Despre „Intrusul”

I ntrusul a fost scris în vara anului 1967, imediat după Moromeţii, voi. II, şi fără să se fi născut din vreun embrion mai vechi, cum mi s-a întâmplat întotdeauna. L-am scris zi de zi într-o progresie constantă şi foarte sigură, ca şi cum aş fi redactat o lucrare îndelung gândită înainte. E o carte scrisă cu un sentiment acut, şi în cele din urmă inexplicabil pentru mine însumi, cu atât mai mult cu cât venea imediat după efortul considerabil depus pentru Moromeţii, volumul II. Ce este un intrus? Un om care se introduce fără să întrebe într-o adunare, într-o casă, sau într-un oraş. Cum în cazul nostru oraşul e chiar al eroului, aici apare jocul dialectic între existenţă şi idee. Existenţa eroului şi a oraşului, în relaţia care se creează, este imprevizibilă, iar în cazul nostru împinsă la limită. Sunt subiecte care atrag totdeauna pe scriitori. Descripţia vieţii zilnice dacă nu e împinsă undeva n-are sens în literatură.

Un om care nu reuşeşte să-şi realizeze planurile lui în viaţă poate apărea drept un învins. Eroul meu vrea să acţioneze să ajungă inginer electrician, dar eşecul său vine din altă parte şi îl antrenează şi pe acest plan spre nereuşită. Cu toate astea, eu nu4 consider nici învins şi nici victimă. Este un om care face o experienţă tragică pentru timpul său, şi îl consider în afara categoriilor adaptabil sau inadaptabil. Nu numai că nu e inadaptabil, ci e un constructor al unei noi lumi. Într-un cuvânt, este un erou al timpurilor noastre moderne, în care noţiunile învingător şi învinis nu mai exprimă exact o realitate de la cauză la efect, ci, adesea, una răsturnată. Eroul meu e un senin, care e silit să devină sumbru. Păstrează în el această stare, dar redevine în cele din urmă senin. Cu ce preţ? Iată subiectul cărţii.

Fiinţa cea mai apropiată de acest erou şi de care viaţa sa se leagă strâns, adică soţia lui, pretinde că în momentul săvârşirii unui act de eroism, cel care îl săvârşeşte nu mai iubeşte în clipa aceea pe nimeni, respectiv, în cazul nostru, soţia şi fetiţa. Cum putem afla dacă această femeie are sau nu dreptate? Are! Dar are? în lumea oraşului ei nou, fără tradiţie, ce valoare pot avea astfel de justificări? Şi totuşi ea a iubit un bărbat care apoi nu mai era acelaşi, chipul său era desfigurat. Trebuia deci acuzat, chiar dacă acuzaţia era sălbatică! Fiindcă mai nefericită avea să rămână ea, după cum eroul avea să afle, şi nefericirea ne dă dreptul să chemăm la judecată pe oricine, fiindcă la ea concurează întreg universul. Şi totuşi, deşi îi lega un copil, şi era la al doilea eşec, ea nu dădea nici un semn de întoarcere. Am fost prins de acest personaj, şi nu de Călin, şi mai mult pentru asta am putut scrie acest roman, în care nu sunt nici măcar sigur că am reuşit să aflu despre ea mai multe decât eroul.

Accidentul lui nu are o valoare existenţială, ci una simbolică. Am imaginat un accident care în existenţă înseamnă neprevăzutul sau iraţionalul, însă care are darul să împingă la limită existenţa zilnică şi să evidenţieze adevărata ei valoare. Într-o tratare realistă ar fi trebuit descrise mai îndelung suferinţele eroului accidentat.