Violenţa

Nimeni nu scapă de violenţa altora, după cum nimeni nu scapă ocazia, cel puţin până la vârsta în care devenim morali, de a fi violenţi cu alţii. După această vârstă, violenţa e o slăbiciune. M-a impresionat totdeauna acest fenomen.

Într-o zi profesorul nostru de geografie mă scoate la lecţie numai pe mine singur. N-arn înţeles de ce, avea obiceiul să asculte câte trei-patru odată. Era un domn trecut de patruzeci de ani, mai degrabă blând şi cu maniere alese. Geografia mie nu prea îmi plăcea, dar nu eram singurul care repudia acest obiect de studiu. Mai târziu a început să-mi placă şi răsfoiam ore întregi atlasuri bogate încercând să-mi imaginez existenţa reală a uriaşelor fluvii şi oraşe despre care, singură, geografia nu ne spune mare lucru. La Hanoi, unde nu credeam ca am să ajung vreodată, când am intrat în oraş am rămas timp de aproape un ceas fascinat de ceea ce oferea ochiului viaţa străzii, cu toate că ceea ce vedeam nu avea în sine nimic senzaţional: erau bărbaţi şi femei pe biciclete. Da. Dar asta trebuie văzut, fiindcă bărbaţii erau mici şi păreau toţi tineri, iar femeile, datorită halatelor lor multicolore, păreau toate fete. Cuvântul halat sună însă nepotrivit, trebuie precizat că era vorba de un vestmânt închis sever până sub bărbie şi despicat în două părţi în aşa fel încât pantalonul, violet sau alb, care înlocuieşte la ele fusta sau rochia, să se vadă de la şold în jos. Acest vestmânt uşor flutura în urma bicicletei, fără să jeneze pedalarea. Nici o urmă de maşină, nici un zdrăngănit de camion de mare tonaj, nici un autobuz al cărui motor Diesel îţi zgâlţâie creierii nu se vedea şi nu se auzea pe străzile acestui oraş. Când se întâmpla să treacă, o dată la o oră, de pildă, un Gaz, apariţia şi dispariţia lui îţi amintea de un bondar care a nimerit într-un stup de albine, de unde repede este alungat. Cine poate să-şi imagineze, învăţând geografia, sute de ochi oblici, frumoşi în limpiditatea lor expresivă privindu-te într-o trecere continuă în care mersul bicicletei fâşâie doar atât ca să-ţi dea senzaţia de vis, de ireal? Trebuie mers acolo, în oraşul sau pe fluviul arătat pe hartă pentru ca geografia să ne pasioneze.

Nu ştiu dacă bătrânul domn care mă scosese lângă uriaşa hartă agăţată într-un cui alături de catedră fusese vreodată măcar până colea în Grecia, leagănul civilizaţiei noastre, dar era clar pentru mine că undeva pe pământ tot dorise el să se ducă, altfel de ce şi-ar fi ales, ca profesor, chiar geografia? S-o fi dus, nu s-o fi dus? Începu să mă sâcâie cu întrebările. Ştiam atât cât era necesar să fiu lăsat în pace. Dar nu mă lăsa şi sâcâiala deveni chin. Că pe fluviul acela ce oraşe se mai găsesc? Le spusesem pe toate. Şi în oraşele acelea ce fel de locuitori mai trăiesc? Îi spusesem pe toţi. Mai erau însă oraşe şi locuitori pe care nu-i spusesem, să mă mai gândesc. Se lăsă o tăcere nefirească în marea încăpere de clasă. Timpul trecea, profesorul stătea neclintit la catedră şi aştepta. Totul parcă încremenise. Ce vroia de la mine? Atâta ştiam, atâta spusesem, n-aveam la ce mă gândi.

— Gândeşte-te! mă somă bătrânul domn ca şi când mi-ar fi ghicit gândurile. Şi deodată răcni: gândeşte-te!

Şi se dădu jos, se repezi la mine, mă lovi cu pumnii în cap, înghesuindu-mă în uriaşa hartă la care nu vroiam să mă gândesc, apoi făcându-şi din degete gheare mi le înfipse în abdomen horcăind bestial:

— Îţi scot maţele din tine!

Vroia într-adevăr să mi le scoată, fiindcă, după ce mă îndoii şi îmi ferii burta, se retrase la catedră şi-şi reluă, gâfâind, interogatoriul: ce oraşe se mai aflau încă pe fluviul acela? Şi în oraşele acelea ce fel de locuitori mai trăiesc? Să spun. Clopoţelul sunase, dar el continua să mă tortureze. Acolo pe hartă, la marea cotitură a uriaşului fluviu, se găsesc nişte aşezări omeneşti şi nişte locuitori. Ce ştiu despre ele? Degeaba mă uit că a sunat sfârşitiul orei, până nu spun nu scap… Apoi, deodată, şi-a luat catalogul şi a ieşit din clasă.

M-am dus în banca mea şi m-am aşezat şi abia atunci un val de ură mi s-a urcat năvalnic în inimă împotriva bătrânului domn. Ce-avusese cu mine? Ce rău îi făcusem? Adică de ce să-mi scoată el mie maţele din mine? Mă făcuse el, îmi plătea el taxele, muncea el din greu să-mi cumpere haine şi cărţi? Numai tata avea acest drept, fiindcă numai pe el putea să-l exaspereze ceva şi să mă ameninţe, dar nu acest străin, care dacă nu ştiam n-avea decât să-mi dea notă proastă, dar să nu se atingă de mine.

În jurul meu se strânseseră şapte-opt băieţi cu care eram prieten şi tăceau toţi turburaţi de strania întâm-plare. Când, intră monitorul, un elev dintr-a opta, şi spuse din prag că elevul cutare, adică eu, să poftească în biblioteca profesorului de geografie, care mă chema. Avea o astfel de bibliotecă specială plină cu cărţi de călătorii, hărţi şi atlase şi globuri pământeşti de muzeu. I-am răspuns monitorului că nu mă duc. Acesta ieşi şi reveni după câtva timp.

— Domnul profesor, zise el, te roagă să pofteşti numai câteva minute.

Simţind că se petrece ceva neobişnuit, m-am sculat din bancă, am ieşit pe coridor şi am intrat fără să bat în uşă în mica bibliotecă geografică. Bătrânul domn mă întâmpină în picioare, dar întors în profil, cu faţa spre rafturi, şi aşa rămase în timp ce rosti:

— N-am vrut să-ţi fac nici un rău… dar îmi dau seama că ţi-am făcut… nici eu nu ştiu ce mi-a venit împotriva dumitale… te rog, dragul meu, să mă ierţi…

Şi vocea i se sparse şi din ochii bătrânului domn ţâşniră lacrimi şi îi inundară profilul său blând şi distins îndreptat ţeapăn spre cotoarele cărţilor. Nu ştiam, pe atunci, nici să acuz şi nici să iert, încât am tăcut câtva timp, apoi fiindcă nici bătrânul domn nu mai spunea nimic m-am răsucit spre uşă şi am ieşit. Nu-l mai uram, dar nici nu-l iubeam.