chiar a dat şi la secere şi la sapă, ca să pot eu să învăţ, să nu trebuiască să mă întorc după ce toţi au răbdat de pe urma mea, şi să umblu prin noroi în opinci. Ce adică, a izbutit bietul Nilă, care abia ştie să se iscălească, şi n-o să izbutesc eu? De ce adică să nu izbutesc?!

— De ce să nu izbuteşti, mă, Marine?! Sau tu nici nu asculţi ce bălmăjesc eu aicea?!

Auzindu-i cum se ia singur peste picior, tresării, mă uitai la el şi văzându-i chipiul îl apucai de umeri şi veselia mi-o auzii singur printr-un fel de strigăte pe care le scosei şi care speriară caii parcă adormiţi Asta, da, înţelegeam, iată, să stai să-ţi dai singur seama că bălmăjeşti de pomană şi că în nici un fel nu poţi face pe cineva să înţeleagă prin cuvinte ceea ce i se întâmplă… Tu îi vorbeşti şi el se uită înainte şi nu vede decât soarele şi cerul şi fundul cailor bătuţi de cozile lor în ritmul paşilor şi al căruţei Tata se miră, cu o expresie de deznădejde veselă pe chip, dând din umeri, vrând parcă să spună că el şi-a făcut datoria, dar dacă ăstuia îi arde de râs… cine să-l mai înţeleagă… Dumnezeu ştie ce s-o mai alege şi de ăsta

— Eu ştiu, zisie el, la ce te gmdeşm tu!

— Ei, la ce mă gândesc?! răspunsei eu batjocoritor.

Şi el se intimida şi tăcu. Mai văzuse şi el elevi prin sat, dar niciunul nu făcea ca mine Umblau în grupuri, râzând, sclifosindu-se organizau baluri, serate E drept că nici n-aveam cu ce să mă îmbrac şi să mă încalţ ca să mă duc şi eu, dar chiar de-aşi fi avut şi chiar de m-aşi fi dus, credea el, neştiind că de fapt asta era suferinţa mea ascunsă, nu acolo mi-era mie gândul… Dar unde? „Cum adică, exclamase el odată uluit, sa faci treizeci de kilometri pe jos, până la Recea, după o carte, domnule?! Dar ce, e aurită? Şi să-l fi pus la o treabă mai mică decât asta, ar fi ieşit gălăgie mare” Făcusem într-adevăr acel drum, după tata cel puţin bizar, şi nu era aurită acea carte în patru volume, cu care mă întorsesem, dimpotrivă, avea un titlu pe care el îl silabisise absolut nedumerit: Victor Victor Da, asta mai înţelegea, Victor, cum să nu, pe mulţi îi chema aşa, dar Hugo şi pe urmă, Mi-ze-ra-bi-lii Se strâmbase foarte supărat şi-şi văzuse de caii lui. Şi el vroia acuma să-mi spună mie că iştie la ce mă gândesc eu! De fapt nu ştia! Dibuia, şi ar fi vrut să afle măcar în ultima oră de la mine dacă era sau nu ceva în capul sau în sufletul meu, un gând sau o tărie ca să-i facă despărţirea uşoară. Cum puteam să-i spun?! Marile secrete nu se dezvăluiesc nimănui Ne purtăm chiar cu cei mai apropiaţi, ca şi când nu le-am avea, chiar cu riscul de a fi luaţi în derâdere, batjocoriţi sau umiliţi

— Mă rog, zise el atunci în faţa tăcerii mele: Eu sper (şi ţi-o spun asta ca să mă ţii minte), că m-ai înţeles! Că dacă nu m-ai înţeles, exclamă el cu totul detaşat de astă dată, o să fie vai de capul tău

Între timp ne apropiasem de gară, dar mai era un ceas până la sosirea trenului. Tata deshămă, dădu cailor să mănânce nişte mohor şi ieşirăm pe peron. Bani de bilet avea, scosei biletul şi ne aşezarăm în faţă pe o bancă. Peronul era plin de elevi şi eleve, care, ca şi mine, terminaseră vacanţa şi plecau spre oraşele în care învăţau, la licee sau şcoli normale Veselia care anima altădată peroanele, la sfârşit de vacanţă, era acum umbrită de o melancolie gravă care abătea privirile în lături sau în pământ… Ştiam toţi Clujul nu mai era al nostru şi toţi aflasem că-l pierdusem fără să tragem un foc de armă Că ministrul nostru la Viena, unde forţe mai puternice decât noi ne dictaseră condiţiile lor, leşinase văzând harta cu trupul ciopârţit al ţării. Că soldaţii, retrăgându-se, plângeau şi se rugau de ofiţeri să-i lase să lupte

Trenul sosi. Urcându-mă în el cu grabă să nu se pună în mişcare şi să-l pierd, cu geamantanul meu de lemn, vopsit în negru, în mână, uitai de tata, când îl auzii că nu strigă. Lăsai geamantanul pe culoar şi ieşii pe platformă. Trenul se urni şi începu, lin, să părăsească gara. Tata îmi spuse cu un glas împiedicat, parcă nesigur, pe nume, ca şi când nu m-ar fi recunoscut, urcat cum eram, că sunt copilul lui. Îşi duse braţele în sus, tot cu o mişcare frântă. Pornire târzie de îmbrăţişare care nu avusese loc, nu se gândise din timp

— Marine, repetă el, şi făcu câţiva paşi cu mine în timp ce mişcarea lină a trenului se accelera.

N-am schiţat nici un gest şi nu i-am adresat în prima clipă nici un cuvânt. Nu-l recunoşteam nici eu Nu ştiam că poartă cu el, pentru mine, astfel de îngrijorări fără nume, care să-i smulgă un astfel de strigăt sugrumat însoţit de o astfel de mişcare neconvinsă a braţelor, care ar fi vrut să mă apuce de-acolo de pe platformă şi să mă tragă îndărăt

— Ei, i-am răspuns strigând, ce este?

— Marine Trenul

Atât l-am auzit că zice şi l-am pierdut din vedere pe după coroana bogată a salcâmului care străjuia peronul

Share on Twitter Share on Facebook