Noutatea tipurilor umane

Ţărănimea a încetat de mult să mai fie un mediu senzaţional pentru cititor, dar dacă stăm să ne gândim bine, nici oraşul nu se poate lăuda că nu e un mediu explorat până la saţietate. Având undeva în adâncurile ei tendinţa de a se constitui într-o lume închisă, capabilă să se dispenseze de mişcarea turbulentă şi anexionistă a oraşelor, ţărănimea a putut, în această încercare a ei disperată, să creeze valori morale şi spirituale care au fost apoi preluate de întregul popor. În zilele noastre studierea prin artă a umanului nu mai are înainte nici un fel de prejudecăţi care să-i bareze drumul. Cutare erou al lui Becket e un bătrân sordid sau un vagabond, şi nu intră în interesul discuţiilor despre artă opinia celor care când aud de romane cu subiecte din lumea ţărănească exclamă: A, iar ţărani? De ce iar ţărani? întrebăm la rândul nostru. E mai interesant cu cerşetori, idioţi, vagabonzi, estropiaţi sau demenţi? Nici asta nu mai e nou după Faulkner şi Becket, şi la urma urmei după Dostoievski şi Gogol, care au tratat şi mai înainte aceste subiecte.

Dacă un scriitor ar ţine seama de prejudecăţile curente, ar ajunge să nu mai scrie nimic. Fiindcă n-a mai rămas categorie sau clasă socială despre care să nu se fi scris la fel de mult ca şi despre ţărani. E drept că existenţa unui Creangă, Slavici, Sadoveanu şi Re-breanu într-o literatură poate da cititorului senzaţia de saţietate. În faţa unor noi creaţii, însă, senzaţia aceasta nu mai are importanţă. Asupra scepticismului lui Lovinescu şi Camil Petrescu merită însă să ne oprim. Fiindcă în ciuda literaturii despre ţărani a unui Faulkner şi Steinbeck, mulţi împărtăşesc şi astăzi acest scepticism. Camil Petrescu l-a admirat pe Proust. Dar ce este într-adevăr superior, aici, este arta naratorului care se exercită cu aceeaşi magie şi când descrie ţărani sau lăptărese. Servitoarea Franşoise este poate, după Swann, cea mai reuşită figură din opera sa. Nivelul de conştiinţă al baronului Charlus se reduce în ultimă instanţă la strategia complicată a unui salonard, iar gândirea sa nu este superioară celei unei mahalagioaice vorbăreţe. Ca în orice mare creaţie, şi aici nu mediile sociale pe care le evocă amintirea scriitorului dau complexitate şi adâncime, fiindcă totul e egal pentru un scriitor, un lucru nefiind mai important decât altul. Oriunde e om arta care îl exprimă este superioară şi egală prin ideea naratorului, prin viziunea pe care ne-o oferă artistul despre condiţia omului, şi nu prin gradul de civilizaţie tehnică şi urbană a mediului social în care el trăieşte. Ţăranul de pildă avea sentimentul că singura sa speranţă şi ieşire este el însuşi cu tot ceea ce reprezintă. O greblă în ochii lui nu era o simplă greblă, iar un cal, un simplu cal. Punerea sub semnul întrebării a plugului sau a vitei, a gardului şi a bătăturii sale, capătă deodată un caracter tragic. Întrucât asta e mai puţin tragic decât tristele peregrinări ale lui Swann şi căsătoria lui nedorită cu o demimondenă?