Reflecţii risipite

Tema povestitorului

Dacă împrejurările nu m-ar fi silit să devin scriitor profesionist, poate că tot ceea ce am scris ar fi stat în sertar, şi ar fi suferit atâtea modificări şi transformări de teme şi subiecte de la o carte la alta, încât până la urmă nu s-ar mai fi înţeles nimic şi m-aşi fi trezit la cincizeci de ani fără să fi avut ceva gata. Poate că aşi fi ratat totul, dar poate că aşi fi pus într-o singură carte totul, şi acea carte ar fi… Dar mai bine să nu mă mai gândesc cum ar fi ieşit acea carte. Ar însemna să învinuiesc condiţia scriitorului care trebuie să trăiască din scrisul său chiar dacă nu are talent de profesionist, ceea ce ar fi prea comod. Ori cum nici pe mine n-am chef să mă învinuiesc (fiindcă la noi, dacă faci astfel de lucruri, ceilalţi zic aha, va să zică tu eşti de vină, şi te înfundă şi ei şi mai tare), mai bine să-mi răsfoiesc, vesel, înainte de a le arunca la coş, aceste manuscrise din care s-a extras tot…

Iată, într-unul e topit Moromete însuşi. Se numeşte Matei Dimir şi apare în 1950, într-o situaţie specifică, într-un conflict în care protagoniştii sfârşesc unul ucis, altul spânzurat, altul executat pentru ucidere.

Iată altul, cu scene închegate. E descrisă o masă ţărănească, o discuţie cu perceptorul satului, o scenă a ieşirii la seceriş, alta în care era implicat cel mai mic dintre Moromeţi, şi câteva portrete (portretul Guicăi şi al lui Traian Pisică). Restul, adică mai bine de jumătate din ceea ce este azi primul volum al Moromeţilor, precum şi tema timpului care are cu oamenii nesfârşită răbdare lipseşte. Cum mi s-a impus această temă care m-a ajutat să încheg aceste scene? Într-un mod foarte firesc. Era tema lor, a ţăranilor. Dar şi cu această temă cartea a zăcut mulţi ani aruncată prin dulapuri. După ce am scris-o m-am simţit atât de epuizat, încât mi-ar fi părut bine dacă aş fi murit. Cartea fusese scrisă, şi din viaţa mea proprie nu răzbătuse nimic în ea. Ce valoare mai avea? Unde era tema mea, a povestitorului, de mii de ori mai interesantă decât a ţăranilor care sunt atât de plini de ei încât îşi închipuiesc că lumea e o lume de ţărani şi oraşele sunt aşezări izolate, care nu le aduc decât chemări la război, impozite de plătit şi nenumărate alte constrângeri? Plecând dintre ei, trăisem căderi din care nu înţeleg cum m-am înălţat şi înălţări despre care deprimarea îmi şoptea că nu le voi mai atinge niciodată.

De ce nu s-a strecurat nimic din ceea ce sunt eu în această compoziţie? N-am găsit răspunsul, dar a apărut ideea că s-ar putea ca acest răspuns nici să nu existe. Nu scrii ceea ce vrei, ci ceea ce poţi. Şi mi-am zis atunci că nu face nimic, există o temă a ţăranilor şi merge şi fără tema mea. O să vedem mai târziu dacă există sau nu o temă a povestitorului; şi în cazul ca există şi o poate însoţi pe cea a ţăranilor, voi adăuga şi voi şterge zece sau cincizeci de pagini şi voi introduce astfel tema mea. În cazul în care se va dovedi că e necesar să adaug ou zece pagini şi nici cincizeci, ci unul sau mai multe volume, care sa preceadă sau să urmeze acest volum, atunci chiar că publicarea primei cărţi nu-mi va aduce nici un prejudiciu. Au trecut de atunci cincisprezece ani, am scris în acest timp povestiri şi noi romane, am scris volumul doi al Moromeţilor, şi tema mea, pe care o aşteptam şi la care reflectez şi acum ori de câte ori termin o carte, nu vrea să se lase întrezărită. Visez însă la ea, îmi place să mă plimb gândindu-mă cum va fi. Şi nu o dată un gând ca o arsură mă trezeşte şi mă face să-mi dau seama că anii trec, că scriu puţin în aşteptarea acelei revelaţii şi că ar trebui să renunţ la acest vis şi să-mi văd, după exemplul lui Balzac, de profesiunea mea de scriitor, şi să scriu romane măcar câte unul pe an. Nu i-a venit lui ideea cea mare abia la urmă? Comedia umană? Care i-a salvat jumătate din tot ceea ce a scris, cărţi multe la număr, care, fără această idee, care le-a strâns la un loc, s-ar fi risipit ca o lume fără nucleu? Mă tem însă că e prea târziu pentru mine să mai învăţ să muncesc atât de mult ca el. Mă tem că zarurile sunt aruncate: mai am de scris doar o singură carte, înrudită cu cea a lui Moromete, şi căreia nu-i lipseşte decât prima frază! Să ieşim şi să ne gândim le ea…